COVID-19 fitness ban upheld as lawful over inequality claims

Şedinţa publică din data de 4 octombrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii dedusă judecăţii

Prin acţiunea înregistrată la data de 20.04.2021 pe rolul Curţii de Apel Cluj, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI, a solicitat instanţei, anularea H.G. nr. 432/08.04.2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 13 aprilie 2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu privire la următoarele articole, cuprinse în anexa nr. 3 - "Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc": Art. 10 pct. 2 şi 3. De asemenea, reclamanta a solicitat suspendarea executării actului administrativ unilateral, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 140/2021 din data de 13 mai 2021, Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului.

A admis în parte, cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Interne.

A respins, ca inadmisibilă, cererea de suspendare a executării H.G. nr. 432/08.04.2021 emise de Guvernul României, cu privire la art. 10 pct. 2 şi 3 cuprinse în anexa nr. 3.

A anulat, în parte, H.G. 432/08.04.2021 emisă de Guvernul României, respectiv art. 10 pct. 2 şi 3 din Anexa nr. 3 "Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc.

A obligat pârâtul Guvernul României şi intervenientul accesoriu Ministerul Afacerilor Interne la plata, în favoarea reclamantei A. a sumei de 3.000 RON cheltuieli parţiale de judecată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 140/2021 din data de 13 mai 2021 a Curţii de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs intervenientul Ministerul Afacerilor Interne şi de pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului prin care au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate, şi în rejudecare să se respingă în tot cererea de chemare în judecată.

În motivarea cererii de recurs, pârâtul Guvernul României a susţinut următoarele:

Instanţa de fond nu a analizat în mod judicios susţinerile părţilor, chestiunile de fapt si de drept si a dispus admiterea, în parte a cererii de anulare. Totodată recurentul-pârât a apreciat că hotărârea instanţei este motivată spre interesul reclamantei, în condiţiile în care judecătorul fondului, în mod nelegal, nu a luat act de apărările formulate de Guvernul României şi, mai mult, nu a justificat de ce acestea ar trebui respinse.

Mai susţine recurentul-pârât că hotărârea instanţei de fond este rezultatul interpretării şi aplicării greşite a normelor de drept material, aplicabile în cauză, respectiv Legea nr. 50/2020 şi Legea nr. 554/2004.

Analizând cererea de anulare şi, însuşindu-şi exclusiv, susţinerile reclamantei, instanţa apreciază că măsura regăsită la art. 10 pct. 2 şi 3 din Anexa nr. 3 "Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc" din H.G. nr. 432/2021 este nelegală întrucât, în esenţă, "nu a fost respectat caracterul gradual, necesar şi proporţional "3 şi " încalcă principiului egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile "4, fiind astfel, contrară dispoziţiilor art. 2, 3, 4, 5 şi 6 din Legea nr. 55/2020 şi art. 53 din Constituţie.

Recurentul susţine că nu puteau fi reţinute elemente de nelegalitate ale H.G. nr. 432/2021, actul contestat fiind adoptat cu respectarea cerinţelor de legalitate cerute actelor administrative şi anume: actele să fie adoptate sau emise de către autorităţile competente din punct de vedere material/teritorial şi în limitele acestor competenţe; conţinutul acestora să fie conform cu conţinutul legii în baza cărora sunt adoptate/emise; actele să corespundă scopului urmărit de legea pe care o pun în executare; actele să fie adoptate sau emise în forma specifică actelor administrative şi a normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege.

Toate aceste cerinţe esenţiale au fost respectate în cauză, H.G. nr. 432/2021 fiind emisă în temeiul prevederilor art. 108 din Constituţia României, republicată, şi în temeiul şi în deplină concordanţă cu prevederile art. 3, 4, 6 şi art. 71 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările şi completările ulterioare.

