Exclusion of "time in function" salary seniority for IT specialists in public prosecution offices under Law No. 153/2017

Şedinţa publică din data de 8 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 27.11.2018, sub număr de dosar x/2018, reclamanţii A., B. şi C. în contradictoriu cu pârâţii Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, au solicitat:

- anularea Hotărârii nr. 79 din 01 noiembrie 2018 emisă de Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curţii de Apel Bucureşti privind încadrarea în baza Legii nr. 153/2017, prin care s-a dispus respingerea contestaţiilor promovate de reclamanţi, şi, subsecvent,

- anularea Deciziei nr. 638/25.09.2018 emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, privind încadrarea în baza Legii nr. 153/2017, cu consecinţa încadrării reclamanţilor în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017, în baza art. 120 alin. (6) din Legea nr. 304/2004 republicată şi modificată prin Legea 207/2018, în ceea ce priveşte salariul de bază şi al acordării integrale a drepturilor salariale conform acestei grile, inclusiv sub aspectul recunoaşterii şi acordării drepturilor salariale cuvenite pentru vechimea în funcţia (specialitate), de specialist IT;

- obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariale dintre venitul efectiv acordat prin decizia contestată şi venitul care rezultă din încadrarea în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V, cu luare în considerare a vechimii în funcţie (specialitate), pentru perioada 23.07.2018 şi până la data reîncadrării efective, diferenţă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar până la data plăţii efective;

- obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariale care rezultă din aplicarea procentelor de sporuri prevăzute la art. 5 Cap. VIII din Anexa V la lege, la salariul de bază efectiv acordat fără a se tine cont de vechimea în funcţie, şi cel cuvenit conform art. 120 alin. (6) din Legea nr. 304/2004 republicată şi modificată prin Legea 207/2018, respectiv cu luarea în considerare şi a vechimii în funcţie;

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1866 din 29 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal – Veche a respins acţiunea promovată de reclamanţi, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au formulat recurs reclamanţii A., B. şi C., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, au arătat că prima instanţă, în mod nelegal, la momentul pronunţării hotărârii recurate nu a observat că din anexa nr. 2 a Deciziei nr. 638 rezultă clar faptul că la calcularea salariului de bază acordat începând cu data de 25.09.2018, nu s-a ţinut cont şi de vechimea în funcţie a reclamanţilor.

Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de fond a procedat la analizarea în mod lacunar a motivelor de nelegalitate invocate în plângerea formulată.

Recurenţii au arătat că în cuprinsul plângerii au făcut referire la o serie de dispoziţii ce au fost încălcate ca urmare a emiterii deciziei de încadrare de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, iar aceste critici nu au fost analizate deloc de către instanţa de judecată.

Astfel, în cuprinsul plângerii, reclamanţii au invocat nerespectarea următoarelor principii de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pe care le-au disociat în principii care au stat la baza adoptării Legii nr. 153/2017, dintre care au amintit de: principiul egalităţii, principiul transparenţei mecanismului de salarizare, principiul ierarhizării şi al importanţei valorilor sociale, principiul nediscriminării; precum şi principii prevăzute la nivel Constituţional, dintre care: principiul egalităţii în drepturi, al drepturilor câştigate, al încrederii legitime şi al securităţii juridice.

Dintre aceste principii, cu excepţia principiului nediscriminării, prima instanţă nu s-a aplecat, prin hotărârea pronunţată, deloc asupra acestora.

Cu privire la principiile avute în vedere odată cu adoptare Legii nr. 153/2017, instanţa de fond a menţionat doar că acestea au fost avute în vedere la acordarea drepturilor salariale, dar nu a argumentat sub nicio formă afirmaţiile sale, fiind doar o apreciere liberă şi lipsită de suport a acesteia.

Reclamanţii subliniază, în acest context, că obligaţia de motivare a unei hotărâri reprezintă o garanţie a dreptului la un proces echitabil şi trebuie înţeleasă din prisma art. 425 din C. proc. civ., ca fiind o obligaţie ce incumbă instanţei odată cu soluţionarea unei cauze. Dispoziţiile textului sunt imperative, astfel că neîndeplinirea unora dintre exigenţele sale poate atrage nulitatea hotărârii în condiţiile art. 174 şi urm. Din C. proc. civ.

