Exclusion of judicial assistants from salary bonuses based on service exceeding five years under framework wage legislation

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, anularea Ordinului de salarizare individuală nr. 571/C din 18.02.2020 şi obligarea pârâtului la emiterea ordinului prin care să îi stabilească indemnizaţia lunară care să cuprindă şi sporul de fidelitate-sporul pentru vechime în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei, începând cu data de 01.01.2020.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1083 din 26 octombrie 2020, a admis acţiunea formulată de reclamant, a anulat Ordinul de salarizare individuală nr. 571/C din 18.02.2020, emis de pârât, în ceea ce îl priveşte pe reclamant.

Totodată, a obligat pârâtul la emiterea unui nou ordin în sensul includerii în indemnizaţia lunară cuvenită reclamantului începând din 1.01.2020 şi a sporului de fidelitate – spor pentru vechimea în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

3.1. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul a susţinut că prima instanţă a soluţionat mod greşit cauza în baza prezumţiei puterii de lucru judecat, raportat la sentinţa nr. 1687/24.10.2018 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în Dosarul nr. x/2018, definitivă prin Decizia nr. 1851/2019 a Curţii de Apel Ploieşti, în condiţiile în care prezumţia este doar un mijloc de probă care trebuie coroborat cu alte probatorii administrate în cauză.

Astfel, a apreciat că prima instanţă a invocat puterea de lucru judecat fără a pune în discuţia părţilor această prezumţie, încălcând astfel principiul contradictorialităţii, cu atât mai mult cu cât soluţia pe care o critică a fost pronunţată în baza acestei prezumţii, dar şi dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare.

În continuare, a arătat că sentinţa nr. 1687/24.10.2018 nu a obligat la emiterea unor noi ordine de salarizare, ci la calculul şi plata unor diferenţe/despăgubiri salariale, astfel că în temeiul acestei hotărâri nu au fost emise noi acte de reîncadrare salariale în favoarea reclamantului.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, deşi nu a fost învestită cu un asemenea capăt de cerere, prima instanţă a reţinut că prin soluţia dispusă prin sentinţa menţionată, care recunoştea dreptul la calcularea şi plata salariului prin includerea sporului începând cu 17.07.2015 până la data pronunţării - 24.10.2018 - a fost avut în vedere şi sistemul de salarizare instituit prin Legea-cadru nr. 153/2017 şi în continuare. Or, conform art. 9 alin. (2) din Codul de procedură obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, prima instanţă neavând posibilitatea de a-şi extinde analiza cu privire la pretenţii neformulate de reclamant prin acţiune.

În realitate, prima instanţă nu a analizat legalitatea ordinului contestat şi actele care au stat la baza emiterii acestuia, ci a reţinut numai sentinţa nr. 1687/2018 prin care reclamantului i-au fost acordate diferenţe salariale, reprezentând un prezumtiv spor de fidelitate.

3.2. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susţinut că prima instanţă a încălcat prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, aplicabile in materia salarizării asistenţilor judiciari, care prevăd că "Asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt salarizaţi cu indemnizaţia lunară de încadrare prevăzută în prezenta anexă la cap. I Ut. A nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de ta 3 la 5 ani.".

A arătat că ordinului contestat a fost emis în baza prevederilor Legii cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 5/2020 a bugetului de stat pe anul 2020, precum şi ale O.U.G. nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare (..).

Potrivit dispoziţiilor citate, legiuitorul a exclus asistenţii judiciari de la acordarea sporului pentru o vechime cumulată în această funcţie, tocmai în ideea că aceştia sunt numiţi pe o perioadă determinată de 5 ani, conform 110 din Legea nr. 304/2004, fiind deci un mandat limitat, singurele tranşe de vechime în funcţie aplicabile fiind de la 0 la 3 ani şi, respectiv, de la 3 la 5 ani.

Ca atare, refuzul de emitere a ordinului de salarizare cu luarea în calcul a vechimii însumate în specialitate nu este unul nejustificat, ci întemeiat pe dispoziţiile legale incidente în materia salarizării asistenţilor judiciari.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent şi în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Intimatul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere privind anularea Ordinului de salarizare individuală nr. 571/C din 18.02.2020 şi obligarea pârâtului la emiterea ordinului prin care să îi stabilească indemnizaţia lunară care să cuprindă şi sporul de fidelitate-sporul pentru vechime în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei, începând cu data de 01.01.2020.

Curte de Apel Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamant, a anulat ordinul contestat şi a obligat pârâtul la emiterea unui nou ordin în sensul includerii în indemnizaţia lunară cuvenită reclamantului începând din 1.01.2020 şi a sporului de fidelitate – spor pentru vechimea în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei.

Instanţa de control judiciar nu împărtăşeşte soluţia dată de prima instanţă, însă pentru motivele arătate în continuare.