Recurentul-pârât susţine că H.G. nr. 432/2021 a fost adoptată ţinând cont de prevederile legale speciale, aplicabile domeniului reglementat de aceasta, având în vedere faptul că evaluarea realizată în baza factorilor de risc prevăzuţi la art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările şi completările ulterioare, indică necesitatea menţinerii unui răspuns amplificat la situaţia de urgenţă determinată de răspândirea noului coronavirus, aspecte materializate în cuprinsul documentului intitulat "Analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgentă generate de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 6.04.2021", întocmit la nivelul Centrului Naţional de Conducere si Coordonare a Intervenţiei, ţinând seama de propunerile cuprinse în Hotărârea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr. 22/2021 privind propunerea prelungirii stării de alertă şi a măsurilor necesar a fi aplicate pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 şi aprobarea listei ţărilor/zonelor/teritoriilor de risc epidemiologie pentru care se instituie măsura carantinei asupra persoanelor care sosesc în România din acestea, în contextul pandemiei de COVID-19.

Actul contestat a fost adoptat cu respectarea normelor de tehnică legislativă, regăsite în Legea nr. 24/2000, republicată şi în Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 561/2009, fiind iniţiat şi avizat de instituţiile interesate şi implicate în aplicarea acestuia, conform înscrisurilor depuse la dosar, dar faţă de care instanţa nu le-a data eficienţă.

Instanţa neobservând Nota de fundamentare. însoţită de Hotărârea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr. 22/2021 şi Analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgentă generate de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 6.04.2021. depuse la dosarul cauzei, a apreciat că nu există "considerentele pentru care activitatea sălilor de sport/fitness este una de risc din perspectivă epidemiologică, practic, măsura luată nefiind în niciun fel motivată "6 şi că lipseşte " motivarea şi analiza concretă din care să rezulte riscul funcţionării acestor săli, măsura suspendării activităţii (...) nu este una graduală, necesară şi proporţională. "7

Or, cu toate că argumentele expuse de instanţă au îmbrăcat forma unei analize a actului administrativ normativ din prisma legalităţii acestuia, în fapt, întreaga motivare vizează necesitatea şi proporţionalitatea măsurilor, în concret, oportunitatea luării măsurilor în discuţie.

Din preambulul H.G. nr. 432/2021 rezultă că la baza acestor măsuri a stat Hotărârea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr. 22/2021 care, în concret, a propus adoptarea acestor măsuri pe baza analizei factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generate de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 06.04.2021", întocmită la nivelul Centrului Naţional de Conducere şi Coordonare a Intervenţiei.

A mai reţinut instanţa că măsura suspendării activităţii "încalcă dispoziţiile ari. 1 alin, (2) teza finală din Legea nr. 55/2020 din perspectiva principiului egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile",13 întrucât activităţi comparabile şi operatori economici comparabili au putut să îşi desfăşoare activitatea la interior, chiar tară restricţiile impuse sălilor de sport şi fitness.

Art. l pct. 3 din Anexa nr. 3 prevede că "activităţile de pregătire fizică în cadrul structurilor şi bazelor sportive, definite conform Legii educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000, cu modificările şi completările ulterioare, constând în cantonamente, antrenamente şi competiţii sportive organizate pe teritoriul României, pot fi desfăşurate numai în condiţiile stabilite prin ordinul comun al ministrului tineretului şi sportului şi ai ministrului sănătăţii, emis în temeiul art. 43 şi al art. 71 alin. (2) din Legea nr. 55/2020, cu modificările şi completările ulterioare".

Instanţa de fond a realizat o analiză detaliată a legislaţiei incidente, Legea educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000, pentru a concluziona că "aceeaşi activitate practicată de către reclamantă, în calitate de operator economic ... poate fi practicată în cadrul unei asociaţii sportive, care promovează aceeaşi disciplină (fitnessul) şi asigură practicarea acesteia de către membrii săi în schimbul unei cotizaţii"14.