Recurenţii au precizat că motivarea reprezintă un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Recurenţii au arătat că analiza efectuată de instanţă nu a fost una temeinică şi nu a cuprins raţiunea pentru care apărările pe care le-au formulat au fost înlăturate.

Pentru aceste motive, au apreciat că sentinţa recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sens în care aceasta este nelegală şi se impune a fi casată ca atare.

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Cu privire la Nota secţiei de Resurse Umane şi Documentare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 9736 din 10 august 2018, recurenţii -reclamanţi susţin că prima instanţă a reţinut în mod cu totul nelegal că nu pot fi primite criticile de nelegalitate, raportat la obiectul plângerii, precum şi la faptul că aceasta nu a fost introdusă în contradictoriu cu emitenţii notei.

În acest sens, recurenţii învederează că nu au solicitat anularea Notei, sens instanţa de fond nu putea să dispună o asemenea soluţie.

În acelaşi timp, subliniază că instanţa era obligată să aibă în vedere efectele pe care le poate produce această Notă, în raport de faptul că forţa sa juridică este în mod evident inferioară Legii nr. 304/2004 şi respectiv Legii nr. 153/2017, iar prin cererea de chemare în judecată care formează obiectul prezentului dosar, prima instanţă a fost chemată să se pronunţe asupra cauzei având în vedere, între altele principiul ierarhiei actelor normative.

Mai precis, instanţa are nu doar posibilitatea, ci chiar obligaţia de a aplica cu prioritate dispoziţiile imperative ale legii, cu atât mai mult cu cât prioritatea este acordată faţă de o notă a unei secţii de resurse umane şi documentare, care în mod evident nu are aptitudinea de a legifera sau de a aduce modificări unui act normativ emis de Parlament.

În acest sens, apreciază ca fiind deosebit de relevant faptul că prin jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti, mai exact sentinţa nr. 1001/2019, s-a arătat faptul că Nota nr. x/2018 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are forţa unui act normativ, ci are caracter informativ pentru unităţile subordonate, sens în care este evident că printr-un asemenea act nu se pot dispune reduceri salariale în contra legii.

Pe cale de consecinţă, chiar fără să dispună anularea Notei secţiei de Resurse Umane şi Documentare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 9736 din 10 august 2018, recurenţii consideră că instanţa era obligată să aplice cu prioritate dispoziţiile legii şi, în mod subsecvent, să recunoască dreptul reclamanţilor la valorificarea vechimii în funcţie.

O altă critică a hotărârii recurate se referă la vechimea în funcţie.

În acest sens, recurenţii reclamanţi susţin că prima instanţă a reţinut în mod cu totul eronat că decizia ordonatorului de credit este legală, în esenţă pentru că art. 120 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 303/2004 nu pot fi lecturate făcându-se abstracţie de prevederile pct. 1 din Nota anexată tabelului de calcul al salariilor de bază, potrivit căruia prin "vechime în funcţie", în sensul prezentului capitol, se înţelege vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie.

Mai precis, instanţa a reţinut că reclamanţii, având funcţia de specialişti IT, nu se încadrează în dispoziţiile anterior indicate, respectiv că nu fac parte din categoria magistraţilor ori a personalului asimilat magistraţilor, aşadar nu pot beneficia de majorarea aferentă vechimii în funcţie.

Sub acest aspect, recurenţii apreciază că instanţei este vădit nelegală şi totodată discriminatorie, din următoarele considerente:

În primul rând, art. 120 din Legea nr. 303/2004 face referire la salarizarea prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017, fără să prevadă nicio excepţie de la recunoaşterea vechimii în funcţie. Or, în măsura în care legiuitorul a stabilit nivelul salariilor de bază pentru specialişti conform cap. I lit. B) nr. crt. 4, consideră că prin deciziile de salarizare emise de ordonatorii principali de credite nu se pot crea reduceri salariale în contra legii.

