Late-payment penalties under RCA insurance not classified as insurance claims for insolvency purposes

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 21.04.2021 sub nr. de mai sus reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR solicitând ca în contradictoriu cu acesta să se dispună anularea în parte a Deciziei nr. 26060/30.03.2021 şi obligarea intimatei FGA la plata sumelor de 5.424,17 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 931,87 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 9150/2015 pronunţată de Judecătoria Ploieşti în Dosarul nr. x/2014, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1484 din 25 octombrie 2021 Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantă A. S.A a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Penalităţile de întârziere reglementate prin art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt generate şi însoţesc despăgubirea datorată de asigurătorul RCA (despăgubire ce are natura unei creanţe de asigurare).

Făcând aplicarea regulii accesorium sequitur principale, rezultă că penalităţile de întârziere preiau natura juridică a creanţei pe care o însoţesc şi reprezintă la rândul lor tot creanţe de asigurare.

Sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 şi cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 motiv de cazare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ.

Spre deosebire de alte contracte de asigurare, contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă este un contract de asigurare al cărui conţinut şi efecte sunt stabilite prin lege [art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 ].

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, reprezintă creanţe de asigurare toate acele creanţe izvorâte dintr-un contract de asigurare, fără a se distinge după cum este vorba despre creanţe care reprezintă obiectul principal al contractului, sau despre creanţe care reprezintă accesorii ale obiectului principal.

În speţă însă, i) penalităţile sunt reglementate prin chiar contractul de asigurare RCA, şi ii) A. şi-a întemeiat cererea de plată a penalităţilor pe dispoziţiile art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011,.

Prin urmare, ignorând faptul că penalităţile de întârziere sun reglementate prin chiar contractul de asigurare RCA, avându-şi sursa în acest contract, instanţa de fond a pronunţată o hotărâre ce încalcă atât prevederile art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, cât şi dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Recurenta invocă faptul că decizia contestată a fost emisă cu ignorarea dezlegărilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 29/2020, faptul că penalităţile de întârziere cât şi cheltuielile de judecată îşi au izvorul în contractul de asigurare RCA şi au astfel natura juridică a unor contracte de asigurare.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În cauza de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Motivul de recurs analizat are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

În motivarea hotărârii judecătoreşti se regăsesc toate susţinerile invocate de partea reclamantă, astfel că sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanta a solicitat pârâtului FGA, în temeiul Legii nr. 213/2015 şi ca efect al intrării în procedura de insolvenţă a B. S.A., plata sumei de 5424,17 RON, cu titlul de penalităţi de întârziere pe care asiguratorul B. S.A. le datora reclamantei pentru neplata la termen a sumei achitată asiguratului de reclamantă, în cadrul acţiunii în regres, precum şi plata sumei de 931,87 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 26060/30.03.2021 a pârâtului FGA, acesta a respins cererea de plată a penalităţilor şi a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

La pronunţarea acestei decizii, în ceea ce priveşte respingerea cererii de plată a penalităţilor de întârziere, pârâtul FGA a reţinut că prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din legea nr. 213/2015 şi art. 3 alin 1 lit. i) din legea nr. 503/2004, penalităţile de întârziere nu reprezintă creanţă de asigurare, în sensul legii, astfel că acestea nu sunt datorate asiguratorului CASCO în procedura prevăzută de Legea nr. 213/2015. A arătat pârâtul că penalităţile de întârziere sunt determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale la termenul scadent, iar nu de modul de executare a contractului de asigurare. S-a mai arătat că penalităţile de întârziere au fost gândite ca daune moratorii, aplicabile asiguratorului pentru plata cu întârziere a unor despăgubiri, însă nu sunt datorate în baza contractului de asigurare, ci în temeiul culpei societăţii în neexecutarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor derivate din contractul de asigurare, temeiul fiind răspunderea civilă delictuală.

Înalta Curte va avea în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015:

"(1)În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)

Textul de lege a fost interpretat prin Decizia nr. 29/2020 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a reţinut că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.(..)"

