Salary recalculation claim survives inadmissibility; quashed and remanded for merits review of seniority-based pay.

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, astfel cum a fost formulată şi precizată, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, prin reprezentant legal - procuror şef B. şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte De Casaţie şi Justiţie, prin reprezentant legal - procuror general C., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- obligarea pârâţilor să recalculeze valoarea drepturilor salariale ce i se cuvin, prevăzute în Anexa la Ordinul nr. 274 din 18.06.2020 al procurorului Şef al DNA;

- obligarea pârâţilor la emiterea unui ordin de modificare a Anexei la Ordinul nr. 274 din 18.06.2020 cu referire la reclamantă, ordin prin intermediul căruia să fie stabilit un salariu de bază potrivit principiului ierarhizării, pe verticală şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu;

- obligarea pârâţilor la plata drepturilor salariale, actualizate cu indicele de inflaţie, începând cu data naşterii lor şi până la data efectuării plăţii;

- obligarea pârâţilor la plata dobânzilor legale cuvenite drepturilor salariale restante, începând cu data naşterii lor şi până la data executării hotărârii judecătoreşti.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1386 din 12 octombrie 2021, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii administrative prealabile şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Direcţia Naţională Anticorupţie, ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. a declarat recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului, se arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile şi cu neobservarea prevederilor imperative ale Deciziei nr. 22/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Cu titlu preliminar, recurenta menţionează că este angajată în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Serviciul Teritorial Braşov în funcţia de specialist "pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală", numirea în aceste funcţii realizându-se conform art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 43/2002, fiind asimilată din punct de vedere al salarizării cu procurorii cu grad de judecătorie, conform art. 22, alin. (1) din Secţiunea a 6-a, Cap. VIII din Anexa V la Legea nr. 153 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice ("Legea 153/2017).

Mai arată că deţine această funcţie din data de 9 iunie 2008, astfel cum rezultă din Ordinului de numire nr. 204/13.06.2008, având o vechime în funcţia de specialist în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie de peste 12 ani şi o vechime totală în muncă de 37 de ani.

Prin Ordinul nr. 274 al procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie în temeiul prevederilor Legii 284/2010, O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 20/2016, O.U.G. nr. 99/2016, O.U.G. nr. 9/2017, Legii 153/2017şi a art. 34 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 114/2018, începând cu data de 01.12.2016, au fost recalculate, prin Anexa aferentă fiecărei persoane vizată, drepturile salariale aferente funcţiei de specialist.

În opinia recurentei, aceste drepturi salariale au fost calculate în neconcordanţă cu prevederile şi principiile din Legea nr. 153/2017, respectiv din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice ("Legea nr. 284/2010"), abrogată prin Legea nr. 153/2017, dar aplicabilă drepturilor salariale pentru perioada 2016-2017.

Menţionează că nu a formulat contestaţie împotriva Ordinului nr. 274/18.06.2020, acţiunea fiind introdusă în vederea obligării pârâţilor la plata unor drepturi salariale neacordate şi nu pentru anularea actului administrativ în cauză, posibilitate prevăzută expres în cadrul Deciziei nr. 22/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov.

Recurenta mai consideră că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competentei de ordine publică a altei instanţe.

Astfel cum am susţinut atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin răspunsul la întâmpinarea formulată de către intimaţii-pârâţi, capătul principal al cererii mele de chemare în judecată atrage competenţa Tribunalului Braşov, acţiunea nefiind întemeiată pe art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII din Anexa V a Legii cadru nr. 153/2017.

Se mai arată că Legea nr. 188/1999 este în prezent în mare parte abrogată prin O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ ("Codul administrativ"), însă Codul administrativ reia întru-totul în art. 536 prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999, prevederi incidente în susţinerea competenţei materiale a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Braşov.

Recurenta mai susţine că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea si aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alinş1 pct. 8 C. proc. civ.), precizând că acţiunea are ca scop obligarea pârâţilor la plata unor drepturi salariale neacordate. Aceste drepturi salariale nu mi-au fost acordate deoarece intimaţii-pârâţi nu au respectat, la momentul calculării şi stabilirii salariului de bază, modalitatea de determinare stabilită prin Legea 153/2017, respectiv prin Legea nr. 284/2010.

Astfel, în Legea nr. 284/2010, anexa VI, nr. crt. 1, pentru vechimea de 8 -9 ani, în anii 2016 şi 2017, recurenta arată că ar fi trebuit să aibe clasa de salarizare 101, cu coeficientul de salarizare 11,81 corespunzător tranşei de vechime în funcţie de 5-10 ani, pârâţii au încadrat-o în mod greşit în clasa de salarizare 99, corespunzătoare vechimii în funcţie de 0-3 ani.