Aplicabil este, aşadar, principiul de drept "Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus". Pe cale de consecinţă, atâta vreme cât însuşi legiuitorul a înţeles să le recunoască dreptul de a beneficia de un salariu la nivelul celui acordat procurorilor cu grad de judecătorie, fără alte distincţii, este evident că salariul trebuie acordat ţinând cont atât de vechimea în muncă, cât şi de vechimea aferenta funcţiei.

Având în vedere dispoziţiile legii, este evident că ordonatorul de credite nu poate decide în contra legii prin acte normative cu forţă juridică inferioară, o astfel de conduită fiind doar un exces de putere din partea sa.

În acest sens, indică cu titlu de practică judiciară sentinţa civilă nr. 1863 din 29 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care o acţiune similară a fost admisă sub acest aspect, reţinându-se în mod identic faptul că prevederile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 153/2017 fac trimitere la cap. 1 lit. B) nr. crt. 4, fără a face vreo altă distincţie, astfel că se impunea ca în cazul reclamantei să fie aplicată în întregime modalitatea de stabilire a drepturilor salariale pentru procurorul cu grad de judecătorie, atât în raport de gradaţia aferentă vechimii în muncă, dar şi în raport de vechimea în funcţie.

Aşa fiind, recurenţii apreciază că interpretarea dată de către instanţa de fond dispoziţiilor pct. 1 din Nota anexată tabelului de calcul al salariilor de bază este vădit nelegală, făcând abstracţie pe de o parte de tehnica normativă, iar pe de altă parte discriminatorie.

Instanţa de fond nu a ţinut cont de raţiunea acordării vechimii în funcţie, respectiv de faptul că aceasta reprezintă un efect al muncii prestate în activităţi corespunzătoare profesiei/funcţiei, recompensând practic persoana în cauză pentru fidelitatea sa în muncă, precum şi pentru experienţa acumulată de-a lungul timpului în funcţia deţinută.

Or, având în vedere scopul valorificării vechimii în funcţie, este cât se poate de evident faptul că nu există nicio justificare obiectivă pentru care experienţa magistraţilor în funcţie să fie răsplătită, însă nu şi cea a specialiştilor IT.

De altfel, este evident că definiţia dată vechimii în funcţie la pct. 1 din Nota indicată face referire exclusiv la judecători, procurori, personal asimilat, magistraţi asistenţi sau auditori de justiţie, pentru un motiv cât se poate de simplu: din punct de vedere topografic, aceste dispoziţii sunt poziţionate în cadrul Capitolului I din Anexa V, privind Indemnizaţia de încadrare pentru judecători, procurori, magistraţi asistenţi.

Instanţa de fond, însă, nu a observat că în mod corelativ, definiţia vechimii în funcţie aferentă Capitolului II privind Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor, priveşte vechimea în funcţii auxiliare de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi parchetelor. Aşa fiind, este evident că vechimea în funcţie nu este de plano acordată doar magistraţilor.

Or, simplul fapt că art. 120 din Legea nr. 303/2004 face trimitere la cap. I din Legea nr. 153/2017, nu duce la concluzia că vechimea în funcţie nu este aplicabilă şi specialiştilor IT, din moment ce trebuie aplicate în integralitate drepturile salariale pentru procurorul cu grad de judecătorie; mai exact atât în raport de gradaţia aferentă vechimii în muncă, cât şi în raport de vechimea în funcţie.

Atâta timp cât legiuitorul face trimitere în cadrul art. 120 alin. (6) din Legea nr. 304/2004 la prevederile art. 22 din Cap. nr. VIII anexa V, din Legea nr. 153/2017, potrivit cărora, salariile de bază pentru specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete, sunt cele prevăzute din Anexa V la cap. I lit. B) nr. crt. 4, aferente unui procuror cu grad de judecătorie, fără a face distincţie între aplicarea vechimii în funcţie aferente procurorilor sau aplicarea vechimii în funcţie aferente personalului auxiliar rezultă că recurenţii, în calitate de specialişti IT beneficiază de acordarea vechimii în funcţie corespunzător gradelor stabilite pentru procurori şi anume: 0-3 ani, 3-5 ani, 5-10 ani, 10-15 ani, 15 -20 ani, peste 20 de ani, adică 6 grade diferite pentru vechimea în funcţie.