În procedura de plată reglementată de legea nr. 213/2015, contrar susţinerilor recurentei, creanţele de asigurări în sensul legii nu conţin sume reprezentând plata de penalităţi de întârziere datorate de asiguratorul RCA asiguratorului CASCO, pentru neîndeplinirea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor.

Aceste penalităţi de întârziere nu îşi au izvorul în contractul de asigurare încheiat de asiguratorul RCA cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci sunt în legătură strictă cu modalitatea de îndeplinire de către asiguratorul RCA a obligaţiei de plată a despăgubirii în cadrul acţiunii în regres, exercitată în considerarea dispoziţiilor art. 2210 C. civ., privind subrogarea asiguratorului în drepturile asiguratului său.

Prin Decizia nr. 29/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a dezlegat aspecte referitoare la interpretarea art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în limitele cererii cu care a fost sesizată, cerere care nu viza şi chestiunea delimitării sumelor care pot fi incluse în categoria creanţelor izvorâte din dreptul de regres al societăţii de asigurare.

În realitate, ÎCCJ a fost chemată să dezlege următoarea chestiune: "dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment", iar nu dacă sumele reprezentând penalităţi de întârziere datorate de asiguratorul RCA asiguratorului care exercită dreptul de regres sunt creanţe de asigurare.

Aceste referiri ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la termenul de "penalitate" nu trebuie interpretate separat de restul interpretării şi în dezacord cu obiectul interpretării.

Înalta Curte face referire expresă la aceea că aceste creanţe de asigurări, fie ele şi penalităţi, atunci când este cazul, trebuie să rezulte din contractul de asigurare.

În cauză este evident faptul că prin Decizia nr. 29/2020, ÎCCJ nu a lămurit chestiunea penalităţilor de întârziere pretinse de asiguratorul CASCO de la asiguratorul RCA în temeiul dispoziţiilor art. 64 alin. (4) din Norma ASF nr. 14/2011 (în vigoare la data accidentului), în sensul în care acestea ar reprezenta creanţe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din legea nr. 213/2015 ci, dimpotrivă, a condiţionat recunoaşterea acestei calităţi de aceea că despăgubirile solicitate de asiguratorul CASCO, independent de natura lor, să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

În realitate, astfel cum în mod corect a observat FGA, aceste penalităţi de întârziere nu îşi au izvorul în contractul de asigurare încheiat de asiguratorul RCA, ci sunt datorate în temeiul art. 64 alin. (4) al Normei din 2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, izvorul obligaţiei de plată fiind răspunderea civilă delictuală a asiguratorului RCA pentru fapta proprie.

Potrivit textului menţionat, penalităţile de întârziere sunt datorate de asiguratorul RCA pentru nerespectarea la termen a obligaţiei de plată despăgubirii solicitată de asiguratorul CASCO în exercitarea dreptului de regres, respectiv pentru prejudiciul cauzat de asiguratorul RCA prin depăşirea termenelor de plată reglementate de art. 64 alin. (2) şi (3) din Norma (în vigoare la data plăţi despăgubirii de către asiguratorul CASCO).

Pe cale de consecinţă, prin raportare inclusiv la Decizia ÎCCJ nr. 29/2020, suma solicitată de recurentă cu titlu de penalităţi de întârziere nu reprezintă creanţă care rezultă din contractul de asigurare RCA, ci reprezintă despăgubire datorată de asiguratorul RCA în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, cum în mod corect a observat pârâtul FGA.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va înlătura ca nefondate alegaţiile recurentei referitoare la caracterul obligatoriu al Deciziei ÎCCJ nr. 29/2020, în privinţa recunoaşterii naturii de creanţă de asigurare inclusiv a penalităţilor solicitate de asiguratorul CASCO de la asiguratorul RCA în faliment, pentru neîndeplinirea de către acesta din urmă a obligaţiei de plată a despăgubirii, cu ocazia exercitării regresului.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile formulate de recurentă sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 1484 din 25 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 octombrie 2022.