Recurentul-pârât susţine că excepţia instituită la pct. 3 trebuie interpretată prin corelare cu pct. 5 din aceeaşi anexă, conform căruia "In condiţiile pct. 3 se permite desfăşurarea de către sportivii profesionişti, legitimaţi şi/sau de performanţă a activităţilor de pregătire fizică în bazine acoperite sau aflate în aer liber, iar activităţile de pregătire fizică în spaţii închise sunt permise numai cu respectarea regulilor de distanţare între participanţi, astfel încât să se asigure minimum 7 mp/persoană". Astfel, scopul reglementării de la pct. 3 este de a permite sportivilor profesionişti derularea activităţii în cantonamente, antrenamente şi competiţii sportive, şi nicidecum a permite desfăşurarea de activităţi sportive în anumite centre, după cum, în mod greşit, a apreciat instanţa de fond.

Prin urmare, nu sunt situaţii identice/analoage/egale şi se poate justifica o diferenţă de tratament juridic, pe criterii obiective şi rezonabile, nefiind încălcate prevederile art. 1 alin. (2) teza finală din Legea nr. 55/2020, care face referire la principiului egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile.

Recurentul-pârât a apreciat că în speţă estee incident şi motivul de casare regăsit în art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., în condiţiile în care hotărârea instanţei este dată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti:

După după cum s-a reţinut şi în doctrină prin sintagma "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti" se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţie sau de legile organice, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile unor altor organe aparţinând unei alte autorităţi constituite în stat.

În drept, recurentul-pârât Guvernul României a indicat în susţinerea cererii de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ. în susţinerea cererii sale.

În motivarea recursului, recurentul-intervenient Ministerul Afacerilor Interne a susţinut următoarele:

Recurentul-intervenient apreciază că cererea de chemare în judecată a fost promovată fără a avea un interes din partea reclamantei în condiţiile în care hotărârile de Guvern contestate nu mai sunt în vigoare, acestea producându-şi efectele timp de 30 de zile de la data emiterii, astfel că recurenta nu ar obţine nici un beneficiu ca urmare a unei eventuale soluţii de anulare parţială a actului administrativ.

În ceea ce priveşte soluţia dată cu privire la fondul cauzei, contrar celor reţinute de către prima instanţă, consideră că măsurile dispuse prin H.G. nr. 432/2021 au fost emise în limitele constituţionale, si a celor permise de Legea nr. 55/2020, actul administrativ fiind temeinic şi legal.

În mod greşit a reţinut prima instanţă că era necesară o motivare expresă cu privire la răspândirea virusului în cadrul sălilor de sport/fitness, atât timp cât măsura închiderii sălilor de fitness nu poate fi evaluată în mod individual, întrucât, pe lângă aceasta, autorităţile au luat corelativ şi alte măsuri: închiderea restaurantelor în spaţii închise la o rată de incidenţă de 3,5 la 1000 de locuitori, închiderea sălilor de spectacole, prelungirea vacanţei şcolarilor, restricţionarea dreptului la liberă circulaţie în anumite intervale, etc. în atare condiţii, e imposibil de stabilit care dintre măsuri este cea mai eficientă sau, dimpotrivă, este inutilă, toate măsurile fiind dispuse cu scopul de a limita interacţiunea dintre oameni, principalul factor de răspândire a virusului.

Mai reţine instanţa că măsura suspendării încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (2) teza finală din Legea nr. 55/2020 din perspectiva principiului egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile, întrucât activităţi comparabile şi operatori economici comparabili pot să-şi desfăşoare activitatea la interior şi în prezent chiar fără restricţiile impuse anterior sălilor de sport şi fîtness.

Art. 1 pct. 3 din Anexa nr. 3 prevede că "activităţile de pregătire fizică în cadrul structurilor şi bazelor sportive, definite conform Legii educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000, cu modificările şi completările ulterioare, constând în cantonamente, antrenamente şi competiţii sportive organizate pe teritoriul României, pot fi desfăşurate numai în condiţiile stabilite prin ordinul comun al ministrului tineretului şi sportului şi al ministrului sănătăţii, emis în temeiul art. 43 şi al art. 71 alin. (2) din Legea nr. 55/2020, cu modificările şi completările ulterioare".

