CNCD decision lacking legal motivation fails to analyze alleged workplace harassment under anti-discrimination law.

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX a contencios administrativ şi fiscal la data de 17.02.2021 sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII şi pârâtul B., a formulat contestaţie prin care solicită instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună anularea hotărârii Consiliului-pârât nr. 3/20.01.2021 urmată de:

a) în principal, obligarea Consiliului-pârât la cercetarea în mod real, fundamentat şi legal a petiţiei reclamantului nr. 1813/16.03.2020;

sau

b) în subsidiar, cercetarea chiar de către instanţa de judecată a petiţiei reclamantului nr. 1813/16.03.2020 şi admiterea ei.

c) obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 995 din 23 iunie 2021Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, şi pârâtul B., a anulat Hotărârea CNCD nr. 3/20.01.2021 şi a obligat pârâtul să cerceteze petiţia nr. 1813/16.03.2020.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile a formulat recurs Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel din dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 137/2000 coroborat cu art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ sancţionează "orice comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare" îndreptat împotriva unei persoane legat de apartenenţa la un anumit criteriu ca cele indicate în mod exemplificativ la art. 2 alin. (1), care se traduce în limbajul juridic folosit de O.G. nr. 137/2000 în existenţa unui comportament care are ca scop sau vizează crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, fund suficient a se constata cea mai mică culpă si fără vreo intenţie de a discriminare, spre deosebire de art. 2 alin. (5) coroborat cu art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ care sancţionează "orice comportament [...] care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv îndreptat împotriva unei persoane legat de apartenenţa la un anumit criteriu interzis de legea antidiscriminare, fiind, în acest caz, necesar identificarea intenţiei de a discrimina a reclamatului.

În concluzie, având în vedere că diferenţa dintre art. 2 alin. (5) si art. 15 ambele din O.G. nr. 137/2000 apare la doar în momentul individualizării răspunderii juridice, acest moment fiind ulterior identificării elementelor constitutive ale faptei de discriminare-hărţuire, reţinerea instanţei de fond conform căreia "Hotărârea nr. 3/20.01.2021 nu conţine nicio analiză a faptei sesizate de către CNCD, autoritatea administrativă investită de O.G. nr. 137/2000 cu atribuţia constatării şi sancţionării contravenţionale a faptei de hărţuire, ceea ce echivalează cu necercetarea acesteia ", nu poate avea o susţinere legală.

Astfel, Colegiul constată în esenţă, că nu se întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare, în lipsa unui criteriu de discriminare, aşa cum este prevăzut de O.G. nr. 137/2000, republicată.

Astfel, temeiul juridic al neconstatării săvârşirii faptei contravenţionale de discriminare şi respectiv neaplicarea sancţiunii îl constituie dispoziţiile art. 2 alin. (1), coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000R.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, "prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, an condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice ".

Prin urmare, conform dispoziţiilor legale menţionate, pentru ca o persoana să poată fi trasă la răspundere contravenţională în legătură cu o anumită faptă de discriminare, fapta trebuie să fie prevăzută şi sancţionată ca atare în mod expres. Art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 reprezintă cadrul general de reglementare a tuturor formelor de discriminare, instituind cu caracter de principiu răspunderea în cazul săvârşirii vreunui act discriminatoriu corelativ încălcării drepturilor prevăzute de acest articol.

Pe de altă parte, prevederile art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 stabilesc în mod expres care sunt contravenţiile pentru care legiuitorul a înţeles să instituie sancţiunea amenzii şi anume "contravenţiile prevăzute de art. 2 alin. (2), (4), (5) şi 7, art. 6-9, art. 10, art. 11 alin. (1), (3) si 6, art. 12,13,14 si art. 15."

Această enumerare limitativă se referă doar la faptele de discriminare care au şi caracter contravenţional, elementul lor material fiind descris în dispoziţiile speciale ale legii şi, după cum se constată nu include şi ipotezele generale prevăzute în art. 2 alin. (1).

Prin urmare, în lipsa reglementării prin lege a unei sancţiuni corelative normelor instituite prin art. 2 alin. (1), nu se poate susţine că acest articol stabileşte fapte contravenţionale, prin el însuşi, ci doar prin raportare Ia dispoziţiile speciale ale Ordonanţei, în care legiuitorul a enumerat faptele de natură contravenţională şi a stabilit sancţiunea aplicabilă.

În concluzie, deşi hotărârea nu este riguros motivată, apreciează că nu poate fi primită susţinerea instanţei de fond în sensul că pârâtul CNCD nu a analizat fapta de hărţuire sesizată.

Conchide că CNCD nu este obligat să răspundă punctual tuturor susţinerilor reclamantului care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte soluţia/hotărârea ce formează obiectul prezentului dosar.

Faptul că nu s-a răspuns în mod detaliat la fiecare dintre criteriile relevate de reclamant şi s-a motivat printr-un considerent comun, nu poate echivala cu lipsa motivării.

Mai mult, nu există nicio dispoziţie legală care să prevadă un anumit conţinut al hotărârii, clauzele (inclusiv motivarea actului administrativ -jurisdicţional la un înalt grad academic, aşa cum işi doreşte reclamantul) pe care aceasta ar trebui să le cuprindă sub sancţiunea nulităţii.