Nu în ultimul rând, însăşi Legea nr. 153/2017 prevede în cadrul art. 10 alin. (1) că Salariile de bază sunt diferenţiate pe funcţii, grade/trepte şi gradaţii, fapt ce atestă încă o dată că legiuitorul recunoaşte în mod diferenţiat vechimea în muncă faţă de vechimea în funcţie.

În ceea ce privesc aspectele referitoare principiul egalităţii şi nediscriminării, au susţinut recurenţii că prin sentinţa primei instanţe s-a reţinut în mod cu totul nelegal că nu ar exista o încălcare a principiului nediscriminării, întrucât modalitatea în care alţi ordonatori de credite au înţeles să interpreteze şi să aplice legea nu face obiectul cenzurii.

S-a mai reţinut în sentinţa recurată, în mod cu totul nelegal, că în speţă nu ar exista discriminare, deoarece nu este vorba despre un tratament diferenţiat prin raportare la salariul stabilit pentru specialiştii IT de la unităţile de parchet care desfăşoară aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în muncă respectiv grad.

Referitor la această critică adusă hotărârii primei instanţei, recurenţii reclamanţi susţin că atât dreptul european, cât şi dispoziţiile CEDO recunosc că discriminarea poate rezulta nu numai din aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situaţii similare, ci şi din aplicarea aceluiaşi tratament unor persoane aflate în situaţii diferite. Ultima dintre cele două este denumită discriminare "indirectă" deoarece nu tratamentul este cel care diferă, ci efectele acestuia, care vor fi resimţite în mod diferit de către oameni având caracteristici diferite.

În ceea ce priveşte situaţia de faţă, recurenţii apreciază că sunt discriminaţi indirect, în raport de împrejurarea că la momentul emiterii deciziei de salarizare, drepturile salariale ale acestora, în calitate de specialist IT au fost acordate distinct de cele care se cuvin celorlalţi specialişti IT, fie ei din cadrul instanţelor sau parchetului.

Or, prima instanţă prin hotărârea recurată a reţinut în mod greşit că nu ar exista discriminare pe motiv că nu este vorba de un tratament diferit aplicat în situaţii similare, fără să observe că în speţă este vorba despre o discriminare indirectă.

Mai mult, este inadmisibil ca persoane care au atribuţii identice şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, să beneficieze de drepturi salariale distincte, în funcţie de doleanţele angajatorului, respectiv Curtea de Apel sau Parchetul.

În condiţiile în care activitatea pe care recurenţii o desfăşoară în cadrul parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, este identică activităţii pe care o desfăşoară specialiştii IT din cadrul instanţelor aflate în subordinea Curţii de Apel Bucureşti sau a specialiştilor din cadrul PICCJ, apreciază că nu există nicio raţiune pentru ca drepturile salariale să fie distincte.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 153/2017 se prevede că Salariile de bază pentru specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete, sunt prevăzute în prezenta anexă la cap. I lit. B) nr. crt. 4.

La rândul său, anexa amintită, face distincţia între diferite trepte salariale în funcţie de vechimea pe care angajatul o are în funcţie.

Or, atâta timp cât nicăieri în cuprinsul legii nu se menţionează că drepturile salariale ale specialiştilor ar trebui plafonate la gradaţia 0-3 ani, rezultă cu puterea evidenţei că Decizia nr. 638/01.10.2018 nu are forţa juridică pentru a face acest lucru.

Concluzionând, prima instanţă, în mod cu totul nelegal, nu a observat că prin acordarea a unor drepturi salariale diferite unor persoane aflate în situaţii identice, se produce o discriminare vădită, fapt ce încalcă art. 16 alin. (1) coroborat cu art. 41 din Constituţia României, art. 1 pct. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 103/25 aprilie 2006, art. 5 alin. (1) din Codul muncii şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1995, prin raportare la Directiva nr. 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă.

