Retired judge wins pay recalculation order; Ministry's appeal rejected as unfounded.

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea disjunsă, prin încheierea din data de 10 iunie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2021, de Curtea de Apel Craiova, reclamanta A., a chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei, solicitând instanţei obligarea acestora la emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare, în raport de competentele Ministrului Justiţiei, să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă dacă persoanele îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 329 din 29 octombrie 2021 Curtea de Apel Craiova – secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei şi excepţia inadmisibilităţii, a admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei si Ministrul Justiţiei, având ca obiect obligaţia de a face şi a obligat pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei să emită în favoarea reclamantului un nou ordin de încadrare, începând cu data de 01.08.2016, prin care indemnizaţia de încadrare sa fie stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectoriala de 605,225 RON.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile a formulat recurs Ministerul Justiţiei, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului arată că au fost încălcate dispoziţiile art. 1, art. 36, art. 44 pct. 11, pct. 20 din Legea nr. 153/2017, respectiv cele cuprinse în Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi solicită casarea hotărârii recurate şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În speţa de faţă sunt incidente dispoziţiile care impun parcurgerea unei proceduri speciale, astfel că în mod neîntemeiat prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, prevăzută de art. 7 din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017.

În mod netemeinic şi nelegal prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Intimata-reclamantă s-a adresat autorităţii publice emitente cu o cerere pentru emitere ordin în data de 27.01.2021, iar termenul de trei ani anterior momentului înregistrării acţiunii în anulare formulată în temeiul Legii nr. 554/2004, respectiv data de 1.02.2018 nu satisface exigenţele prevăzute în art. 18 alin. (3) din acelaşi act normativ.

În sprijinul acestei opinii invocă Decizia nr. 22/2019 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ce face obiectul Dosarului nr. x/2019, din 24.06.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. Partea l nr. 853 din 22 octombrie 2019.

În speţă, în mod netemeinic şi nelegal, prima instanţă a omis să aplice dispoziţiile speciale cu privire la răspunderea administrativ-patrimonială conţinute în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi a făcut aplicarea regulilor generale cuprinse în dispoziţiile Codului muncii şi ale C. civ. referitoare la răspunderea pentru paguba cauzată prin fapta ilicită a autorităţii publice, respectiv a Ministerului Justiţiei.

În dezacord cu cele reţinute de către prima instanţă arătă că Ministrul Justiţiei nu poate avea calitate procesuală pasive în prezenta cauză.

În acţiunile având ca obiect emiterea de ordine de salarizare pentru magistraţi, calitate procesuală pasivă are Ministerul Justiţiei şi nu ministrul justiţiei.

În acest sens este şi Decizia nr. 380 din 31 ianuarie 2019, pronunţată de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a reţinut că actele emise de ministrul justiţiei, în calitate de conducător al organului de specialitate al administraţiei publice centrale, sunt considerate acte proprii ale autorităţii, care poate fi chemată în judecată, în calitate de pârâtă, în astfel de cauze.

Instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 44 pct. 11 şi 20 din Legea nr. 153/2017, art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 precum şi ale art. ill din O.U.G. nr. 20/2016.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 nu se mai poate vorbi despre un nivel maxim al salariului în funcţie de acordarea unor drepturi prin hotărâri judecătoreşti, iar textele analizate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016 sunt abrogate, astfel că implicit nici acestea şi nici decizia Curţii, care a analizat constituţionalitatea lor, nu mai pot constitui temei pentru acordarea drepturilor solicitate prin acţiune.

Astfel, arătă că dispoziţiile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, cu modificările şi completările ulterioare sunt abrogate; prin art. 44 pct. 11 din Legea nr. 153/2017, cu modificări şi completări a fost abrogat art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea nr. 153/2017 au fost abrogate prevederile O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările din O.U.G. nr. 20/2016.

Totodată, refuzul de recunoaştere a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON nu este unul nejustificat, ci întemeiat pe dispoziţiile legale incidente în materia salarizării, conform motivelor expuse în continuare.

Modalitate de aplicare a creşterii de 25% prin care se obţine o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON este eronată şi pierde din vedere faptul că această creştere a vizat. în mod expres şi exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază pentru consilierii de probaţiune. iar nu o valoare de referinţă sectorială aplicabilă în familia ocupaţională "Justiţie".

Din analiza dispoziţiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 precum şi ale art. III din O.U.G. nr. 20/2016, reiese că aplicarea creşterii de 25% se face la cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu prin aplicarea acestor procente la valoarea de referinţă sectorială.

Acest mecanism de calcul a fost aplicat pentru personalul de probaţiune prin toate ordinele emise până la acest moment prin care s-a majorat succesiv valoarea de referinţă sectorială, din care reiese că în aplicarea art. III din O.U.G. nr. 20/2016, creşterea de 25% a fost aplicată începând cu 01.08.2016 exclusiv cuantumului salariului de bază, iar nu şi sporurilor.

