Tax authority's solidary liability decision quashed for failure to prove associate's bad faith; appeal rejected.

Şedinţa publică din data de 8 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bacău – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 8 februarie 2019, reclamanta A. a chemat în judecată pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău în contradictoriu cu care a solicitat următoarele:

1. anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 113601 din 19 iulie 2018 întocmită de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău;

2. anularea deciziei nr. 10768 din 9 octombrie 2018 privind soluţionarea contestaţiei administrative împotriva deciziei nr. 113601/2018;

3. obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 71 din 27 iunie 2019, Curtea de Apel Bacău – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

Respinge cererea de suspendare a judecăţii prezentei cauze până la soluţionarea dosarului nr. x/2018 al Curţii de Apel Bacău, cerere formulată de reclamanta A..

Admite acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău, astfel cum a fost precizată.

Anulează decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 113603 din 19 iulie 2018 emisă de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Iaşi, precum şi decizia nr. 10767 din 9 octombrie 2018 emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi în soluţionarea contestaţiei administrative.

Obligă pârâtele să plătească reclamantei suma de 50 de RON reprezentând cheltuieli de judecată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 71 din 27 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău, în nume propriu şi în reprezentarea Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Iaşi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Fără a dezvolta separat fiecare motiv de casare invocat, recurenta-pârâtă susţine că sentinta recurată este nemotivată, în sensul art. 425 alin. (1) lit. b), a) fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură şi cuprinde motive contradictorii, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept, având în vedere faptul că nu cuprinde toate apărările autorităţii pârâte, precum şi faptul că se omite din analiza efectuată prin sentinţă motivele şi apărările menţionate atât în întâmpinare, cât şi în notele scrise depuse la dosarul cauzei.

Consideră recurenta că instanţa de fond a apreciat, în mod greşit, şi doar în favoarea reclamantului, fără a menţiona în totalitate motivele pe care se întemeiază soluţia pronunţată, în condiţiile în care s-au administrat documente şi acte fără a se menţiona în cuprinsul acesteia, deşi ar fi fost util şi necesar a se analiza, având în vedere ca hotărârea cuprinde motive contradictorii, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept.

În continuarea susţinerii cererii de recurs, după o expunere rezumativă a situaţiei de fapt, recurenta-pârâtă reiterează argumentaţia din decizia de soluţionare a contestaţiei administrative formulată de reclamantă împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare, precum şi apărările formulate prin notele scrise depuse în faţa instanţei de fond:

În esenţă, recurenta-pârâtă susţine că probele administrate în cauză fac dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, pentru atragere răspunderii solidare a intimatei, în calitate de asociat al societăţii B. S.R.L.

În acest sens, se susţine că afirmaţiile pe care le face intimata în legătură cu neimplicarea sa în activitatea societăţii nu sunt însoţite de documente justificative care să îi dovedească buna credinţă, fapt ce a determinat nedeclararea şi neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale datorate de către societatea debitoare S.C. B. S.R.L.

De asemenea, prin constatările prezentate, se identifică legătura de cauzalitate între starea de insolvabilitate a debitoarei S.C. B. S.R.L. şi comportamentul fiscal necorespunzător adoptat de persoana răspunzătoare, respectiv d-na A., cu privire la nedeclararea şi neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale datorate de către societatea debitoare.

Arată recurenta că, având în vedere constatările organelor de inspecţie fiscală - neînregistrarea în evidenţa contabilă şi nedeclararea de către contribuabil a sumelor de plată, precum şi lipsa de colaborare din partea asociatului societăţii, reaua credinţă faţă de constituirea şi achitarea obligaţiilor fiscale ale societăţii, este dovedită.

Un ultim argument constă în faptul că, toate documentele de executare silită, somaţii şi titluri executorii prin care a fost individualizată creanţa, au fost primite de către debitor, însă nu s-au facut plăţi în contul obligaţiilor datorate.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare invocate în susţinerea căii de atac, în subsidiar, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Excepţia nulităţii recursului a fost respinsă în şedinţa publică de la 8 octombrie 2021, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de autoritatea pârâtă este nefondat, pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

În ceea ce priveşte motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5 şi 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea au fost invocate pur formal de către recurenta-pârâtă, fără a fi dezvoltate critici care să poată fi încadrate în ipoteza legală a acestora.

