Appeal against refusal of insurer guarantee fund payment for medical costs of traffic accident victim dismissed

Şedinţa publică din data de 11 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Spitalul Clinic De Urgenţă Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 22058/20.12.2019, solicitând anularea deciziei şi pe cale de consecinţă obligarea pârâtului la plata sumei de 12834,31 RON, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 683 din 3 august 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis cererea formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, cu sediul în Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

S-a anulat decizia nr. 22058/20.12.2019.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 12.834,31 RON.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea contestaţiei formulată de reclamant, ca neîntemeiată, precum şi obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă a soluţionat cauza cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015, art. 320 din Legea nr. 95/2006 şi art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-pârât a apreciat că a fost interpretată şi aplicată gresit legislaţia aplicabilă privind definiţia creanţei de asigurare şi a creditorului de asigurare, arătând că, în opinia sa, creanţa deţinută de Spital nu este o creanţă de asigurare, nerezultând dintr-un contract de asigurare.

Astfel, invocând prevederile Legii nr. 213/2015 cu privire la scopul Fondului de Garantare a Asiguraţilor şi modul de constituire şi funcţionare a acestuia, ca ultim resort de acordare de despăgubiri/indemnizaţii cu respectarea unei proceduri administrative impuse de legea antereferită şi de Norma ASF nr. 16/2015, recurentul- pârât a arătat că F.G.A. nu are calitatea de asigurator, nu este succesor în drepturi şi obligaţii ale niciunei societăţi de asigurare aflată în faliment şi nici nu preia patrimoniul acestora,.

A mai apreciat recurentul-pârât că interpretarea dată de instanţa de fond prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind definiţia creanţei de asigurări adaugă nepermis la lege, acest articol nefăcând referire la cheltuieli de spitalizare/cheltuielile cu tratamentul medical, în acelaşi sens, recurentul făcând trimitere şi la definiţia creditorului de asigurare menţionat la acelaşi articol din legea antereferită şi la definiţia creanţei de asigurare reglementată la art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004.

A mai susţinut recurentul-pârât că unitatea spitalicească acordă asistenţă medicală victimei în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de aceasta şi, fiind un furnizor de servicii, are dreptul potrivit legii la recuperarea cheltuielilor de spitalizare, dar este neîntemeiată motivarea instanţei de fond potrivit căreia intimatul – reclamant ar fi o terţă persoană indreptăţită la despăgubire în aclitate de creditor de asigurare.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală, în opinia sa, prima instanţă făcând o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Argumente de fapt şi de drept relevante

La data de 01.10.2016, a avut loc un accident de circulaţie din culpa conducătorului autovehiculului cu numărul de înmatriculare x, accident ce a avut drept urmare vătămarea corporală a numitei A., care a fost spitalizată, la Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, cheltuielile cu spitalizarea fiind în cuantum de 12.834,81 RON.

La data producerii accidentului rutier, autovehiculul cu nr. de înmatriculare x avea încheiată poliţa RCA nr. x, emisă de B. S.A..

Prin încheierea din 16.02.2017 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2016, definitivă la data de 17.03.2017, s-a deschis procedura de faliment împotriva B. S.A..

Prin sentinţa penală nr. 118/12.06.2019 pronunţată de Judecătoria Lehliu-Gară în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă în urma apelului, a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, şi a fost obligat asigurătorul de răspundere civilă B. S.A., prin lichidator judiciar Casa de Insolvenţă Transilvania-Filiala Cluj, la plata sumei de 12.834,31 RON cu titlu de despăgubiri daune materiale reprezentând contravaloare servicii medicale acordate părţii civile A., precum şi dobânda legală aferentă, calculate de la data rămânerii definitive până la data achitării integrale a debitului.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/21.11.2019, reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti a solicitat acordarea de despăgubiri din disponibilităţile F.G.A. în cuantum de 12.834,31 RON cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloare servicii medicale acordate părţii civile A., precum şi dobânda legală aferentă, de la data rămânerii definitive a sentinţei penale 118/2019, conform deciziei penale nr. 1402/A/25.10.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Prin decizia nr. 22058/20.12.2019, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată, apreciind că Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti nu are calitatea de creditor de asigurare, întrucât creanţa nu rezultă dintr-un raport de asigurare.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015, art. 320 din Legea nr. 95/2006 şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 503/2004, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră şi persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin sentinţa penală nr. 118/12.06.2019 pronunţată de Judecătoria Lehliu-Gară în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă în urma apelului, a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti şi a fost obligat asigurătorul de răspundere civilă B. S.A., prin lichidator judiciar Casa de Insolvenţă Transilvania-Filiala Cluj, la plata sumei de 12.834,31 RON cu titlu de despăgubiri daune materiale reprezentând contravaloare servicii medicale.

În raport cu aspectele relevate, rezultă că Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2005, astfel că în acest temei este parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraţilor.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În raport cu aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul naţional a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reţinut instanţa de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului, instanţa penală valorizând acţiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti în contradictoriu cu societatea de asigurare a persoanei vinovate de producerea accidentului.

Prin urmare, despăgubirea menţionată este o obligaţie izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, pârâtului în calitate de parte civilă fiindu-i recunoscută ca atare o acţiune directă împotriva asigurătorului întemeiată pe clauzele contractului de asigurare deţinut de autorul prejudiciului.

Instanţa de control judiciar observă că aspectele dezlegate prin sentinţa penală nr. 118/12.06.2019 pronunţată de Judecătoria Lehliu-Gară în dosarul nr. x/2018 se impun cu putere de lucru judecat şi în acest dosar.

De asemenea, deşi dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Legii nr. 503/2004 operează în aparenţă cu noţiuni autonome, acestea au acelaşi înţeles şi întindere cu cele prevăzute de C. civ. şi de Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România. Noţiunile de "persoană îndreptăţită să primească despăgubiri" sau de "creanţă de asigurare" au fost analizate de instanţa penală, care a stabilit că intimatul –reclamant este îndreptăţit a primi despăgubiri decurgând din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, recurentul-pârât nu a fost parte în acel litigiu, însă dezlegările îi sunt opozabile şi acestuia în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare obligatoriu încheiat, în condiţiile legii, de autorul prejudiciului, în cazul falimentului societăţii B. S.A.., în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015.

Aşa fiind, în temeiul obligaţiei de garanţie legală pentru plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor are obligaţia plăţii despăgubirilor stabilite pe cale amiabilă şi cu atât mai mult a celor stabilite pe cale judiciară, principiul securităţii juridice opunându-se a mai pune în discuţie în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligaţii legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanţă de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanţă judecătorească cu exigenţele procesuale specifice.

Într-adevăr, aşa cum susţine recurentul, plata despăgubirii se face în mod direct terţei persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat şi asiguratului numai în cazul în care acesta dovedeşte că a despăgubit terţa persoană prejudiciată, în conformitate cu art. 2226 din C. civ., însă Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti este terţa persoană prejudiciată, a cărei despăgubire pentru cheltuielile de spitalizare suportate din cauza faptei ilicite a unei persoane, care reprezenta un risc asigurat, nu a fost făcută.

Prin urmare, Înalta Curte constată că refuzul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor de a verifica pe fond cererea de plată pe baza documentelor justificative, este nelegal. În condiţiile în care cuantumul creanţei nu este contestat, hotărârea instanţei de fond care a sancţionat această conduită este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 683 din 3 august 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul – pârât la plata sumei de 1500 de RON, cheltuieli de judecată in favoarea intimatului – reclamant Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 octombrie 2022.