Ţinând cont că atât art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, cât şi art. III din O.U.G. nr. 20/2016, au în vedere "cuantumul brut al salariilor de bază", este evident faptul că legiuitorul a exclus de la majorarea de 25% sporurile sau orice alte elemente salariale, astfel că în niciun caz creşterea de 25% nu poate fi aplicată prin extrapolare la valoarea de referinţă sectorială. Pe de altă parte, creşterea cuantumului brut al salariilor de bază, fiind prevăzută expres în favoare consilierilor de probaţiune, nu poate fi extinsă altei categorii de personal decât cea vizată de lege.

Cu privire la modalitatea de aplicare a procentului de 25% arătăm că s-au pronunţat deja soluţii definitive în dosare al căror obiect în constituia pretenţia angajaţilor de a aplica majorarea de 25%, atât la cuantumului brut al salariului de bază, cât şi la sporuri. în aceste cauze instanţele au statuat unanim că procentul de 25% se aplică la salariul de bază şi NU la alte elemente de salarizare, precum sporurile ori VRS.

Stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salariat, iar instanţa de contencios constituţional, a constatat neconstituţionalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depăşirea competenţelor instanţelor judecătoreşti în detrimentul autorităţii legiuitoare.

Prin urmare, sunt corecte, pertinente şi legale argumentele Ministerului Justiţiei referitoare la modul de aplicare a dispoziţiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 precum şi ale art. III din O.U.G. nr. 20/2016, privind aplicarea creşterii de 25% la cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu la valoarea de referinţă sectorială şi pe cale de consecinţă, ordinul contestat fiind legal emis.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentinţa atacată şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect, invocată de recurentul Ministerul Justiţiei, Înalta Curte o califică ca o apărare de fond şi urmează a fi analizată împreună cu motivele de recurs.

Din actele cauzei, rezultă că reclamanta a îndeplinit funcţia de judecător în cadrul Curţii de Apel Piteşti până la data de 31.12.2016, începând cu data de 01.01.2017 fiind eliberata din funcţie ca urmare a pensionării.

Prin cererea înregistrata sub nr. x/27.01.2021, reclamanta a solicitat pârâţilor emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, .

Prin adresa nr. x/2021, pârâţii au comunicat reclamantei refuzul emiterii unui nou ordin de încadrare în sensul solicitat.

Prin sentinţa nr. 946/2021 pronunţata de Tribunalul-Dambovita-Sectia I Civila, Complet specializat în soluţionarea conflictelor de munca şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, sentinţa definitivă prin neapelare, a fost admisa acţiunea formulata de reclamanta in contradictoriu cu parata Curtea de Apel Piteşti şi a fost obligată pârâta la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente potrivit perioadei în care reclamanta şi-a desfăşurat activitatea în cadrul instanţei, raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 484,18 RON, la care se adaugă majorarea de 25% (rezultând un VRS de 605,225 RON), începând cu 01.08.2016.

De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a diferenţelor dintre drepturile salariate pe care le-ar fi încasat începând cu data de 01.08.2016 şi până la recunoaşterea drepturilor de către pârâţi, diferenţe ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată si până la data plăţii efective.

Recurentul-pârât a formulat critici de nelegalitate, susţinând, în esenţă, că instanţa de fond a soluţionat în mod greşit excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia prescripţiei în promovarea acţiunii. Totodată, în opinia sa, hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, art. 7 lit. c) din Cap. 1 Secţiunea a 3-a, art. 8 şi 9 din Cap. VIII, Secţiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, art. 1 alin. (3) Cap. 1 Secţiunea 1 din Legea nr. 153/2017, cu luarea în considerare a unui coeficient de multiplicare neprevăzut în dispoziţii legale care reglementează salarizarea judecătorilor cu grad de judecătorie, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

În primul rând, instanţa de control judiciar constată că nu pot fi primite argumentele expuse de recurentul-pârât în susţinerea greşitei soluţionări a excepţiilor invocate de acesta în faţa primei instanţe, care de altfel sunt similare cu cele formulate prin întâmpinarea din dosarul de fond.

In ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocata în raport cu prevederile art. 2500 şi art. 2517 C. civ.., se constată că aceasta este nefondată având în vedere că, prin prezenta acţiune, nu se solicită obligarea pârâţilor la plata unor drepturi salariale pentru a fi aplicabile prevederile C. civ. în materia prescripţiei extinctive.

