Tax objection standing under partial lifting of insolvency administration rights

Şedinţa publică din data de 27 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. – prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA DE ADMINISTRARE FISCALĂ – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a solicitat ca prin hotărâre judecătorească să se dispună anularea Raportului de Inspecţie Fiscală înregistrat sub nr. F-TL 38 din 17.02.2017, a Deciziei de Impunere nr. xnr. 39 din data de 17.02.2017, precum şi a Deciziei nr. 318/20.09.2017 privind soluţionarea contestaţiei împotriva celor două acte fiscale anterior menţionate.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 174/CA din 24 octombrie 2018, Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile invocate de pârâtă şi a respins acţiunea în contencios administrativ şi fiscal promovată de reclamanta A. S.R.L. - prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECŢIA GENERALĂ DE SOLUŢIONARE A CONTESTAŢIILOR, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs A. S.R.L. - prin administrator judiciar B., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta – reclamantă a invocat nemotivarea hotărârii recurate, susţinând că maniera extrem de succintă în care se exprimă considerentele soluţiei cu privire la criticile reclamantei referitoare la încălcarea prevederilor art. 54 respectiv art. 5 pct. 4 din Legea 85/2014 nu creează transparenţa asupra silogismului judiciar care explică şi justifică dispozitivul şi nu arată, la situaţia concretă supusă judecării, care a fost parcursul logic al concluziei exprimate.

În cauză, deşi instanţa a pronunţat o soluţie care reprezintă fondul cauzei, nicio afirmaţie sau apărare a reclamantei, din cele expuse prin contestaţie cu privire la acest aspect, nu a fost cercetată.

Se poate observa că instanţa de fond a reţinut, în justificarea raţionamentului logico-juridic care i-a "format" convingerea, doar prevederile legale apreciate ca fiind incidente în cauză, fără a prezenta şi argumentele care au determinat-o să se oprească asupra soluţiei date prin raportare la situaţia de fapt.

În aceste condiţii, omisiunea instanţei de a verifica temeinic situaţia de fapt echivalează în fapt cu lipsa analizei cauzei şi, în esenţă, nesoluţionarea acesteia într-un procedeu real şi efectiv, acela de confruntare a afirmaţiilor părţilor cu actele cauzei, de stabilire a unei situaţii de fapt ca rezultat al unei aprecieri ataşate de natura cauzei şi de circumstanţele acesteia.

Astfel, cauza nu a fost soluţionată în mod real, potrivit garanţiilor conţinute de art. 6 din C.E.D.O., concretizate în exprimarea de către magistrat a tuturor argumentelor concludente, şi răspunsul său la apărările şi argumentele principale ale părţilor, fiind nelegală.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta – reclamantă a susţinut că prevederile art. 54 din Legea 85/2014 au fost aplicate greşit prin raportare la situaţia de fapt, întrucât acestea prevăd expres şi limitativ condiţia de încetare a dreptului de administrare pe care administratorul statutar îl are înainte de data deschiderii procedurii insolvenţei.

Aşadar se impune a opera două condiţii:

a) condiţia ridicării dreptului de administrare;

Analizând tehnica de redactare a textului legal, este evident că este vorba despre o ridicare absolută a dreptului de administrare, în sensul că administratorului statutar nu îi mai este permis a efectua acte angajante cu privire la societatea supusă Legii 85/2014.

Această primă condiţie nu este îndeplinită în situaţia de faţă câtă vreme dreptul de administrare a fost ridicat doar în parte, fiind permisă desfăşurarea administrării societăţii, însă sub supravegherea administratorului judiciar desemnat în cauză, ceea ce nu poate echivala cu lipsa calităţii de reprezentant a administratorului statutar C..

b) condiţia desemnării unui administrator special;

Nici această condiţie nu este îndeplinită în prezenta cauză câtă vreme administratorul special a fost desemnat la o dată ulterioară şi pentru administrarea planului de reorganizare.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă ANAF – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor nu a formulat întâmpinare.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Un prim motiv de casare invocat de recurentă este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi vizează situaţiile când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte constată că este nefondat acest motiv, întrucât sentinţa recurată respectă exigenţele instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că instanţa de fond a arătat motivele de fapt şi de drept pe care şi-a întemeiat soluţia pronunţată, în urma analizei argumentelor invocate de părţi prin cererea de chemare în judecată şi, respectiv, prin întâmpinare, fiind prezentat raţionamentul logico-juridic ce a stat la baza pronunţării sentinţei recurate.

Într-adevăr, se poate considera că motivarea sentinţei este succintă, fără o prezentare amplă a argumentelor pe care se sprijină soluţia recurată, dar acest fapt nu este de natură să afecteze legalitatea sentinţei, câtă vreme din considerente se pot decela motivele avute în vedere de prima instanţă.

Sub acest aspect este relevantă jurisprudenţa CEDO în materie, respectiv Hotărârea din 28.04.2005 în cauza Albina împotriva României, paragrafele 33 şi 34, care a stabilit că obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, paragraful 81; Hotărârea Van der Hurk, paragraful 61; Hotărârea Ruiz Torija paragraful 29; Decizia Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei, Cererea nr. 40.490/98. Noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse.