În concluzie, nu se poate reţine că CNCD nu şi-a motivat actul administrativ emis, adică hotărârea CNCD 3/20.01.2021, existând suficiente repere, elemente de fapt şi de drept a se analiza sau nu a faptei de discriminare pretinse, în raport de materialul probator, respectiv a controlului de legalitate a soluţiei pretins a fi nemotivate.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul A. a depus întâmpinare solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentinţa atacată şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamantul A. a adresat Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării petiţia înregistrată sub nr. x/16.03.2020 prin care a solicitat acestuia să investigheze şi să sancţioneze fapta de hărţuire (sau altă formă de discriminare) constând în supunerea sa la un tratament intimidant, jignitor, ostil, degradant şi umilitor în faţa tuturor colegilor de serviciu de către pârâtul B..

Reclamantul a susţinut în cadrul cererii înregistrate la CNCD sub nr. x/16.03.2020 că reclamă comiterea faptei prevăzute de art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, prevedere legală care arată defineşte hărţuirea drept orice comportament pe criteriu de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.

Prin Hotărârea nr. 3/20.01.2021,Colegiul director al CNCD a hotărât că "faptele sesizate nu intră sub incidenţa prevederilor art. 2 şi 15 O.G. nr. 137/2000 republicată".

Înalta Curte are în vedere că potrivit art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 " Constituie hărţuire şi se sancţionează contravenţional orice comportament pe criteriu de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv"

Hărţuirea reprezintă o formă de discriminare, introdusă de legiuitorul român în procesul de transpunere a prevederilor Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L180 din 19 iulie 2000.

Astfel, fapta de hărţuire se circumstanţiază într-un comportament care poate îmbrăca diferite forme. Formularea textului cuprinde sintagma "orice comportament". Sintagma "orice comportament" denotă intenţia legiuitorului de a cuprinde o arie largă de comportamente, şi nu una restrictivă, ceea ce permite reţinerea unor calificări diferite în practică, şi care pot să varieze de la caz la caz, circumscrise sub forma unor afirmaţii exprimate prin cuvinte, gesturi, acte sau fapte etc. Motivul sau cauza comportamentului este determinat de un criteriu inerent, care este în mod expres prevăzut de legiuitor, într-o lista neexhaustivă, având în vedere că textul de lege prezintă într-o enumerare cu caracter determinat criteriul de "rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenenţa la o categorie defavorizată, vârsta, handicap, statut de refugiat ori azilant".

Caracterul neexhaustiv este dat de însăşi sintagma "sau orice alt criteriu" alăturată criteriilor expres enumerate în art. 2 alin. (5). Sintagma "sau orice alt criteriu", practic oferă posibilitatea reţinerii oricărui alt element nespecificat de lege, dar care este materializat ca fapt determinant în săvârşirea formei de discriminare denumită ca hărţuire.

Manifestarea comportamentului pe baza oricăruia dintre criteriile prevăzute de lege "duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv". Acest element constitutiv al hărţuirii, permite reţinerea acelor comportamente care, chiar dacă nu au fost săvârşite cu intenţie, produc efectul de realizare al unui cadru definit ca "intimidant, ostil, degradant ori ofensiv".

Acest aspect este cu atât mai evident cu cât însăşi Directiva Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică, defineşte hărţuirea în art. 2 alin. (3) ca "un comportament nedorit pe bază de etnie sau rasă care are ca scop sau ca efect violarea demnităţii unei persoane şi crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant, umilitor sau ofensiv."

Includerea hărţuirii ca formă de discriminare în aquis-ul communitaire şi transpunerea acestuia în legislaţia naţională este extrem de importantă. Discriminarea nu se manifestă per se, doar sub forma unor prevederi normative sau practici, dar şi sub forma comportamentelor care creează un impact asupra mediului în general, variind de la violenţa fizică la remarci sau afirmaţii cu caracter rasist, sexist, xenofob etc. până la ostracizare generală. Această formă de discriminare aduce atingere demnităţii sub aspect psihic şi emoţional persoanelor aparţinând unei categorii sau alteia.

Înalta Curte apreciază că, contrar susţinerii recurentului CNCD în cuprinsul Hotărârii 3/20.01.2021 nu se regăsesc elementele relatate de petent, concluzionând că aspectele sesizate nu intră sub incidenţa art. 2 şi art. 15 ale Ordonanţei de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare invocat de petent.

Pe acest aspect, se reţine că un act administrativ este motivat atunci când el enunţă motivele de fapt şi de drept pentru care autorul său îl consideră justificat.

Motivarea reprezintă o condiţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ. Altfel spus, motivarea este o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului. Aşadar, motivarea este o formalitate substanţială a cărei absenţă sau insuficienţă antrenează invaliditatea actului.

În cauză, Hotărârea nr. 3/20.01.2021 a CNCD nu conţine nicio analiză a faptei sesizate, ceea ce echivalează cu necercetarea acesteia.

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a constat în mod corect că în cazul de faţă actul administrativ litigios nu este motivat, nefiind examinate argumentele relevante ale petentului reclamant, un include expunerea raţionamentului logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată iar considerentele sumar expuse de autoritatea pârâtă nu sunt în legătură cu obiectul şi motivele sesizării.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinţei nr. 995 din 23 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 octombrie 2022.