Instanţa de fond a realizat o analiză detaliată a legislaţiei incidente (Legea educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000, Ordinul nr. 1.219/1.634/2020), pentru a concluziona că pentru operatorii economici de tipul intimatei-reclamante, activitatea se suspendă când incidenţa cumulată la 14 zile este mai mare de 4/1.000 de locuitori şi mai poate fi reluată când incidenţa cumulată la 14 zile este mai mică sau egală cu 3,5/1.000 de locuitori, în vreme ce asociaţiile sportive, vizate de excepţia de la pct. 3 din Anexa nr. 3 la H.G. nr. 293/2021, pot să primească orice membru, chiar dacă este vorba de o sală de culturism şi fitness, şi chiar dacă acesta nu este sportiv de performanţă.

Apreciază recurentul-intervenient că excepţia instituită la pct. 3 trebuie interpretată prin corelare cu pct. 5 din aceeaşi anexă, conform căruia "în condiţiile pct. 3 se permite desfăşurarea de către sportivii profesionişti, legitimaţi şi/sau de performanţă a activităţilor de pregătire fizica în bazine acoperite sau aflate în aer liber, iar activităţile de pregătire fizică în spaţii închise sunt permise numai cu respectarea regulilor de distanţare între participanţi, astfel încât să se asigure minimum 7 mp/persoană".

Astfel, scopul reglementării de la pct. 3 este de a permite sportivilor profesionişti derularea activităţii în cantonamente, antrenamente şi competiţii sportive, şi nicidecum a permite desfăşurarea de activităţi sportive în anumite centre, după cum, în mod greşit, a apreciat instanţa de fond.

Apreciază recurentul-intervenient că în cauză ar fi incident şi motivul de nelegalitate regăsit la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., şi anume instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti la pronunţarea soluţiei.

Astfel cum a arătat anterior, prima instanţă nu s-a limitat la a examina legalitatea actului administrativ contestat, ci a făcut aprecieri asupra oportunităţii măsurilor dispuse, cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

În opinia sa, intervenientul apreciază că, instanţa de fond nu a dovedit efectiv care sunt motivele de nelegalitate a dispoziţiilor din actul administrativ criticat, soluţia fundamentându-se exclusiv pe aprecierea că măsurile nu sunt justificate, şi că nu sunt proporţionale, respectiv că prin prevederile legale anulate se creează o situaţie de discriminare a sălilor de fitness în raport de asociaţiile sportive şi centrele comerciale.

Contrar aprecierilor instanţei de fond, recurentul afirmă că H.G. nr. 432/2021 a fost emisă în limitele şi executarea Legii nr. 55/2020.

În drept, recurentul-intervenient Ministerul Afacerilor Interne a indicat în susţinerea cererii de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ. în susţinerea cererii sale.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare la cererea de recurs prin care a a invocat excepţia nulităţii recursurilor pentru nemotivare, iar pe fond a solicitat să respingă recursurile ca nefondate.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată iniţial pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 21 februarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, iar ulterior prin încheierea din 29 martie 2022 s-a preschimbat termenul de judecată la data de 04 octombrie 2022.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate

Analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii cererilor de recurs, invocată de intimata-reclamantă A. prin întâmpinarea formulată în cauză, Înalta Curte apreciază că excepţia este neîntemeiată, constatând că ambele cereri de recurs sunt întemeiate pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., considerente pentru care se impune ca instanţa de recurs să efectueze analiza recursurilor din perspectiva acestor motive de casare.

Într-o primă critică a hotărârii pronunţată de către instanţa de fond, prin invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., atât recurentul-pârât Guvernul României, cât şi recurnetul-intervenient au apreciat că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti prin efectuarea unei analize faţă de oportunitatea măsurilor dispuse prin H.G. nr. 432/2021.