În ceea ce priveşte coeficientul de ierarhizare pe orizontală, aferent vechimii în muncă, recurenta arată că în mod corect a fost încadrată în gradaţia 5, însă, în mod eronat a fost încadrată, din punct de vedere al coeficientului de ierarhizare pe verticală, aferent vechimii în funcţie, în grupa de bază 0-3 ani. Dacă în mod corect ar fi fost încadrată în grupa 5-10 ani, valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON ar fi fost aplicată la coeficientul de ierarhizare 11,81, clasa 101.

Încadrarea greşită reiese în mod clar din tabelul din Anexa la Ordinul nr. 274/18.06.2020, clasa de salarizare menţionată în dreptul datei de 01.12.2016 fiind 99 şi nu 101, cum ar fi fost corect.

Şi în ceea ce priveşte celelalte două date de referinţă ale rectificării cuprinse în tabelul din Anexa la Ordinul nr. 274/18.06.2020, respectiv 01.01.2018 şi 01.01.2019, pârâţii în mod greşit au omis încadrarea pe verticală (vechimea în funcţie), neluând în calcul vechimea reală pe care o deţin în funcţia de specialist în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Potrivit art. 22 alin. (1), Secţiunea a 6-a, Cap. VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017 "Salariile de bază pentru specialiştii din cadrul (...) Direcţiei Naţionale Anticorupţie (...) sunt prevăzute în prezenta anexă la cap. I lit. B) nr. crt. 4".

Ori, în considerarea art. 6 lit. 0 din Legea 153/2017 raportat Ia art. 22 alin. (1) şi nr. crt. 4 al Cap. I lit. B) din Anexa nr. V - Familia ocupaţională de funcţii bugetare Justiţie şi Curtea Constituţională din aceeaşi lege coroborat cu Nota 3, Cap. I lit. A) din Anexa VIII – Familia ocupaţională de funcţii bugetare Administraţie determinarea salariului de bază a specialistului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie se realizează prin ierarhizarea, pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu.

Începând cu data de rectificare de 01.01.2018 în materia salarizării de bază a personalului plătit din fonduri publice, în general, şi a specialistului DNA, în particular, devin incidente dispoziţiile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea 153/2017 - majorarea salariului de bază cu 25% - în concurenţă cu prevederile art. 38 alin. (6) care limitează respectiva creştere la plafonul conferit de nivelul salariul pentru anul 2022 şi cumulativ prevederile Notei 3, Cap. I lit. A) din Anexa VIII -Familia ocupaţională de funcţii bugetare Administraţie.

Prin Anexa la Ordinul nr. 274/18.06.2020 recalcularea salariului de bază începând cu 01.01.2018 nu s-a realizat prin aplicarea art. 22 alin. (1) şi nr. crt. 4 al Cap. I lit. B) din Anexa nr. V raportat la art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din aceeaşi lege, cauza acestei neacordări fiind determinată de stabilirea eronată, inferioară a nivelului salariului de bază pentru perioada de referinţă - limitat ca urmare a aplicării unui singur criteriu de ierarhizare, pe orizontală (a vechimii în muncă) şi a neluării în calcul a criteriului de ierarhizare pe verticală (vechimea în funcţie).

Acest aspect poate fi observat realizând un calcul concret al salariului acordat prin intermediul Anexei la Ordinul nr. 274/18.06.2020. Astfel, atât pentru data de rectificare de 01.01.2018, cât şi pentru data de rectificare de 01.01.2019, salariul de bază calculat este în cuantum de 13.719 RON.

Această valoare are la bază indemnizaţia lunară de 11.929 RON prevăzută în anexa V Ia cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017, exemplificată în tabelul de mai sus, aferentă gradaţiei 5 de vechime în muncă şi bazei de 0-3 ani de vechime în funcţie. La această valoare s-a adăugat sporul de 15% conform prevederilor legale anterior citate, rezultând suma de 13.719 RON.

Recurenta mai arată că dacă în mod corect şi legal pârâţii ar fi încadrat-o în gradaţia 10-15 ani, aferentă vechimii reale în funcţia de specialist, atunci indemnizaţia lunară de bază ar fi fost cea de 14.452 Iei. La această valoare s-ar adăuga sporul de 15%, rezultând suma de 16.620 RON.

4. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că recurenta-reclamantă a arătat că este angajată în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie – Serviciul Teritorial Braşov, în funcţia de specialist, fiind asimilată din punct de vedere al salarizării cu procurorii cu grad de judecătorie, având o vechime în specialitate de 12 ani şi o vechime în muncă de 37 ani.

În data de 18.06.2020 a fost emis Ordinul nr. 274, prin care, începând cu data de 01.12.2016 recurentei-reclamante i-au fost recalculate drepturile aferente funcţiei de specialist, însă această recalculare s-a făcut cu nerespectarea Legii nr. 153/2017 şi a Legii nr. 284/2010, cea din urmă, aplicabilă pentru perioada 2016-2017.

De asemenea, recurenta-reclamantă a mai susţinut şi faptul că nu a contestat Ordinul nr. 274, cererea sa fiind introdusă în vederea obligării pârâţilor la plata drepturilor salariale ce i se cuvin, iar nu pentru anularea actului administrativ, invocând Decizia ÎCCJ – RIL nr. 22/2020.

Cu privire la calculul eronat al drepturilor salariale ce i se cuvin, recurenta-reclamantă a arătat că prin Anexa la Ordinul nr. 274 din 18.06.2020, acestea au fost divizate în trei perioade, respectiv: 01.12.2016, 01.01.2018 şi 01.01.2019, pentru perioada 01.12.2016-01.01.2018 fiind aplicabilă Legea nr. 284/2010.

Concret, potrivit Legii nr. 284/2010, pentru vechimea de 8-9 ani pe care recurenta-reclamantă o avea în anii 2016 şi 2017, ar fi trebuit să fie încadrată în clasa de salarizare 101, cu coeficientul de salarizare 11,81, corespunzător tranşei de vechime în funcţie de 5-10 ani.

Recurenta-reclamantă a mai considerat că pârâţii au făcut încadrarea în clasa de salarizare 99, corespunzătoare vechimii în funcţie de 0-3 ani. Valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON trebuie aplicată la clasa de salarizare 101 şi nu 99, cum s-a trecut în Anexa la Ordinul nr. 274 din 18.06.2020.

În ceea ce priveşte coeficientul de ierarhizare pe orizontală, aferent vechimii în muncă, recurenta-reclamantă a arătat că, în mod corect, a fost încadrată în gradaţia 5, fiind însă încadrată în mod eronat din punct de vedere al coeficientului de ierarhizare pe verticală, aferent vechimii în funcţie. Dacă ar fi fost încadrată corect în grupa 5-10 ani, valoarea de referinţă sectorială de 481,18 RON ar fi fost aplicată coeficientului de ierarhizare 11,81, clasa 101.

Cu privire la drepturile salariale aferente perioadei 2018 şi până în prezent, recurenta-reclamantă a susţinut că pârâţii au omis încadrarea sa pe verticală, neluând în calcul vechimea reală pe care o deţine în funcţia de specialist în cadrul DNA.

Or, în considerarea art. 6 lit. f) din L. nr. 153/2017 raportat la art. 22 alin. (1) şi la cap. I, lit. B) din Anexa vechiul coroborat cu Nota 3, cap. I, lit. A) din Anexa VIII, determinarea salariului de bază se face prin ierarhizarea, pe verticală şi pe orizontală.

Însă, salariul de bază a fost stabilit în mod greşit prin Anexa la Ordinul nr. 274 din 18.06.2020, fiind determinat doar prin raportare la un singur criteriu, respectiv cel al vechimii în muncă (ierarhizarea pe orizontală), nefiind luat în calcul şi cel al ierarhizării pe verticală (vechimea în funcţie).

Salariul recurentei-reclamante a fost stabilit la 13.719 RON, din care 11.929 RON indemnizaţia lunară şi 15% sporul de vechime, însă, dacă pârâţii ar fi făcut încadrarea reclamantei în vechimea în funcţie de 10-15 ani, aferentă vechimii sale reale de specialist, atunci indemnizaţia sa lunară ar fi fost de 14.452 RON, la care se adaugă sporul de 15%, rezultând salariul de 16.620 RON.

Astfel, recurenta-reclamantă a susţinut că a fost privată în mod nelegal de suma de 2.901 RON lunar.

Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia inadmisibilităţii şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea ca inadmisibilă, considerând că, în cauză, nu este aplicabilă Decizia nr. 22/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Înalta Curte nu împărtăşeşte soluţia pronunţată de instanţa de fond, motiv pentru care va casa hotărârea şi va trimite cauza spre rejudecare, constatând că, în cauză, nu era necesar ca, anterior sesizării instanţei, să fie îndeplinită procedura prealabilă.

