Moral damages quantification in automobile liability: validity of internal per-diem valuation criteria versus integral reparation of prejudice

Şedinţa publică din data de 8 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - Veche la data de 09.07.2018, reclamanta A. a formulat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor contestaţie împotriva Deciziei nr. 15203/12.06.2018, întrucât acesta nu i-a acordat o despăgubire echitabilă reprezentând daunele morale proporţională cu suferinţa produsă şi îndurată.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1180 din 26 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1180 din 26 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta a formulat cerere de recurs. în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Recurenta-reclamantă a învederat, că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 50 pct. l lit. f) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Norma ASF nr. 23/2014, art. 1387 alin. (1), art. 1.388, 1.389, art. 1391 alin. (1) din C. civ., apreciind în mod nelegal că pârâtul a stabilit în mod corect cuantumul daunelor morale, raportându-se în lipsa unor criterii şi limite legale, la un criteriu obiectiv şi rezonabil, respectiv zilele de îngrijiri medicale, validând astfel o procedură lipsită de temei legal stabilită de FGA.

A arătat, în esenţă, că raportarea în mod exclusiv la indicatorul medico-legal încalcă principiul reparaţiei integrale a prejudiciului prevăzut de art. 1385 aIin.(l) din C. civ., acesta nefiind unicul criteriu care trebuie să fie avut în vedere la soluţionarea unei cereri de despăgubiri pentru prejudicii morale.

Acest indicator, în sine, nu reflectă întreaga dimensiune a modului în care viaţa victimei a fost afectată de evenimentul rutier suportat, doctrina şi jurisprudenţa în materie conturând un cumul al mai multor criterii, cum ar fi: indicatorii medico-legali ai gravităţii vătămării corporale; durata menţinerii consecinţelor vătămării (consecinţele traumatice ale evenimentului, atât la nivel fizic, cât şi la nivel psihic, sub forma sechelelor posttraumatice); existenţa unei forme particulare de prejudiciu (estetic, de agrement, juvenil etc); impactul traumatismului suferit asupra tuturor sferelor vieţii victimei (personale sociale, profesionale etc), consecinţele în plan fizic şi psihic ale urmărilor leziunilor suferite (cu luarea în considerare a formelor sub care se prezintă această categorie de prejudiciu: pretium doloris, prejudiciu de agrement, prejudiciu estetic).

Din această perspectivă, criteriile de apreciere ale prejudiciului moral enunţate de către intimatul-pârât contravin cadrului legal care reglementează materia asigurărilor de răspundere civilă auto obligatorie şi se caracterizează prin rigiditate şi grad scăzut de adaptare a soluţiilor la diferitele cazuri din practică.

Cuantificarea daunelor morale cu ajutorul unor praguri valorice create printr-o procedură internă nu se raportează la contextul legal incident şi nici nu reflectă dispoziţiile par. 20 al expunerii de motive al Directivei 2009/103/CE.

Deşi instanţa de fond reţine că procedura internă standardizată nu contravine unei prevederi legale, nu argumentează temeiul de drept al acestei proceduri, făcând doar aprecieri cu caracter de generalitate asupra necesităţii ca autoritatea administrativă să se raporteze la aceste praguri valorice.

Selecţia de practică intitulată "Ghidul F.P.V.S. (Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii) pentru soluţionarea daunelor morale", a fost emis pro causa de către o persoană juridică (asociaţie) ce are rolul de organism de plată a despăgubirilor (inclusiv a daunelor morale) în cazul accidentelor auto, în condiţiile stabilite prin Ordinul CSA nr. 1/2008.

În raport de modalitatea de constituire, potrivit art. 251 din Legea nr. 32/2000, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii nu poate reprezenta un terţ imparţial în materia asigurătorilor, acesta având interese comune cu societăţile de asigurare existente pe piaţă.

Prin urmare, emiterea Ghidului depăşeşte sfera de activitate reglementată printr-o lege specială, reprezentând în realitate o încălcare a capacităţii speciale de folosinţă a Fondului, astfel încât instanţa de fond trebuia să aprecieze în concret, raportat la circumstanţele cauzei şi la jurisprudenţa relevantă, fără sa ia în considerare Ghidul respectiv.

În egală măsură, nu se fundamentează obţinerea informaţiilor furnizate de Ghid, neavând deci forţă probatorie, putând exista suspiciuni rezonabile că hotărârile enunţate în cuprinsul materialului au fost alese în funcţie de interesele asigurătorilor.