Or, o asemenea examinare a avut loc în cauză, astfel cum rezultă din considerentele sentinţei, iar nemulţumirea reclamantei faţă de soluţia pronunţată de prima instanţă nu poate fi subsumată motivului de casare privitor la motivarea hotărârii judecătoreşti atacate, câtă vreme aceasta răspunde exigenţelor reglementate de textul de lege sus menţionat.

În ceea ce priveşte, însă, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de control judiciar reţine că acesta este fondat.

Instanţa de fond a apreciat în mod greşit asupra legalităţii Deciziei nr. 318 din 20.09.2017, reţinând că soluţia de respingere a contestaţiei formulate de societatea reclamantă A. S.R.L. prin administrator C. împotriva Deciziei de impunere nr. x/17.02.2017 emisă de AJFP Tulcea ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitatea de a contesta este corectă în raport cu prevederile art. 54 ("mandatul administratorilor statutari încetează de la data ridicării dreptului de administrare sau de la data desemnării administratorului special. Încetarea mandatului impune obligaţia predării gestiunii") şi art. 5 pct. 4 ("administrator special este persoana fizică sau juridică desemnată de adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor/membrilor debitorului, împuternicită să le reprezinte interesele în procedură şi, atunci când debitorului i se permite să îşi administreze activitatea, să efectueze, în numele şi pe contul acestuia, actele de administrare necesare") din Legea nr. 85/2014.

Din examinarea înscrisurilor depuse la dosarul cauzei se observă că dreptul de administrare al debitoarei a fost ridicat doar în parte.

Acest aspect reiese din sentinţa civilă de deschidere a procedurii insolvenţei nr. 2087/16.12.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Tulcea, în care judecătorul sindic dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 85 alin. (3) din Legea 85/2014, ridicarea în parte a dreptului de administrare al debitoarei, în sensul că întreaga activitate curentă a acesteia se va desfăşura sub supravegherea administratorului judiciar.

Art. 85 alin. (3) statuează că judecătorul-sindic poate ordona ridicarea în tot sau în parte a dreptului de administrare a debitorului odată cu desemnarea unui administrator judiciar, indicând totodată şi condiţiile de exercitare a conducerii debitorului de către acesta.

Înalta Curte observă că legiuitorul creează posibilitatea pentru judecătorul-sindic de a dispune ridicarea, fie în totalitate, fie în parte a dreptului de administrare exercitat de către debitorul insolvent. Atributele principale ale dreptului de administrare constau în crearea posibilităţii pentru debitor de a-şi conduce activitatea ca şi până la intrarea în insolvenţă, de a-şi administra bunurile din averea sa şi de a face acte de dispoziţie în legătură cu aceste bunuri. Aceasta este esenţa dreptului de administrare, în viziunea legiuitorului, iar în ce priveşte exercitarea lui, art. 85 alin. (3) îi conferă judecătorului-sindic posibilitatea de a-i lăsa această prerogativă debitorului insolvent în totalitate sau numai în parte.

Dreptul de administrare nu este un beneficiu pentru debitorul insolvent intrat în procedura generală, exercitarea lui presupunând în continuare responsabilitate din partea administratorului.

Astfel stând lucrurile, în speţă, se reţine că intimata-reclamantă şi-a păstrat parţial dreptul de administrare, reprezentarea în relaţiile cu terţii fiind asigurată în continuare de către administratorul statutar al persoanei juridice supuse procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2014.

Atât timp cât dreptul de administrare a fost ridicat doar în parte, administratorul statutar are posibilitatea efectuării actelor de administrare necesare, în speţă, formularea în interesul debitoarei a contestaţiei împotriva Deciziei de impunere nr. x/17.02.2017 emisă de AJFP Tulcea, aceasta având drept scop conservarea patrimoniului debitoarei în insolvenţă şi nicidecum diminuarea acestuia.

Prin urmare, având în vedere că administratorul statutar putea formula respectiva contestaţie în numele societăţii, Decizia nr. 318 din 20.09.2017 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor este nelegală, urmând a fi anulată şi obligată pârâta la soluţionarea contestaţiei administrativ fiscale.

Totodată, având în vedere lipsa deciziei de soluţionare a contestaţiei pe fond, decizie care poate fi contestată conform art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, solicitarea reclamantei de anulare a deciziei de impunere şi a RIF direct de către instanţă, poate fi apreciată ca prematur formulată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., va anula Decizia nr. 318 din 20.09.2017 emisă de pârâta ANAF – Direcţia de Soluţionare a Contestaţiilor şi va obligă pârâta la soluţionarea contestaţiei administrativ fiscale, urmând a respinge capătul de cerere privind anularea Deciziei de impunere nr. xnr. 39 din 17.02.2017 şi a RIF nr. x din 17.02.2017, ca prematur formulat şi păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă D. împotriva sentinţei civile nr. 174/CA din 24 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L..

Anulează Decizia nr. 318 din 20.09.2017 emisă de pârâta ANAF – Direcţia de Soluţionare a Contestaţiilor şi obligă pârâta la soluţionarea contestaţiei administrativ fiscale.

Respinge capătul de cerere privind anularea Deciziei de impunere nr. xnr. 39 din 17.02.2017 şi a RIF nr. x din 17.02.2017, ca prematur formulat.

Păstrează celelelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 27 septembrie 2022.