1.1. În ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. se constată că sunt nefondate.

În esenţă, criticile recurentului se referă la faptul că în mod greşit prima instanţă a soluţionat cauza în baza prezumţiei puterii de lucru judecat, raportat la sentinţa nr. 1687/24.10.2018 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în Dosarul nr. x/2018, fără să fie pusă în discuţia părţilor, încălcându-se astfel principiile privind contradictorialitatea, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare.

Contrar susţinerilor recurentului, se reţine că părţile din prezentul dosar au participat şi la procedurile jurisdicţionale anterioare, finalizate prin sentinţa civilă nr. 1687/24.10.2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2018, aşadar recurentul-pârât avea cunoştinţă despre această hotărâre, invocată în acţiune şi în raport cu care a formulat apărări prin întâmpinarea depusă la dosar, la care a ataşat hotărârile pronunţate în dosarul sus-menţionat, printre care şi respectiva sentinţă, aşa încât având în vedere aceste aspecte şi faptul că s-a solicitat judecata cauzei în lipsă nu se poate reţine încălcarea principiilor menţionate.

Prin urmare, în cauză au fost respectate dispoziţiile legale care guvernează desfăşurarea procesului civil, iar celelalte critici, care se referă la legalitatea ordinului contestat, privesc fondul cauzei deduse judecăţii, fiind subsumate celuilalt motiv de casare invocat de recurent.

1.2. Criticile recurentului circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, sunt întemeiate.

Instanţa de control judiciar constată că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 153/2017, aplicabil în cauză, care prevede că indemnizaţia lunară de încadrare cuvenită asistenţilor judiciari se calculează exclusiv în funcţie de două tranşe de vechime în funcţie, de la 0 la 3 ani, precum şi de la 3 la 5 ani.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 12 din 6 iunie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în Dosarul nr. x/2022, ulterior pronunţării sentinţei atacate, prin care s-a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a statuat că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (51) şi art. 5 alin. (11) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 31 alin. (1) - (l3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, raportat la prevederile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei - Anexa VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari nu presupune majorarea indemnizaţiei lunare de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţie, superioară celei de 5 ani."

Sunt esenţiale din perspectiva subiectului analizat următoarele considerente reţinute de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii al instanţei supreme:

"160. Este de observat, în acest sens, faptul că în cea de-a doua orientare jurisprudenţială, instanţele care au dispus egalizarea la nivel maxim a drepturilor salariale aferente unei perioade începând cu 9 aprilie 2015 şi în continuare pentru viitor, până la încetarea raporturilor de muncă, au avut în vedere hotărâri judecătoreşti pronunţate în perioada 2008-2009, care vizau situaţii juridice deduse judecăţii anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 şi Legii-cadru nr. 284/2010, prin care s-a recunoscut, sub forma despăgubirilor decurgând din discriminare (pe temeiul art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000), în beneficiul unei părţi din categoria asistenţilor judiciari, a dreptului la majorarea indemnizaţiei de încadrare în raport cu vechimea în funcţie (aşa-numitul "spor de fidelitate"), prevăzută de art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, ipotezele juridice fiind diferite.

161. Or, la intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, din perspectiva dreptului salarial supus examinării nu existau diferenţe de salarizare în interiorul categoriei profesionale a asistenţilor judiciari care să fie izvorâte din acte normative cu valoare de lege, adoptate de legiuitorul originar sau delegat, în materia salarizării acestei categorii de personal plătit din fonduri publice, împrejurare care se deduce în chip limpede din expunerea istoricului şi evoluţiei legislaţiei salariale incidente.

162. Pe de altă parte, nu existau nici inegalităţi salariale care să fie izvorâte din hotărâri judecătoreşti, prin care să fi fost stabilite sau recunoscute atare drepturi salariale şi care să fie producătoare de efecte juridice la 9 aprilie 2015, când s-a născut dreptul asistenţilor judiciari şi obligaţia corelativă a ordonatorului de credite de a egaliza salarizarea la nivel maxim.

163. Aceasta întrucât, hotărârile judecătoreşti invocate drept termen de comparaţie şi-au încetat efectele cel mai târziu la momentul intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, astfel că, din perspectiva normei de egalizare, situaţia juridică premisă este asimilabilă inexistenţei vreunei diferenţe salariale izvorâte fie din legislaţia salarială aplicabilă personalului plătit din fonduri publice, fie din hotărâri judecătoreşti prin care sunt stabilite sau recunoscute drepturi salariale.

164. Aşadar, nu se poate reţine existenta unei inechităţi salariale şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi raţional admis argumentul nesocotirii sau golirii de substanţă a principiului egalităţii de tratament.