Mai mult, susţinerea instanţei conform căreia recurenţii nu ar fi făcut dovada unei hotărâri judecătoreşti de recunoaştere a dreptului la plata unui salariu mai mare este lipsită de orice fundament juridic, în condiţiile în care ceea ce reclamanţii au urmărit prin demararea prezentului demers este tocmai constatarea nelegalităţii actului individual prin care le-au fost stabilite în mod greşit drepturile salariale.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Din analiza înscrisurilor de la dosar, Înalta Curte reţine că reclamanţii sunt specialişti IT în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti (A.), respectiv în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti (B., C.).

Prin Decizia nr. 638 din 25.09.2018 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în temeiul art. 93 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, a Legii nr. 567/2004, în aplicarea prevederilor Cap. I art. 1 alin. (1) şi (3), art. 2 alin. (1) lit. a), art. 7 lit. a), e), i), j), k), capitolul II art. 10, Capitolul IV art. 37 alin. (1), art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017, Capitolul I lit. B) nr. crt. 4 Capitolul VIII art. 1 lit. e), art. 7 alin. (1) şi (2) şi art. 22 alin. (1) şi (2) din Anexa V din Legea nr. 153/2017 au fost stabilite începând cu data de 23 iulie 2018 pentru specialiştii IT din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti drepturile salariale din anexele 1-7, drepturile salariale ale recurenţilor reclamanţi din prezenta cauză fiind prevăzute de Anexa.

Prin Hotărârea nr. 79 din 1 noiembrie 2018 a Colegiului de Conducere a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti au fost respinse contestaţiile formulate de către reclamanţi, alături de alţi specialişti IT împotriva Deciziei nr. 638 din 25.09.2018.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că recurenţii au invocat că instanţa de fond a procedat la analizarea în mod lacunar a motivelor de nelegalitate invocate în plângerea formulată, arătând că în cuprinsul plângerii au făcut referire la o serie de dispoziţii ce au fost încălcate ca urmare a emiterii deciziei de încadrare de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, iar aceste critici nu au fost analizate deloc de către instanţa de judecată.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Pe de altă parte, faptul că recurenţii -reclamanţi nu sunt de acord cu interpretarea dată de către prima instanţă textelor de lege incidente, nu este de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, aceste critici urmând a fi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În consecinţă, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. Ca urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat.

Referitor la criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că şi acestea sunt nefondate.

Subsumat acestui motiv de casare, Înalta Curte constată legală soluţia pronunţată de prima instanţă, prin prisma Deciziei nr. 31 din 17 mai 2021, pronunţate ulterior hotărârii recurate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pe care o va aplica în cauză.

Astfel, recurenţii reclamanţi sunt specialişti IT în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti (A.), respectiv în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti (B., C.).

Prin actele administrative a căror anulare s-a solicitat în prezenta cauză s-au stabilit drepturile salariale cuvenite recurenţilor reclamanţi prin raportare la grila de salarizare pentru funcţia de procuror cu grad de parchet de pe lângă judecătorie, cu o vechime în funcţie de 0-3 ani, fără a se lua în considerare vechimea în specialitate.

Instanţa de recurs constată că pretenţiile deduse judecăţii de către recurenţii reclamanţi au făcut obiectul analizei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care prin Decizia nr. 31/2021 din data de 17 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 734 din 27/07/2021 şi obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., a admis sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018 şi a stabilit că: "În interpretarea şi aplicarea principiului ierarhizării pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate, potrivit prevederilor art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul personalului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la cap. I din anexa nr. V la acelaşi act normativ vizează aplicarea acestor dispoziţii doar în ceea ce priveşte vechimea în muncă, nu şi vechimea în funcţie."

Prin decizia de unificare a practicii judiciare anterior evocată s-a reţinut că faptul că prin nota de subsol nr. 1 la tabelul prevăzut în Capitolul I lit. B) din Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că prin "vechime în funcţie", în sensul prezentului capitol, se înţelege vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie, denotă că ierarhizarea salarizării în funcţie de această vechime nu se poate aplica decât categoriilor de personal expres prevăzute, nu şi categoriilor de personal a căror salarizare se stabileşte prin "trimitere" la coeficientul de ierarhizare (paragraful 94), astfel că menţiunea expresă a legiuitorului privind înţelegerea noţiunii de "vechime în funcţie" trebuie interpretată în sensul limitării la funcţiile special şi limitativ prevăzute în nota de subsol anterior evocată (paragraful 95).