Înalta Curte constată, contrar afirmaţiilor recurentei, că aceasta nu a formulat întâmpinare în faţa instanţei de fond, depunând doar note scrise, despre care prima instanţă a reţinut că reprezintă reiterări ale argumentanţiei expuse în cele două acte administrativ – fiscale a căror anulare se solicită.

În acest context, Înalta Curte reţine că argumentaţia prezentată de recurenta-pârâtă în susţinerea căii de atac exercitate poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., recursul urmând a fi analizat din această perspectivă.

În exercitarea controlului judiciar, Înalta Curte are a verifica dacă, în raport de situaţia de fapt dedusă judecăţii şi de ansamblul probatoriu administrat în cauză, instanţa de fond a făcut aplicarea corectă a normelor de drept material incidente speţei, respectiv a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) în temeiul cărora, autorităţile recurente au stabilit că intimatei A. i se poate atrage răspunderea solidară cu societatea debitoare B. S.R.L. coroborate cu cele ale Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.

Potrivit art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală "pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Astfel cum, în mod corect, a constatat şi instanţa de fond, textul de lege impune întrunirea a trei condiţii cumulative şi anume: insolvabilitatea societăţii, reaua-credinţă în nedeclararea şi/sau neachitarea obligaţiilor fiscale a persoanei în privinţa căreia s-a atras răspunderea şi legătura de cauzalitate dintre activitatea reprezentantului societăţii debitoare şi starea de insolvenţă în care aceasta a intrat, aspect esenţial care trebuie dovedit de organul fiscal în momentul în care demarează această procedură.

Prin urmare, ceea ce a avut de verificat instanţa de fond, în cercetarea judecătorească efectuată, a constat în a stabili dacă decizia de angajare a răspunderii solidare şi cea de respingerea a contestaţiei administrative prezintă suficiente elemente de fapt şi de drept care să probeze îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 207/2015.

În acest sens, Înalta Curte reţine că raţionamentul instanţei de fond care s-a circumscris, în esenţă, argumentului privind lipsa unei motivări de fapt şi de drept corespunzătoare şi eficientă juridic a actului administrativ-fiscal contestat de reclamantă, este temeinic şi judicios conceptat după cum se va sublinia în cele ce urmează.

În primul rând, în mod corect, a reţinut instanţa de fond lipsa caracterului cert şi determinat al creanţei bugetare stabilite în sarcina societăţii, pentru care s-a antrenat răspunderea solidară a intimatei-reclamantei.

Astfel, în perioada 14 iulie – 29 august 2017, societatea B. S.R.L. a fost supusă unei inspecţii fiscale finalizată cu raportul de inspecţie fiscală nr. x şi decizia de impunere nr. xnr. 322, ambele din 31 august 2017, în sarcina societăţii fiind stabilite obligaţii fiscale suplimentare în sumă de 1.476.989 RON.

Cu toate că prin decizia de angajare a răspunderii solidare s-a menţionat că societatea înregistrează obligaţii de plată către bugetul consolidat al statului în valoare de 1.476.989 RON stabilite prin decizia de impunere nr. xnr. 322 din 31 august 2017 şi raportul de inspecţie fiscală x din 1 august 2017, răspunderea solidară a fost atrasă pentru suma de 3.072.495 RON – din care 2.016.888 RON debit principal şi 1.055.449 RON accesorii – sumă care cuprindea şi creanţe datorate cu titlu de amenzi, pentru care nu exista obligaţia de declarare a acestora din partea societăţii.

