Claim against Insurance Guarantee Fund time-barred; appeal rejected as unfounded.

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin contestaţia înregistrată la data de 30.01.2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor anularea deciziei nr. 221831/06.01.2020 emisă de pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor (F.G.A.), ca urmare a înregistrării cererii de despăgubire nr. x/11.11.2019, prin care s-a respins ca tardivă cererea de acordarea despăgubirilor în cuantum de 71.394,36 EUR, reprezentând daună de 69.494,36 EUR, respectiv dauna suferită şi 2.900 EUR, reprezentând costurile de instrumentare a dosarului şi traducere a actelor referitoare la dauna suferită în urma producerii riscului asigurat, din data de 23.01.2017, în baza contractului de asigurare obligatorie (auto vinovat) seria x încheiat cu B. S.A., cu valabilitate până în 03.03.2017, societate aflată în insolvenţă/faliment pentru care nu există dosar de daună deschis, precum şi obligarea la cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 797 din data de 14.09.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

În motivarea recursului s-a arătat că instanţa de fond a respins în mod greşit apărarea reclamantei privind inaplicabilitatea termenului de 90 de zile prevăzut de Legea nr. 213/2015, reclamanta fiind persoană juridică străină, care nu putea cunoaşte intrarea în insolvenţă a asigurătorului.

În opinia recurentei, termenul de 90 de zile ar trebui să fie calculat de la data la care aceasta a fost încunoştinţată despre faptul că asigurătorul este în faliment şi că de la această dată curge termenul pentru formularea cererii de plată.

De asemenea, intimatul nu a făcut toate demersurile necesare pentru a încunoştinţa partenerii străini cu privire la termenul de 90 de zile, în acest sens putând fi verificat răspunsul primit de către recurentă de la Centrul de informare al Biroului Asigurătorilor Auto din Republica Lituania, în care se face referire doar la falimentul B. şi la posibilitatea de a înainta cererea de plată la F.G.A.

Dacă recurenta-reclamantă ar fi primit informaţiile complete, s-ar fi putut vorbi de aplicabilitatea termenului de 90 de zile, însă, lipsa comunicării termenului către partenerii străini, în speţă Biroului Asigurătorilor Auto din Republica Lituania, atrage răspunderea intimatului şi obligativitatea plăţii sumei solicitate.

4. Apărările formulate de intimat

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu solicitarea de anulare a deciziei nr. 221831/06.01.2020 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor (F.G.A.), ca urmare a înregistrării cererii de despăgubire nr. x/11.11.2019, prin care s-a respins ca tardivă cererea de acordarea despăgubirilor în cuantum de 71.394,36 EUR, reprezentând daună de 69.494,36 EUR, respectiv dauna suferită şi 2.900 EUR.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii, ca neîntemeiată, reţinând în esenţă că normele procedurale din legea română specială, edictate în scopul stabilirii dreptului la despăgubire, se vor aplica şi limitelor impuse de lege cu privire la exerciţiul acestui drept, respectiv normele procedurale stabilite prin acest act normativ, inclusiv termenele de decădere şi regulile privind modul de calcul al acestora.

În ceea ce priveşte termenul de 90 de zile prevăzut de art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, acesta este un termen de decădere, care nu este susceptibil de întrerupere sau suspendare, iar simplul fapt că reclamantul are altă naţionalitate ori invocarea necunoaşterii legii române nu pot reprezenta prin ele însele motive întemeiate de repunere în termen.

Fiind învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale în mateire fiind una corectă.

Astfel, se constată că potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

De asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabileşte că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Cu privire la natura juridică a termenului prevăzut de lege, termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 Înalta Curte aminteşte că acesta este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere asemenea termenului de prescripţie. Termenul de 90 de zile începe să curgă de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări.

În cazul recurentei-reclamante, având în vedere data producerii incidentului, 23.01.2017, anterioară rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului SC de B. S.A., 17.03.2017, termenul a început să curgă de la data deschiderii procedurii falimentului, 17.03.2017 şi s-a împlinit la data de 17.06.2017.

Înalta Curte constată că în mod corect au reţinut, atât instanţa de fond cât şi intimatul-pârât, că cererea de plată depusă la data de 05.11.2017, data poştei, a fost înregistrată cu depăşirea termenului de 90 de zile, prevăzut de dispoziţiile art. 20 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, dispoziţii de strictă interpretare, context în care nu pot fi primite alegaţiile recurentei-reclamante conform cărora "intimatul nu a făcut toate demersurile pentru a încunoştinţa partenerii străini cu privire la termenul de 90 de zile".

De asemenea, în mod corect a reţinut prima instanţă şi faptul că necunoaşterea legii române nu poate constitui un motiv temeinic pentru înlăturarea decăderii din termenul de formulare a cererii de despăgubire, având în vedere că legea română se adresează tuturor cetăţenilor fără nicio excepţie, neputând fi invocată nici chiar de către un cetăţean străin.

Prin urmare, respingerea ca tardivă de către pârâtul F.G.A. a cererii de plată a despăgubirilor este legală, iar hotărârea instanţei de fond care a validat această conduită este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 797 din 14 septembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2022.