De asemenea, prin aceeaşi decizie s-a reţinut că:

"96. Concluzionând, nu se poate vorbi, în cazul personalului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, despre o încălcare a principiului ierarhizării pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa muncii desfăşurate, această categorie de personal beneficiind, pe orizontală, de gradaţia rezultată din cap. I lit. B) nr. crt. 4 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, iar pe verticală, de gradaţia rezultată din art. 11 alin. (4) din anexa nr. VI la aceeaşi lege.

97. Nu se poate interpreta că trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la cap. I din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la "vechimea în funcţie", se aplică şi acestei categorii profesionale, întrucât o astfel de interpretare ar reprezenta o adăugare la lege, ceea ce nu este permis în acest context."

În acest sens, Înalta Curte constată că potrivit art. 22 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice: "(1) Salariile de bază pentru specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete, sunt prevăzute în prezenta anexă la cap. I lit. B) nr. crt. 4", iar la Capitolul I lit. B) nr. crt. 4 din Anexa V la Legea – cadru nr. 153/2017 se află funcţia de "procuror cu grad de judecătorie", existând în cadrul tabelului aferent o ierarhizare pe verticală raportată la vechimea în funcţie şi o ierarhizare pe orizontală raportată la gradaţie, primul rând al ierarhiei fiind cel specific unei vechimi în funcţie de "0-3 ani".

În Nota nr. 1 şi nr. 3 la Capitolul I lit. A) şi B) se prevede că "Prin vechime în funcţie, în sensul prezentului capitol, se înţelege vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie", respectiv că "indemnizaţia de încadrare/coeficientul cuprinde sporul de vechime în muncă corespunzător gradaţiei." Prin urmare, singura referinţă relevantă pentru stabilirea salariilor specialiştilor IT este cea de la Capitolul I lit. B) nr. crt. 4 primul rând, vizând ierarhizarea aferentă unei vechimi în funcţie de "0-3 ani" cu variaţiile date de gradaţiile diferite.

Astfel, specialiştii IT, deşi asimilaţi indirect, prin trimiterea la salarizarea specialiştilor din cadrul PÎCCJ, din perspectiva salariului de bază celui reglementat pentru funcţia de procuror cu grad de judecătorie, nu se bucură decât de variaţiile salariului de bază în funcţie de indemnizaţia stabilită pentru rândul aferent vechimii "0-3 ani" şi gradaţiilor corespunzătoare acesteia, întrucât nu pot acumula vechime, conform Notei nr. 1 la Capitolul I lit. B), în) funcţiile de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie.

Înalta Curte constată că este nefondată şi critica recurenţilor referitoare la modul de determinare a salariului de bază al specialiştilor IT din cadrul instanţelor de judecată, CSM, Inspecţiei Judiciare, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, unde nivelul salariului este stabilit prin trimitere la dispoziţiile art. 22 alin. (1), Cap. I lit. B) nr. crt. 4 din lege, prin considerarea atât a vechimii în muncă, cât şi a vechimii în funcţie, în condiţiile în care nu a fost făcută dovada unui asemenea fapt.

Pe de altă parte, se impune a se observa că în privinţa unei eventuale discriminări între specialiştii IT şi alte categorii de specialişti din sistemul judiciar, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 428/4.07.2019, Decizia nr. 75/18.02.2020, Decizia nr. 126/10.03.2020) că prevederile art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor.

De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut că includerea, sub aspectul salarizării, a specialiştilor în domeniul informatic în categoria personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor reprezintă opţiunea legiuitorului, manifestată în marja sa de apreciere permisă de dispoziţiile art. 16 din Constituţie privind egalitatea în drepturi. Prin Decizia nr. 408/13 iunie 2017, Curtea Constituţională a statuat că reprezintă dreptul şi obligaţia autorităţii legiuitoare să elaboreze măsuri de politică legislativă în domeniul personalului plătit din fonduri publice, în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat.