Înalta Curte apreciază că argumentele prezentate de recurenţi în susţinerea cererii de recurs, nu se subscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

În cauză nu se poate reţine faptul că verificarea legalităţii hotărârilor anulare de prima instanţă s-a realizat cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti în sensul analizării oportunităţii emiterii actelor, acte în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 55/2020.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea plecând de la premisa că măsurile dispuse prin H.G. nr. 432/2021 sunt discriminatorii.

Dar această constatare a existenţei unei situaţii de discriminare între cele două tipuri de activităţi urmează a fi analizată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin sintagma "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti" se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţie sau de legile organice, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile unor altor organe aparţinând unei alte autorităţi constituite în stat.

Spre exemplu, în practică s-a constatat acest motiv de nelegalitate în situaţiile în care instanţa de judecată a încălcat atribuţia exclusivă a Curţii Constituţionale de verificare a concordanţei unei dispoziţii legale în vigoare cu Constituţia României, substituindu-se instanţei constituţionale.

Aşadar analiza unui text de lege din perspectiva întinderii şi interpretării sale intră de facto în atribuţiile unei instanţe judecătoreşti, considerente pentru care criticile invocate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. nu sunt întemeiate.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât Guvernul României prin care aceasta susţine că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, Înalta Curte apreciază că şi acest motiv de casare este neîntemeiată.

În analiza sentinţei recurate din perspectiva acestui motiv de casare, Înalta Curte constată că este nefondată critica conform căreia instanţa de fond nu a prezentat motivele pe care se întemeiază soluţia adoptată.

Se constată că instanţa de fond în considerentele sentinţei recurate a arătat pe larg raţionamentul care a stat la baza soluţiei de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, arătând că lipseşte motivarea măsurilor adoptate prin normele instituite de H.G. nr. 432/2021 în ceea ce priveşte sălile de sport/fitness, măsuri care nu au fost adoptate cu caracter necesar, gradual şi proporţional, prin raportare la evoluţia măsurilor adoptate de intimaţi începând cu H.G. nr. 394/2020.

Aşadar, în cuprinsul sentinţei recurate nu există argumente contradictorii ori străine de natura pricinii şi nici nu se poate stabili că sentinţa este nemotivată, aspecte care să se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel fiind, hotărârea recurată respectă condiţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., respectiv a avut în vedere stabilirea situaţiei de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată, fără a se putea reţine elemente contradictorii în privinţa considerentelor sentinţei.

În consecinţă, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei, considerente pentru care şi acest al doilea motiv de casare este nefondat.

Cât priveşte criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că, din perspectiva acestora ambele recursuri sunt fondate, în cauză fiind îndeplinite condiţiile acestui caz de casare invocat de recurenţi, respectiv greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 55/2020 în ceea ce priveşte analiza legalităţii hotărârilor contestate.

În parte, în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei invocate de recurentul-intervenient sentinţa atacată este legală în cauză neputându-se reţine aspectele de nelegalitate care privesc soluţionarea excepţiei lipsei de interes pe motiv că prevederile hotărârii de guvern vizate de cererea de chemare în judecată nu mai sut de actualitate.

În mod corect prima instanţă a interpretat şi aplicat dispoziţiile din Legea nr. 554/2004 în ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes arătând că msura contestată vizează închiderea sălilor de sport/fitness, iar obiectul de activitate al intimatei este în directă legătură cu măsura contestată.

În consecinţă în cauză nu sunt incidente dispoziţiileart. 32 C. proc. civ. neavând relevanţă faptul că actul administrativ a încetat să-şi mai producă efectele.

În cauză intimata-reclamanta justifică un interes legitim în sensul art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004.