Obligaţia la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente şi la plata acestor drepturi salariale, raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON a fost dedusă deja judecăţii în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului-Dambovita-Sectia I Civila, Complet specializat în soluţionarea conflictelor de munca şi asigurări sociale, fiind pronunţată Sentinţa definitivă nr. 946/2021, însă prin acţiunea prezentă se solicită emiterea unui nou ordin de salarizare care să corespundă drepturilor salariale deja stabilite cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa sus menţionata.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, se observă că, în speţă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de încadrare, prin raportare şi la stabilirea, în mod definitiv, a îndreptăţirii sale la aplicarea coeficientului solicitat, fiind invocat în susţinerea acţiunii un refuz nejustificat, acesta neînvestind instanţa de contencios cu o acţiune privind anularea ordinului de reîncadrare, pentru a fi atrasă aplicarea procedurii speciale prevăzută de lege, astfel că şi această soluţie este corectă.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca urmare a neparcurgerii procedurii prealabile reglementată de art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea 284/2010 şi dispoziţiile similare din Legea 153/2017, se constată că aceasta este nefondată având în vedere că, prezenta acţiune, nu este fondată pe aceste dispoziţii, reclamanta înţelegând să sesizeze instanţa de judecată cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii 554/2004, prin care invocă refuzul nejustificat al pârâţilor de a emite un act administrativ.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004 privind Contenciosul administrativ "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă.".

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, prin refuz nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile, iar potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Înalta Curte are în vedere că anterior formulării acţiunii, reclamanta a solicitat pârâţilor emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, prin adresa nr. x/2021 pârâţii comunicând reclamantei refuzul emiterii unui nou ordin de încadrare în sensul solicitat .

În consecinţa, în cauză suntem în prezenţa unui act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (2), rap. la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, iar potrivit art. 7 alin. (5) din Legea 554/2004 plângerea prealabilă nu este obligatorie în cazul refuzului nejustificat al autorităţii publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel încât refuzul pârâţilor de a rezolva cererea reclamantei o dispensează pe aceasta de a urma o nouă procedură prealabilă.

In ceea ce priveşte fondul cauzei, se reţine că, prin Sentinţa definitiva nr. 946/2021 pronunţata de Tribunalul-Dambovita-Sectia I Civila, Complet specializat în soluţionarea conflictelor de munca şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, a fost admisa acţiunea formulata de reclamanta in contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Piteşti şi a fost obligată pârâta la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, potrivit perioadei în care reclamanta şi-a desfăşurat activitatea în cadrul instanţei, raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 484,18 RON, la care se adaugă majorarea de 25% (rezultând un VRS de 605,225 RON), începând cu 01.08.2016.

Rezultă astfel că dreptul subiectiv la plata unui salariu care să ţină seama de valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON a fost definitiv stabilit, argumentele recurentului-pârât referitoare la legalitatea stabilirii drepturilor de natura salarială prin raportare la VRS de 605,225 RON fiind aspecte de drept ce se impun cu autoritate de lucru judecat.

Potrivit art. 74 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor si procurorilor, pentru activitatea desfăşurată, judecătorii şi procurorii au dreptul la o remuneraţie stabilită în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului, cu funcţia deţinută, cu vechimea în magistratură şi cu alte criterii prevăzute de lege, iar drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege, salarizarea judecătorilor şi procurorilor stabilindu-se se stabileşte prin lege specială .

Potrivit dispoziţiilor Anexei V, cap. VIII, art. 8 alin. (2) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, indemnizaţiile de încadrare şi celelalte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraţilor-asistenţi, inspectorilor judiciari şi ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor şi ale personalului de instruire de la Institutul Naţional al Magistraturii şi Şcoala Naţională de Grefieri se stabilesc, după caz, de ministrul justiţiei, de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, de inspectorul şef al Inspecţiei Judiciare, directorul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu excepţia cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel.

De asemenea, potrivit art. 13 din H.G. nr. 652/2009, în exercitarea atribuţiilor sale, ministrul emite ordine şi instrucţiuni scrise.

Rezultă astfel că, în ceea ce priveşte judecătorii, Ministrul Justiţiei este cel care are competenţa de a emite ordine privind stabilirea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi.

În ceea ce priveşte criteriile în raport de care trebuie stabilite indemnizaţia de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, cu autoritate de lucru judecat, instanţele au decis că reclamanta are dreptul la calcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu 01.08.2016.

Astfel, deşi în cauză nu este incidentă excepţia autorităţii de lucru judecat în raport cu Sentinţa definitivă nr. 946/2021 pronunţata de Tribunalul-Dambovita, secţia I civilă, Complet specializat în soluţionarea conflictelor de munca si asigurări sociale, in dosarul nr. x/2020, sunt însa incidente efectele aspectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Rezultă astfel că, întrucât reclamanta se află în posesia unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a stabilit dreptul acesteia la a i se acorda indemnizaţia de încadrare şi celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu 01.08.2016, se constata ca, în aplicarea prevederilor Anexei V la Legea nr. 153/2017 şi a dispoziţiilor H.G. nr. 652/2009, recurentul aveau obligaţia de a proceda la emiterea ordinului individual de salarizare in sensul statuat prin Sentinţa definitiva nr. 946/2021 pronunţata de Tribunalul-Dambovita-Sectia I Civila, Complet specializat în soluţionarea conflictelor de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, refuzul acestora fiind nejustificat.

In consecinţa, raportat la dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond în mod corect a constatat nejustificat refuzul pârâţilor de a emite reclamantei un nou ordin de salarizare, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON .

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 329 din 29 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Craiova – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 octombrie 2022.