165. Construcţia argumentativă din cea de-a doua orientare jurisprudenţială apare, în consecinţă, fundamentată pe ideea de egalizare a unei diferenţe salariale inexistente, câtă vreme afirmata inechitate salarială nu-şi află sorgintea nici în reglementarea legală în materia salarizării asistenţilor judiciari, nici în hotărâri judecătoreşti producătoare de efecte juridice la data de 9 aprilie 2015. În atare condiţii, aceasta nu doar că nu se fundamentează pe imperativul egalizării şi înlăturării inegalităţilor din sistemul de salarizare a personalului bugetar, ci, dimpotrivă, se îndepărtează chiar de la scopul edictării acestei soluţii legislative introduse prin Legea nr. 71/2015, fiind ea însăşi sursă generatoare de inechităţi salariale în interiorul categoriei profesionale a asistenţilor judiciari, ceea ce justifică, cu atât mai mult, intervenţia instanţei supreme, prin mecanismul de unificare jurisprudenţială activat.

166. Sub un alt aspect, cum deja s-a expus, nu poate fi ignorată împrejurarea că, după abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea judecătorilor, a procurorilor, a personalului asimilat acestora şi a magistraţilor-asistenţi nu se mai realizează prin acordarea unei majorări a indemnizaţiei de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referinţă sectorială, prestabilit de legiuitor în corelaţie directă cu criteriul vechimii în funcţie, pe mai multe intervale de vechime de până la 20 de ani şi, respectiv, de peste 20 de ani, în vreme ce pentru asistenţii judiciari coeficienţii legali maximi, corelaţi de asemenea cu criteriul vechimii în funcţie, sunt cei corespunzători vechimii de 5 ani (durata unui mandat).

167. Aşadar, în cazul asistenţilor judiciari, Legea-cadru nr. 284/2010 prevede expres că indemnizaţia de încadrare va fi stabilită pe baza coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi la cap. I nr. crt. 1 din anexa la lege, aferenţi unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani, astfel că nu este nici necesară şi nici posibilă aplicarea altor coeficienţi de ierarhizare, prevăzuţi de lege pentru alte categorii profesionale.

168. Aceasta întrucât, includerea în indemnizaţia de încadrare a asistenţilor judiciari a unui element salarial echivalent cu majorarea indemnizaţiei de încadrare numai în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţii de judecători, procurori, personal asimilat acestora şi magistraţi-asistenţi, prevăzută de art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, ar echivala cu modificarea mecanismului de stabilire a drepturilor salariale aşa cum a fost acesta reglementat de legile-cadru de salarizare nr. 330/2009 şi nr. 284/2010, în pofida faptului că prin acestea s-a prevăzut expres că drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute de aceste legi.

169. Or, soluţia egalizării la nivel maxim a indemnizaţiilor de încadrare nu poate avea ca efect modificarea elementelor sistemului de salarizare instituit de legiuitor după 1 ianuarie 2010 şi formarea, pe cale jurisprudenţială, a unei lex tertia.

170. De altfel, examinând noţiunea de "vechime în funcţie" şi sfera destinatarilor legii, într-un context normativ vizând personalul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, prin decizia nr. 31/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reţinut următorul argument cu valoare de principiu, aplicabil mutatis mutandis: "94. Faptul că prin nota de subsol nr. 1 la tabelul prevăzut în cap. I lit. B) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că prin "vechime în funcţie", în sensul prezentului capitol, se înţelege vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie denotă că ierarhizarea salarizării în funcţie de această vechime nu se poate aplica decât categoriilor de personal expres prevăzute, nu şi categoriilor de personal a căror salarizare se stabileşte prin "trimitere" la coeficientul de ierarhizare. 95. Menţiunea expresă a legiuitorului privind înţelegerea noţiunii de "vechime în funcţie" trebuie interpretată în sensul limitării la funcţiile special şi limitativ prevăzute în nota de subsol anterior evocată. (...) 97. Nu se poate interpreta că trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la cap. I din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la "vechimea în funcţie", se aplică şi acestei categorii profesionale, întrucât o astfel de interpretare ar reprezenta o adăugare la lege, ceea ce nu este permis în acest context".

De asemenea, Înalta Curte a apreciat că nu sunt încălcate nici principiile egalităţii şi nediscriminării, consacrate de dispoziţiile interne sau de dispoziţiile convenţionale - art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie.

Potrivit acestei decizii, obligatorie conform dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari nu presupune majorarea indemnizaţiei de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţie, superioară celei de 5 ani, cum în mod corect a stabilit recurentul-pârât prin actul administrativ contestat în cauza pendinte.

Înalta Curte constată că nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.

Prin urmare, se constată că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată de prima instanţă fiind greşită, se impune reformarea sentinţei atacate.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, Înalta

Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, rejudecând, va respinge acţiunea reclamantului ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 1083 din 26 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, în rejudecare, respinge acţiunea formulată de reclamantul A. ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 octombrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.