În cadrul verificării pe fond a aplicării Legii nr. 55/2020 este inclusă şi situaţia de discriminare constatată de instanţa de fond prin asimilarea greşită a activităţilor din sălile de fitness cu activitatea de sportivi profesionişti în cantonamente sau în bazele sportive, acestea fiind reglementate diferit nefiind situaţii comparabile în opinia Curţii.

Sub acest aspect, instanţa de fond a reţinut că la art. 1 din Anexa 3 se prevede că, în condiţiile art. 5 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările şi completările ulterioare, se stabilesc următoarele măsuri:

,,3. activităţile de pregătire fizică în cadrul structurilor şi bazelor sportive, definite conform Legii educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000, cu modificările şi completările ulterioare, constând în cantonamente, antrenamente şi competiţii sportive organizate pe teritoriul României, pot fi desfăşurate numai în condiţiile stabilite prin ordinul comun al ministrului tineretului şi sportului şi al ministrului sănătăţii, emis în temeiul art. 43 şi al art. 71 alin. (2) din Legea nr. 55/2020, cu modificările şi completările ulterioare."

Instanţa de fond mai reţine că, potrivit anexelor 1 din ordinele MTS baza sportivă reprezintă o amenajare specifică ce cuprinde construcţii şi instalaţii destinate activităţii de educaţie fizică şi sport. Accesul este permis numai în funcţie de capacitatea bazei, pentru a evita aglomeraţia: numărul maxim de utilizatori se va calcula în funcţie de suprafaţa totală a spaţiilor dedicate pregătirii fizice şi sportive, astfel încât fiecărei persoane să îi revină un spaţiu de cel puţin 7 mp. Nu se prevede obligativitatea menţinerii distanţei fizice de minimum 1,5 m între oricare două persoane şi asigurarea unui spaţiu de minimum 7 mp/persoană în cazul exerciţiilor pe aparate, respectiv de 2 metri între oricare două persoane şi asigurarea unui spaţiu de minimum 10 mp/persoană în cazul exerciţiilor de tip aerobic, aşa cum se prevede pentru desfăşurarea activităţilor de pregătire fizică în sălii de fitness şi aerobic.

Iar cu privire la structurile sportive care funcţionează conform Legii educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000, articolul 21 prevede că în sensul prezentei legi, sunt considerate structuri sportive: a) asociaţiile sportive; b) cluburile sportive, inclusiv cele organizate ca societăţi comerciale, unităţile de învăţământ cu program sau profil sportiv, palatele şi cluburile copiilor şi elevilor; c) asociaţiile judeţene şi ale municipiului Bucureşti, pe ramuri de sport; d) ligile profesioniste, federaţiile sportive naţionale; f) B., pentru activitatea de automobilism sportiv şi karting sportiv; g) alte organizaţii sportive naţionale.

Instanţa de fond mai citează si prevederile art. 22 din Legea nr. 69/2000 şi art. 25 din aceeaşi lege privitor la asociaţiile sportive apreciind că aceeaşi activitate practicată de către intimata-reclamantă, în calitate de operator economic, suspendată prin măsurile contestate, poate fi totuşi practicată în cadrul unei asociaţii sportive, care promovează aceeaşi disciplină (fitnessul) şi asigură practicarea acesteia de către membrii săi în schimbul unei cotizaţii.

În valorificarea argumentelor reiterate mai sus, instanţa de fond a apreciat că art. 1 din Legea nr. 55/2020 este încălcat în sensul că măsura suspendării activităţii sălilor de sport si fitness duce la un tratament juridic inegal pentru situatii cel puţin comparabile.

Înalta Curte, în dezacord cu opinia instanţei de fond, apreciază că activitatea efectuată de sportivi în limitele trasate de Legea nr. 69/2000 este reglementată separat în art. 43 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, astfel "pe durata stării de alertă, în scopul prevenirii contaminării cu noul coronavirus SARS-CoV-2 a participanţilor, activităţile de pregătire fizică în cadrul structurilor sportive, definite conform Legii educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000, cu modificările şi completările ulterioare, constând în cantonamente, antrenamente şi competiţii sportive organizate pe teritoriul României, precum şi accesul la bazele sportive sau spaţiile în care se desfăşoară activităţi sportive se vor desfăşura în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului tineretului şi sportului şi al ministrului sănătăţii, pe baza hotărârii CNSSU."

