Scope of Insureds' Guarantee Fund liability: exclusion of late payment penalties and court costs from "insurance claims" under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea în parte a Deciziei nr. 25206/26.11.2020 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 2.043,9 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată efectuate în Dosarul nr. x/2015.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin

Sentinţa nr. 554 din 15 aprilie 2021, a respins acţiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În motivarea căii de atac, recurenta a reluat situaţia de fapt, susţinând, într-o primă critică, că sentinţa atacată se bazează pe o interpretare eronată a noţiunii de creanţă de asigurare, aşa cum este definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi cum a fost interpretată prin Decizia nr. 29/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept.

Astfel, a arătat că, potrivit interpretării date de Înalta Curte, cu forţă obligatorie după publicarea Deciziei 29/2020, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al asigurătorului. Or, sumele solicitate de A. şi cu privire la care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a refuzat plata decurg dintr-o hotărâre judecătorească pronunţată în cadrul unui litigiu în care A. îşi exercita dreptul de regres împotriva B.. Mai precis, toate sumele acordate de instanţă prin această hotărâre au fost acordate în favoarea A. tocmai în baza recunoaşterii şi valorificării dreptului său de regres.

Aşadar, atât textul legal al art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 cât şi Decizia 29/2020 se suprapun pe situaţia din speţă.

Analizând în detaliu texul legal de la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi intenţia legiuitorului faţă de formularea textului, Înalta Curte stipulează expres că în definiţia creanţei de asigurare, cu privire la care subzistă obligaţia de plată în sarcina FGA, se circumscriu atât obligaţiile principale de plată a despăgubirilor, cât şi orice alte obligaţii accesorii acestora, aşa cum este cazul sumelor solicitate în speţa de faţă.

Or, aceste considerente pe care se sprijină dispozitivul Deciziei nr. 29/2020 au în mod evident aceeaşi forţă obligatorie ca şi dispozitivul, în temeiul art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin urmare, orice interpretare care ar tinde la scoaterea accesoriilor din conţinutul noţiunii de creanţă de asigurare, aşa cum este cea adoptată prin sentinţa atacată, este vădit contrară interpretării obligatorii a Înaltei Curţi şi textului legal.

Totodată, recurenta-reclamantă a apreciat că s-au încălcat prevederile Legii nr. 213/2015, ale Normei ASF nr. 16/2015 şi ale principiilor generale de drept.

Astfel, interpretarea primei instanţe, potrivit căreia prin Legea nr. 213/2015 legiuitorul a stabilit în sarcina Fondului doar obligaţia de a achita strict despăgubirea decurgând din producerea riscului asigurat, deoarece doar aceasta ar fi creanţă derivată din contractul de asigurare, în timp ce penalităţile de întârziere sau cheltuielile de judecată sau de executare sunt consecinţa atitudinii culpabile a asigurătorului falit şi aceste obligaţii de plată nu sunt preluate de Fond, contravine rolului stabilit de legiuitor pentru Fond, aşa cum rezultă el din Legea nr. 213/2015.

Aşadar, Fondul a fost constituit ca schemă de garantare a plăţii creanţelor decurgând din contractele de asigurare. Imediat ce un asigurător intră în faliment, Fondul preia în patrimoniul propriu obligaţiile de plată a creanţelor de asigurare ale acestuia, fiind obligat la plată faţă de creditorii de asigurare în locul asigurătorului falit. Singura limitare a acestei obligaţii de plată este cea stabilită prin art. 15 din Legea

213/2015, respectiv suma de plată nu poate depăşi plafonul de garantare care a fost stabilit la suma de 450.000 RON/creditor de asigurare.

Prin urmare, de vreme ce preia obligaţia asigurătorului intrat în faliment, Fondul va fi obligat la plata tuturor sumelor pe care acesta le-ar fi datorat în baza contractului de asigurare, indiferent daca ele erau despăgubiri propriu-zise, penalităţii sau alte cheltuieli care au natură accesorie faţă de despăgubirile solicitate în baza contractului de asigurare.

De asemenea, potrivit recurentei, nu se poate susţine că penalităţile şi cheltuieli de judecată ar fi cheltuieli situate în afara raportului contractual de asigurare. În realitate, ele nu au un izvor distinct, de sine stătător, ci se nasc în strânsă legătură cu contractul de asigurare, având o natură accesorie obligaţiei principale a asigurătorului de plată a despăgubirilor. Mai mult, nici legea nu face nicio distincţie expresă între sumele datorate de asigurătorul falit şi preluate de Fond, singura limitare fiind plafonul de garantare.

Astfel, în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, acestea au fost stabilite în temeiul dispoziţiilor art. 64 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 14/2011, iar obligaţia de plată a penalităţilor este o obligaţie care incumbă asigurătorului în baza prevederilor specifice ale contractului de asigurare RCA, astfel încât natura de creanţă de asigurare a obligaţiei de plată a penalităţilor nu poate fi pusă la îndoială.

Referitor la cheltuielile de judecată, de vreme ce ele au fost determinate de un litigiu demarat în baza unui contract de asigurare, a apreciat că nu se poate susţine că ar fi distincte de obligaţiile decurgând din contractul de asigurare şi de noţiunea de creanţă de asigurare. Ele au un caracter accesoriu obligaţiilor specifice asigurătorului falit astfel că, în momentul deschiderii procedurii împotriva asigurătorului, ele sunt preluate întocmai de Fond care acţionează ca un garant. Nu există niciun text sau raţionament legal care să-i permită Fondului să refuze achitarea acestor cheltuieli.