În plan procesual, cât timp organul fiscal a motivat măsura de angajare a răspunderii solidare plecând strict de la raportul de inspecţie fiscală nr. x/2017 şi decizia de impunere nr. xnr. 322/2017, se trage concluzia că pentru diferenţa de sume imputată reclamantei, în solidar cu societatea, decizia de angajare a răspunderii solidare este nemotivată prin raportare la obligaţiile pe care le avea reclamanta, în calitate de asociat al societăţii debitoare şi la reaua credinţă în exercitarea acestora.

În al doilea rând, Înalta Curte reţine că răspunderea instituită prin art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 nu este una pentru fapta altuia, ci este o formă de răspundere patrimonială personală pentru acţiunile proprii, astfel încât este obligatorie probarea împrejurării că datoria fiscală de 3.072.495 RON provine exclusiv din modul de exercitare a atribuţiilor de reprezentant al societăţii.

În acord cu prima instanţă, se observă, că Decizia de angajare a răspunderii solidare nu este motivată conform dispoziţiilor art. 26 alin. (4) lit. e) din Legea nr. 207/2015, în sensul că nu sunt arătate argumentele concrete pentru care s-a apreciat că intimata ar fi acţionat cu rea-credinţă în scopul determinat de lege, exercitând un management defectuos care a determinat insolvabilitatea societăţii.

Legiuitorul a prevăzut că doar buna-credinţă se prezumă, nu şi reaua-credinţă care, pentru a putea fi reţinută trebuie probată.

În al treilea rând, pentru angajarea răspunderii solidare nu este suficient, aşa cum s-a întâmplat în cauză, ca organul fiscal să constate insolvabilitatea societăţii debitoare şi calitatea de asociat a reclamantei la această societate. Acestea sunt elemente necesare, dar nicidecum suficiente şi, de aceea, art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 impune condiţiile anterior menţionate, cu precădere condiţia relei-credinţe; aceasta în condiţiile în care prezumată este buna-credinţă, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 prevăzând că "Buna-credinţă a contribuabililor se prezumă până când organul fiscal dovedeşte contrariul."

Or, organul fiscal nu a probat această condiţie, simpla prezumţie că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei unuia dintre asociaţi (care nu deţinea şi calitatea de administrator), fără ca aceasta să fie concretizată în acţiuni/inacţiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei-credinţe.

Cel mult, motivele arătate în decizie descriu situaţia de fapt şi de drept numai din punct de vedere teoretic, fără a demonstra legătura de cauzalitate dintre declararea insolvabilităţii B. S.R.L. şi fapta intimatei, în calitate de asociat/reprezentant al societăţii. Legea nu instituie o prezumţie de culpă în sarcina administratorului, ori de câte ori, o societate comercială intră în stare de insolvenţă.

Pentru instituirea răspunderii solidare este necesar ca reprezentantul societăţii să aibă calitatea de autor al faptelor limitativ arătate în art. 25 din Legea nr. 207/2015, iar săvârşirea acestor fapte să fi determinat ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate. Organul fiscal s-a limitat la a susţine incidenţa unor texte fără raportare la situaţia de fapt şi o prezumţie simplă, aceea că fapta de a nu declara sau nu achita la scadenţă obligaţiile fiscale ar fi constituit o obligaţie a intimatei şi a presupus un management defectuos exercitat cu rea-credinţă, în condiţiile în care pentru antrenarea răspunderii solidare se impuneau a fi îndeplinite cele trei elemente specifice răspunderii patrimoniale.

Mai mult, reaua-credinţă presupune o intenţie directă a persoanei vinovate, în sensul reprezentării rezultatului negativ şi urmărirea obţinerii acelei finalităţi prin acţiunile sau inacţiunile sale, acest element esenţial în atragerea răspunderii solidare nefiind probat nici prin actele administrativ – fiscale contestate şi nici, ulterior, în faţa instanţei de judecată.

În contextul acestor premise de fapt şi juridice cărora se circumscrie raportul juridic litigios supus dezlegării instanţei de contencios administrativ, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind temeinică şi legală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta – pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău, în nume propriu şi în reprezentarea Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Iaşi împotriva sentinţei nr. 71 din 27 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 octombrie 2021.