Invocă recurenta-reclamantă faptul că jurisprudenţa conţinută de Ghid este în mod evident afectată de subiectivism; raportul de cercetare nu a publicat publică modalitatea de selecţia a bazei de date, fiind posibil să fi fost luate în calcul doar soluţiile pronunţate prin care au acordat despăgubirile cele mai mici. Nu în ultimul rând, lucrarea este depăşită, având în vedere că priveşte soluţii de la nivelul anilor 2006-2010, ori accidentul în speţă a avut loc în 2016.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, ca nemotivat, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefundat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, reţinând următoarele considerente:

Potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, prin cererea de plată nr. x/25.04.2017, înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, petenta a solicitat sa fie despăgubită din disponibilităţile F.G.A. cu suma de 2.242,73 RON, reprezentând daune materiale şi 45.226 RON reprezentând daune morale, pentru repararea prejudiciului suferit în urma evenimentului rutier din data de 11.09.2016.

Prin Decizia nr. 15203/12.06.2018, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis în parte cererea de plată şi a acordat reclamantei suma de 6.742,73 RON, din care 2.242,73 RON daune materiale şi 4.500 RON daune morale, respectiv câte 180 RON pentru fiecare din cele 25 de zile de îngrijiri medicale, fiind respinsă cererea de plată pentru diferenţa solicitată de reclamantă.

În considerentele deciziei, în ceea ce priveşte daunele morale, a fost avut în vedere faptul că vătămarea corporală i-a provocat reclamantei drept consecinţe policontuzii, traumatism facial, luxaţie articulaţie interfalangiană proximală deget IV şi V dreapta, necesitând pentru vindecare un număr de circa 25 zile de îngrijiri medicale, astfel că Fondul de Garantare a Asiguraţilor a stabilit acordarea unei sume de 180 RON/zi de îngrijire medicală, rezultând suma de 4.500 RON daune morale.

Decizia emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost contestată în faţa instanţei de contencios administrativ, iar prin sentinţa recurată a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 15203/12.06.2018, emisă de pârât.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 50 pct. l lit. f) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Norma ASF nr. 23/2014, art. 1387 alin. (1), art. 1.388, 1.389, art. 1391 alin. (1) din C. civ., precum şi principiile de drept referitoare la evaluarea prejudiciului moral, critici pe care Înalta Curte la apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Referitor la daunele morale, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că stabilirea cuantumului daunelor morale nu poate fi realizată prin raportare la parametri exacţi, astfel că determinarea acestui cuantum implică o marjă de apreciere a autorităţii învestite cu cererea petentului, ce poate fi analizată în concret prin prisma consecinţelor negative suferite de cel vătămat în plan fizic şi/sau psihic, precum şi de importanţa valorilor sociale lezate, măsura în care au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării. Aşadar, în lipsa unor criterii şi limite legale, intimatul-pârât a stabilit corect cuantumul daunelor morale, raportându-se, la un criteriu obiectiv şi rezonabil, respectiv zilele de îngrijiri medicale.

Cât priveşte cuantumul daunelor morale acordate, considerate insuficiente de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte reţine că, spre deosebire de prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, în privinţa daunelor morale nu pot fi produse probe materiale în vederea cuantificării pierderii suferite. De aceea, judecătorul are dreptul să aprecieze, în raport cu toate circumstanţele cauzei, asupra unei sume globale, care să constituie o reparaţie echitabilă în raport cu efectele faptei generatoare de prejudicii. Daunele morale corespund atingerii aduse cinstei, onoarei, imaginii publice ori prestigiului profesional al persoanei, scopul lor fiind unul compensatoriu, fără să constituie însă o penalitate excesivă pentru cel care a produs dauna.

În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea de despăgubiri morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinţei produse recurentei-reclamante urmare a producerii evenimentului rutier, o asemenea suferinţă suportată ca o consecinţă a recuperării fizice îndelungate, neputând fi cuantificată în bani. Ceea ce se intenţionează prin acordarea daunelor morale este în primul rând recunoaşterea caracterului vătămător al faptei, precum şi recunoaşterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanelor vătămate, suferinţe psihice/emoţionale imposibil de cuantificat.

Aşadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensaţie persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenţia însă ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora sunt diferite de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, se constată că "Procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare (morale şi materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese" reprezintă o procedură internă la care s-a raportat autoritatea pârâtă, fiind validată şi de asigurător şi folosită în prezent de lichidatorii judiciari în analiza cererilor de creanţă formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală, dat fiind că nu există dispoziţii legale exprese cu privire la modalitatea în care trebuie evaluat cuantumul despăgubirilor morale, iar aceste proceduri utilizate de intimatul-pârât F.G.A. în evaluarea daunelor morale reprezintă un criteriu obiectiv de evaluare a prejudiciului, în condiţiile în care acestea au fost elaborate inclusiv prin raportare la evoluţia practicii judiciare în materie.