Or, interpretarea primei instanţe în sensul că penalităţile şi cheltuielile de judecată ar trebui să aibă un regim juridic distinct de creanţa principală faţă de care sunt accesorii încalcă principiul de drept accesorium sequitur principale. Totodată, impunând un regim juridic distinct penalităţilor şi cheltuielilor de judecată în lipsa vreunei dispoziţii legale exprese care să permită acest lucru, instanţa încalcă principiul: ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Mai mult, art. 18 alin. (2) din Legea 213/2015 şi art. 25 alin. (3) din Norma ASF 16/2015 dovedesc clar care a fost intenţia legiuitorului în definirea întinderii obligaţiei de plată a Fondului.

Legea nr. 213/2015 consacră expres dreptul Fondului de a se înscrie în tabelul creditorilor cu "orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale." Aşadar, este evident că legiuitorul a plecat de la premisa că Fondul va achita alături de despăgubiri şi orice alte dobânzi sau cheltuieli accesorii, idee întărită şi de prevederile art. 25 alin. (3) din Norma ASF 16/2015 (în vigoare în perioada relevantă) în care se arată, pe de o parte, că în noţiunea de creanţe de asigurări intră şi dobânzile şi alte cheltuieli, iar, pe de altă parte, legiuitorul a anticipat că Fondul, din disponibilităţile sale, va plăti şi dobânzi şi alte cheltuieli.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, pe fond, obligarea intimatului la plata sumei de 2043,9 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată efectuate în Dosarul nr. x/2015.

4. Apărarea intimatului-pârât

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate, fiind temeinică şi legală.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea în parte a Deciziei nr. 25206/26.11.2020 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 2.043,9 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată efectuate în Dosarul nr. x/2015, invocând în susţinerea cererii de plată titlul executoriu constând în sentinţa civilă nr. 15635/11.11.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul menţionat.

Prin Decizia nr. 25206/26.11.2020, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis cererea de plată formulată de reclamantă pentru suma de 2264 RON, reprezentând despăgubire, şi a respins sumele reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Înalta Curte constată că nu poate primi criticile recurentei, care, în esenţă, sunt centrate pe împrejurarea că sentinţa atacată este dată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020 (pct. 123 şi 124) şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi (3), art. 4 alin. (1) lit. a), şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu se înscriu în categoria creanţelor de asigurări şi nu reprezintă o obligaţie legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile Legii nr. 503/2004, ale Legii nr. 213/2015 şi ale Normei ASF nr. 16/2015.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

Dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv: "(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Totodată, se observă că prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.", iar potrivit art. 2217 din acelaşi cod: "Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată."

Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, şi nu plăţi ale unor accesorii (penalităţi de întârziere, cheltuieli de judecată, dobânzi legale) stabilite în sarcina asiguratorului falit, care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligaţiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014. acestea nereprezentând creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul nu are obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale.

De asemenea, prevederile C. civ., sus-menţionate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Aşadar, Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, prin urmare reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare.

Or, Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie şi penalităţile de întârziere, dobânzile legale şi alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii şi a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenţei.

Altfel spus, în cadrul raportului de garantare născut ca urmare a falimentului asigurătorului, Fondul achită din disponibilităţile sale doar acele sume care reprezintă creanţe de asigurări, definite conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Aşadar, din interpretarea Legii nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 1535 din C. civ. care prevăd că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancţiunile în discuţie constând în penalităţi de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Rezultă astfel că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Altfel spus, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege incidente societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere sau cheltuielile de judecată, întrucât acestea nu se referă la modalităţi de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 şi nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităţilor de întârziere în situaţia în care asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile.

Prin urmare, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul societăţii de asigurare nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă neputând fi primite.

În aceste condiţii, s-a apreciat în mod corect că cererea de acordare a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţe de asigurare, ci au o altă cauză juridică decât contractul de asigurare (care presupune asigurarea contra cost a riscului asigurat), fiind obligaţii civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societăţii de asigurare ce pot fi valorificate de recurenta-reclamantă în procedura de faliment, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 85/2014.

Cât priveşte invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 123 şi 124, instanţa de control judiciar reţine că prin această decizie nu s-a stabilit că penalităţile de întârziere sau cheltuielile de judecată reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, ci s-a constatat că în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi impune a fi tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat, nu se verifică în cauză, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de conduita culpabilă a asigurătorului în faliment, aşa încât respectiva decizie nu este incidentă.

În concluzie, recunoaşterea calităţii de creanţe de asigurări este condiţionată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător şi achitate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

Or, în cazul penalităţilor de întârziere şi al cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanţă izvorât din comportamentul ilicit al asigurătorului, respectiv din nerespectarea obligaţiei de plată şi din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi şi obligaţii extrinseci contractului de asigurare şi numai între părţile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment.

Se reţine că nu este întemeiată cererea de acordare a sumei reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nici din perspectiva art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la penalităţile stabilite în sarcina asigurătorului falit.

Or, în cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultate din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, precum şi cheltuielile de judecată generate de reţinerea de către instanţă a culpei procesuale în generarea litigiului soluţionat.

În fine, referitor la critica privind încălcarea principiilor de drept accesorium sequitur principale şi ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, de asemenea, nu poate fi primită, argumentele invocate de parte în susţinerea acesteia reflectă propriul demers interpretativ al dispoziţiilor legale incidente în materie, care nu poate conduce la o altă soluţie.

Aşa cum s-a reţinut, asigurătorul poate datora penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în neexecutarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii, precum şi ca urmare a culpei sale procesuale în demararea litigiului, astfel încât acestea nu pot fi considerate accesoriul creanţei principale de asigurare.

Sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere şi de cheltuieli de judecată reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume stabilite prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, fără legătură cu raportul de asigurare.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea deciziei contestate, judecătorul fondului apreciind în mod corect că suma solicitată cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015.

În concluzie, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 554 din 15 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 octombrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.