Având o reglementare distinctă prin dispoziţiile Legii nr. 55/2020, în mod nelegal prima instanţă a asimilat cele două tipuri de activităţi respectiv activitatea din cadrul unor asociaţii sportive constituite conform Legii nr. 69/2000, activitatea din cantonamente şi competiţii sportive cu activitatea din sălile de fitness activitate desfăşurată de intimata-reclamantă .

Acestea nu sunt situaţii comparabile, fiind nelegală şi greşită situaţia de discriminare constatată de prima instanţă ca premisă a anulării pe motiv de discriminare a măsurilor dispuse prin H.G. nr. 432/2021.

În opinia Curţii hotărârea instanţei de nelegală deoarece nu există o situaţie de discriminare privind regimul juridic aplicabil conform Legii nr. 55/2020 celor două tipuri de activităţi, de natură a fi incidente dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 ca temei al admiterii în parte a hotărârilor contestate.

Hotărârile contestate referitoare la activitatea în sălile de fitness, respectiv măsurile stabilite în contextul combaterii pandemiei de coronavirus sunt legale iar măsurile sunt adecvate şi proporţionale. S-a avut în vedere obligaţia autorităţilor emitente de ocrotire a sănătăţii publice raportat la drepturile şi libertăţilor fundamentale în ansamblul lor.

Măsurile de limitare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale au ca scop protejarea sănătăţii publice prin luarea măsurilor de prevenire a răspândirii la nivel naţional a virusului SARS-CoV-2. Protejarea sănătăţii publice este enumerată de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului printre scopurile care pot da caracter legitim restrângerii unui drept relativ. De altfel, art. 2 din Convenţie şi art. 34 din Constituţie impun statului român să ia măsurile necesare pentru asigurarea sănătăţii publice, iar aceasta chiar dacă respectivele măsuri se extind cu privire la întreaga populaţie, existând îndatorirea statului să acţioneze atunci când există o ameninţare clară la viaţa populaţiei.

În conformitate cu prevederile art. 2 din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID -19, "starea de alertă reprezintă răspunsul la o situaţie de urgenţă de amploare şi intensitate deosebite, determinată de unul sau mai multe tipuri de risc, constând într-un ansamblu de măsuri cu caracter temporar, proporţionale cu nivelul de gravitate manifestat sau prognozat al acesteia şi necesare pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor iminente la adresa vieţii, sănătăţii persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale şi culturale importante ori a proprietăţii."

Având în vedere evoluţia pandemiei, autorităţile au ajustat măsurile de protecţie în funcţie de rata de infectare la nivel naţional, dar şi regional, măsurile fiind înăsprite în zonele unde rata de infectare a depăşit valorile prag stabilite. Aceste măsuri au fost luate cu respectarea dreptului populaţiei la sănătate, precum şi prevederile legale adoptate în contextul pandemiei.

În egală măsură, în ceea ce priveşte principiul proporţionalităţii, se poate observa că măsurile stabilite de autorităţi în contextul combaterii pandemiei de coronavirus au fost subsumate obligaţiei statului de ocrotire a sănătăţii publice, regăsit la art. 34 din Constituţia României, fiind adoptate şi implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării unui just şi proporţional echilibru între drepturile şi libertăţile fundamentale, în ansamblul lor.

Totodată, analizând modul de construcţie al textului contestat, rezultă că legea prevede aplicarea cu prioritate de măsuri restrictive graduale şi proporţionale, urmărindu-se ca luarea efectivă a acestora să aducă pe cât posibil, o cât mai mică atingere drepturilor constituţionale ale persoanelor în cauză, fiind instituit criteriul ratei de incidenţă a cazurilor.