În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaţilor lor din bugetul de stat (Hotărârea din 8 noiembrie 2005 pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în cauza Wieczorek împotriva Poloniei paragraful 59, şi Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei paragraful 57).

În ceea ce priveşte critica referitoare la cuantumul sporurilor care este limitat la un procent de 30%, Înalta Curte reţine incidenţa dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea - cadru nr. 153/2017, potrivit căruia, începând cu data de 1 ianuarie 2018 se acordă următoarele creşteri salariale: "cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul brut al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor, premiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăşi limita prevăzută la art. 25 în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".

Iar art. 25 prevede: Limitarea sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor şi a altor drepturi "(1)Suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz".

De asemenea, aliniatul (6) al art. 38 prevede, "în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022".

Reiese deci că majorarea începând cu 1 ianuarie 2018, a cuantumului brut al salariilor de bază şi ale sporurilor acordate pentru luna decembrie 2017, cu 25%, este dublu limitată, pe de o parte de salariul stabilit conform Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022, pe de altă parte, trebuie ca suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite să nu depăşească 30% din suma salariilor de bază şi a indemnizaţiilor de încadrare.

În condiţiile în care salariile de bază în privinţa reclamantei se stabilesc la nivelul anului 2022, sporurile mai sus menţionate i se cuvin astfel cum sunt prevăzute de noua lege a salarizării, respectiv prin aplicarea la nivelul acestui salariu a procentului prevăzut expres de lege pentru sporuri şi nu prin adăugarea la salariul plafonat la nivelul anului 2022 a sporurilor avute în plată la data de 31 decembrie 2017, majorate cu 25%.

O interpretare contrară ar fi de natură să lase fără aplicabilitate dispoziţiile art. 5 din capitolul VIII, anexa V a Legii nr. 153/2017, care consacră în mod expres cuantumul sporurilor de care beneficiază personalul IT din cadrul instanţelor judecătoreşti, deoarece nu s-ar mai ajunge niciodată ca procentul expres prevăzut de lege al sporurilor acordate acestei categorii de personal să corespundă cuantumului concret al sporului acordat. Această concluzie se impune raportat la faptul că prin majorarea cu 25% a cuantumului sporurilor de care beneficiau specialiştii IT la data de 31 decembrie 2017 s-ar ajunge ca, procentual, aceste sporuri să aibă un cuantum mai mare decât cel expres prevăzut de lege pentru anul 2022.

Oricum, prevederile art. 4 şi 5 din Capitolul VII anexa V, cuprind sintagma "până la" ceea ce conduce la concluzia că nivelul sporurilor se poate situa la un nivel inferior maximului stabilit şi care nu poate fi depăşit.

Aşadar, chiar dacă prin legea de salarizare, s-a stabilit acordarea mai multor categorii de sporuri, respectiv 15% pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, 25% pentru sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică şi 5% pentru păstrarea confidenţialităţii, sensul textului legal menţionat nu este acela de a conferi salariatului un drept la acordarea sporurilor la nivelul de 45%, ci doar o obligaţie a ordonatorului de credite de a nu depăşi respectivul nivel instituit legal.

Aceste aspecte au fost, de altfel, dezlegate şi prin Decizia nr. 15/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care, în punctele 79-80 s-a statuat astfel:

79. Prin sintagma "fără a depăşi limita prevăzută la art. 25", care se regăseşte în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea - cadru nr. 153/2017, se instituie interdicţia stabilirii şi acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30% din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

80. Prin art. 24 din Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că "limita maximă a sporurilor, compensaţiilor, indemnizaţiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor şi altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în lege şi în anexele nr. I-VIII". Aşadar, nivelul sporurilor este determinat în raport cu regulile pe care legea le stabileşte: încadrarea fiecărui spor în limitele prevăzute în lege şi în anexele sale şi interdicţia depăşirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenţii- reclamanţi prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenţii – reclamanţi A., B. şi C. împotriva sentinţei civile 1866 din 29 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - Veche, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii – reclamanţi A., B. şi C. împotriva sentinţei civile 1866 din 29 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - Veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 octombrie 2021.