Înalta Curte are în vedere Decizia nr. 22 din 14 septembrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin care s-a reţinut că: "În litigiile de funcţie publică vizând obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum şi atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ ori actul respectiv nu a fost comunicat funcţionarului public, acesta se poate adresa direct instanţei de contencios administrativ, fără a fi necesar ca anterior sesizării instanţei să fi solicitat angajatorului acordarea aceloraşi drepturi."

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa supremă a avut în vedere următoarele:

"63. Aşadar, în acord cu cele reţinute de Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 10 din 16 aprilie 2018, se constată că în toate aceste litigii refuzul autorităţii publice, angajator, nu se înfăţişează ca obiect al acţiunii judiciare, în sensul art. 8 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 554/2004, ci are valoarea de cauză a acţiunii.

64. Odată stabilită această caracteristică a litigiilor în cadrul cărora s-a ridicat problema de drept supusă dezlegării, apare evident că cea de-a doua orientare jurisprudenţială, în care excepţiile de inadmisibilitate a acţiunilor au fost respinse, relevă o respectare strictă a limitelor învestirii instanţei din perspectiva obiectului cererii de chemare în judecată, fiind susţinută, totodată, de argumente de interpretare logică şi sistematică a legii.

65. Astfel, aşa cum s-a arătat deja, reglementând regimul general al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi stat sau administraţia publică locală, denumite raporturi de serviciu, art. 109 din Legea nr. 188/1999 prevede că sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului toate cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.

66. Această normă are în vedere aspectele ce particularizează raportul de serviciu al funcţionarului public faţă de raportul de muncă al salariatului, faptul că funcţionarul public este purtător al puterii publice, pe care o exercită în limitele funcţiei sale, textul legal având ca obiect de reglementare exclusiv aspectul competenţei materiale procesuale de soluţionare a litigiilor rezultate din raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, fără să facă trimitere la procedura şi termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004.

67. Atunci când a dorit să facă o asemenea trimitere în cadrul Legii nr. 188/1999, legiuitorul a concretizat-o printr-o normă expresă edictată în acest scop, ca în cazul prevederilor art. 106 alin. (1), care arătau că, în situaţia în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcţionarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanţei de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

68. Aşa cum s-a arătat însă problema de drept care formează obiectul recursului în interesul legii supus soluţionării, în cauza de faţă, nu vizează acţiuni îndreptate împotriva unor acte administrative emise în derularea raporturilor de serviciu, ci acţiuni directe, prin care funcţionarii publici solicită obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate prin actele administrative de stabilire a salariilor de bază, precum şi la plata retroactivă a unor diferenţe salariale nerecunoscute de angajator.

69. Din această perspectivă prezintă importanţă prevederile art. 117 din Legea nr. 188/1999, care dispun completarea acestei legi cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi vocaţia Codului muncii, consfinţită de art. 1 alin. (2) şi art. 278 alin. (2) din cod, de a constitui dreptul comun aplicabil tuturor raporturilor de muncă, inclusiv celor neîntemeiate pe un contract individual de muncă, reglementate în legi speciale, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.

70. Relevantă este, de asemenea, şi definiţia pe care art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 o dă conflictelor individuale de muncă, categorie în care include şi conflictele de muncă ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părţi prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin raportul de serviciu.

71. Or, se observă, pe de o parte, că Legea nr. 188/1999 nu conţine dispoziţii speciale, derogatorii de la prevederile Codului muncii şi Legea nr. 62/2011 sub aspectul condiţiilor şi termenelor în care funcţionarii publici pot sesiza cu acţiuni directe instanţele de contencios administrativ pentru a obţine obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale şi că, pe de altă parte, completarea, în această privinţă, cu dispoziţiile art. 171 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, care prevăd posibilitatea formulării acţiunilor directe într-un termen de prescripţie de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor juridice de muncă ale funcţionarilor publici.".

Astfel fiind, Înalta Curte constată că în cauză nu era necesar ca anterior sesizării instanţei să fie parcursă procedura prealabilă, deoarece acţiunea nu este îndreptată împotriva unui act administrativ emis în derularea raporturilor de muncă, ci este o acţiune directă prin care se solicită obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale.

Prin urmare, motivul de casare astfel reţinut face inutilă analizarea celorlalte motive de recurs, însă, cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va analiza toate susţinerile şi apărările părţilor, precum şi motivele de recurs invocate şi neanalizate de instanţa de recurs.

5. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 1386 din 12 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 octombrie 2022.