Înalta Curte are în vedere în acest sens şi susţinerile intimatului-pârât F.G.A., potrivit cărora acesta nu este chemat să repare prejudiciul suferit de reclamantă în locul asiguratorului care a intrat în insolvenţă, ci este chemat în nume propriu, în scop de garantare a persoanelor prejudiciate de intrarea în insolvenţă a asiguratorului asupra faptului că acestea vor fi despăgubite.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte va reţine că nu are loc o substituire a debitorului obligaţiei de plată a despăgubirii cu un nou debitor, ca urmare a intrării primului în faliment, ci la momentul deschiderii procedurii iau naştere în patrimoniul reclamanţilor şi al pârâtului, în temeiul Legii nr. 215/2015, dreptul şi obligaţia corelativă de garantare a despăgubirii, care însă poate fi plafonată de legiuitor şi a cărei executare este supusă, din punct de vedere procedural, unor norme speciale, derogatorii.

În acest sens, prezintă relevanţă dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora: "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Rezultă aşadar, din textul legii, că în aplicarea dispoziţiilor legale, intimatul-pârât F.G.A. are dreptul de a stabili proceduri interne privind modul de cuantificare a daunelor morale şi, dat fiind că aceste proceduri reprezintă rezultatul cercetării jurisprudenţei în materie, Înalta Curte apreciază că "Procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare (morale şi materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese", care reprezintă o procedură internă validată de asigurător şi folosită în prezent de lichidatorii judiciari în analiza cererilor de creanţă formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală, reprezintă un criteriu obiectiv în stabilirea cuantumului daunelor morale.

Înalta Curte reţine că, potrivit Anexei 3, valoarea medie a despăgubirilor morale, urmare vătămării corporale ce a necesitat îngrijiri medicale de maxim 30 de zile, dacă nu se încadrează în situaţiile expuse la pragurile 2 şi 3, este stabilită între 125 şi 200 RON/zi de îngrijire medicală, iar intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ţinând cont şi de particularităţile speţei, a acordat o valoare de 180 de RON pentru fiecare zi de îngrijire medicală, rezultând suma de 4.500 RON.

Aşadar, nu pot fi avute în vedere criticile recurentei-reclamante potrivit cărora despăgubirile acordate cu titlu de daune morale au fost stabilite de către intimatul-pârât Fondul de Garantare al Asiguraţilor făcându-se abstracţie de jurisprudenţa şi practica în materie, iar considerentele sentinţei recurate, sub acest aspect, ar fi nesusţinute de dovezile administrate în cauză şi de practica judiciară în domeniu, cu atât mai mult cu cât modul de stabilire a acestora nu a fost exercitat discreţionar, ci în baza unor reguli concrete, cu aplicabilitate generală, ce asigură respectarea unui tratament egal şi nediscriminatoriu faţă de orice creditor de asigurare.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte nu decelează o eventuală încălcare de către prima instanţă a principiului reparării integrale a prejudiciului, consacrat de prevederile art. 1385 şi art. 1391 din C. civ. în condiţiile în care, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, în aprecierea cuantumului daunelor morale, instanţa de fond nu s-a raportat doar la criteriul privind numărul de zile de îngrijiri medicale necesitate pentru vindecare, ci a procedat la propria evaluare a prejudiciului moral, inclusiv prin raportare la criteriile invocate prin acţiunea introductivă, concluzia fiind că pârâtul a acordat o sumă corespunzătoare din perspectiva reparării prejudiciului moral invocat de reclamantă, cu atât mai mult cu cât nu a fost probat că aceasta desfăşura anterior producerii evenimentului rutier o activitate profesională cu caracter de continuitate şi regularitate care îi este inaccesibilă în momentul de faţă sau care în prezent ar presupune eforturi suplimentare pentru realizare.

În orice caz, Înalta Curte aminteşte că în literatura de specialitate, dar şi în practica judecătorească, s-a arătat că, în absenţa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecinţele negative suferite de victima accidentului, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite ori măsura în care a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională.

Atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea şi cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs victimei şi suferite de aceasta, în aşa fel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Din această perspectivă, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate a sentinţei recurate, instanţa de control judiciar reţinând că instanţa de fond a soluţionat cauza inclusiv în acord cu jurisprudenţa naţională şi practica CEDO în materie.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta – reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1180 din 26 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - Veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 octombrie 2021.