Astfel, în raport de rata de incidenţă (indicatorul în funcţie de care se apreciază gravitatea situaţiei), s-a dispus închiderea sălilor de fitness în localităţile unde se depăşeşte o rată de infectare de 4/1.000 de locuitori, adică la un număr ridicat de cazuri, rezultând astfel că autorităţile încearcă, pe cât posibil, să păstreze un echilibru între dreptul la sănătate (art. 34 din Constituţie) şi libertatea economică (art. 45 din Constituţie).

În opinia Curţii toate măsurile dispuse au fost legale, permise de art. 53 din Constituţia României având la bază principiul priorităţii interesului public şi protejarea sănătăţii publice.

În cauză au fost respectate, cu privire la măsurile impuse, condiţiile limitării drepturilor pe perioada stării de alertă respectiv ingerinţa este prevăzută de Legea nr. 55/2020, urmăreşte un scop legitim, protejarea sănătăţii şi este necesară şi proporţională într-o societate democratică.

În opinia Curţii este greşită susţinerea instanţei de fond în sensul că măsura suspendării activităţii sălilor de sport şi fitness în spaţii închise nu ar fi fost necesară şi proporţională. În cauză a fost depus documentul intitulat Analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generate de virusul SARS-CoV2 pe teritoriul României la data de 06.04.2021, în care este menţionată activitatea din sălile de fitness ca fiind una de risc directă specificului activităţii nefiind necesară şi posibilă o analiză distinctă pentru acest tip de activitate sportivă.

Măsura închiderii sălilor de fitness nu poate fi evaluată în mod individual întrucât pe lângă aceasta s-au luat corelativ şi alte măsuri neputându-se stabili care dintre măsuri este cea mai eficientă sau care este inutilă, toate măsurile fiind dispuse cu scopul de a limita interacţiunea dintre oameni ca principal factor de răspândire a virusului.

Aspectele cuprinse în analiza factorilor de risc atestă agravarea situaţiei, a cărui evoluţie nu poate fi previzionată şi care impunea luarea de măsuri suplimentare. Din perspectiva necesităţii măsurii, limitarea mobilităţii populaţiei a fost dublată de înlăturarea riscului de transmitere a virusului, generat de desfăşurarea activităţilor în cadrul spaţiilor închise din sălile de fitness.

Adoptarea unor noi măsuri se impunea, pentru prevenirea răspândirii infecţiilor şi evitarea atingerii unui nivel necontrolat al acestora, cu impact direct asupra mortalităţii înregistrate şi a unui aflux de pacienţi peste capacitatea sistemului sanitar.

Toate măsurile dispuse prin hotărârile contestate au fost legale graduale în funcţie de rata de infestare la nivelul naţional şi regional şi respectiv proporţionale fiind dispuse în contextul combaterii pandemiei de coronavirus, fiind subsumate obligaţiei statului de ocrotire a sănătăţii publice.

Faţă de cele expuse mai sus, Înalta Curte, în baza art. 486-497 C. proc. civ. va admite recursurile şi va casa în parte sentinţa atacată şi rejudecând pe fond cauza, va respinge în tot acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Având în vedere că prin admiterea cererilor de recurs s-a dispus reformarea în integralitate a sentinţei recurate cu consecinţa respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte va admite în integralitate în conformitate cu prevederile art. 67 C. proc. civ., cererea de intervenţie accesorie a recurentului-intervenient Ministerul Afacerilor Interne.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de intervenientul Ministerul Afacerilor Interne şi de pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului împotriva sentinţei civile nr. 140/2021 din data de 13 mai 2021 a Curţii de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând cauza respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Admite cererea de intervenţie accesorie a intervenientul Ministerul Afacerilor Interne, în favoarea Guvernului României.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 octombrie 2022.