Tax joint liability of insolvent company administrator requiring proof of bad faith beyond passive management

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 28.01.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Craiova, solicitând instanţei de judecată ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să anuleze decizia nr. CRR-REG-26466 din 16.09.2019 privind soluţionarea contestaţiei administrative şi a deciziei de antrenare în solidar nr. DJ 6724/10.06.2019, acte administrative fiscale emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Craiova, solicitând anularea acestora, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată, în solidar.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 264/2020 din 24 noiembrie 2020 Curtea de Apel Craiova – secţia contencios administrativ şi fiscal a admis contestaţia formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Craiova, B. S.R.L. prin administrator judiciar C. şi D., având ca obiect "contestaţie act administrativ fiscal".

A anulat decizia CRR-REG-26466 din 16.09.2019 şi decizia DJ-6724/10.06.2019 privind pe reclamanta A..

A obligat intimatele la cheltuieli de judecată de 2050 RON în favoarea reclamantei.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 264/2020 din 24 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în nume propriu precum şi în numele şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Invocă recurenta-reclamantă în susţinerea motivului de casare invocat, încălcarea şi aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 25 alin. (2), lit. d) şi art. 26 Codul de procedură fiscală

Afirmă recurenta că, bazându-se pe o interpretare eronată a textelor de lege anterior menţionate, instanţa de fond a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile legale privind antrenarea răspunderii reclamantei întrucât:

- organul fiscal nu a dovedit în ce constă reaua - credinţă a administratorului societăţii, buna - credintă prezumându-se potrivit art. 14 C. civ., fiind necesare dovezi conlcudente;

- îndeplinirea condiţiei relei credinţe nu se prezuma prin neachitarea debitelor si nedeclararea insolvabilitatii, fiind obligatoriu să fie probată, aceasta cu atât mai mult cu cât, începând cu data intrării în insolvenţă, reclamanta nu numai că nu putea, dar avea interdicţie de întreprinde demersuri în depunerea corectă a declaraţiilor fiscale şi în plata obligaţiilor fiscale.

În opinia instanţei de judecată, neplata cu rea -credinţă ar presupune că societatea debitoare are fonduri băneşti, de care poate dispune necondiţionat şi, fără motiv, refuză plata.

Susţine recurenta că, în ceea ce priveşte motivarea/dovedirea relei — credinţe în neachitarea obligaţiilor fiscale, instanţa de fond a dat o interpretare eronată dispoziţiilor art. 25 alin. (2), lit. d) Codul de procedură fiscală, în sensul că a adăugat la textul de lege condiţii pe care legiuitorul nu a înţeles să le impună la emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare şi a omis să facă aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, în conformitate cu care: "reprezentanţii legali ai persoanelor fizice şi juridice, precum şi ai asociaţiilor fără personalitate juridică sunt obligaţi să îndeplinească obligaţiile fiscale ale persoanelor reprezentate în numele şi din averea acestora".

De asemenea, instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 25, alin. (2), lit. d) Codul de procedură fiscală, în sensul că interpretarea dată de către instanţa de fond ar conduce la concluzia că, deşi intimata — reclamantă a fost administrator al societăţii debitoare, acest lucru nu ar fi produs niciun efect asupra activităţii societăţii, întrucât, în opinia instanţei de judecată pretinsul dezinteres manifestat faţă de situaţia societăţii comerciale, în raport cu obligaţiile faţă de bugetul de stat şi neîndeplinirea îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv le impun nu dovedesc reaua — credinţă a intimatei — reclamante în nedeclararea sau neachitarea obligaţiilor bugetare, deşi, societatea debitoare a deţinut sume importante în contul de disponibil, după cum rezultă din bilanţurile contabile depuse.

Mai susţine recurenta-pârâtă că Decizia de angajare a răspunderii solidare a cărei anulare s-a dispus de către instanţa de fond este suficient motivată prin raportare la situaţia de fapt rezultată din actele care au stat la baza acesteia.

Din interpretarea textelor de lege aplicabile în speţă (art. 25 alin. (2), lit. d) Codul de procedură fiscală) rezultă că răspund solidar administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea obligaţiilor fiscale, aceste condiţii fiind dovedite de către organul fiscal aşa cum rezultă, în mod clar, din probele administrate la fond.

Contrar celor reţinute de către instanţa de fond, reaua — credinţă a fost dovedită prin conduita pasivă a intimatei — reclamante manifestată în sensul nedeclarării şi neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat şi permiterea acumulării de majorări/dobânzi/penalităţi de intârziere, deci majorarea sumelor de plată datorate bugetului de stat şi posibilitatea ca societatea să devină insolvabilă.

Cu toate ca intimata — reclamanta, în calitate de administrator al societăţii debitoare, avea cunoştinţă că debitoarea înregistra obligaţii restante fată de bugetul general consolidat al statului, nu a prezentat nicio dovada prin care sa demonstreze ca a întreprins demersuri pentru achitarea obligaţiilor bugetare în totalitate, astfel ca, în interpretarea/aplicarea dispozitiilor art. 25 alin. (2), lit. d) Codul de procedură fiscală, pasivitatea intimatei — reclamante demonstrează reaua — credinţa în declararea şi achitarea obligaţiilor fiscale.

Din analiza cuantumului şi vechimii obligaţiilor bugetare neachitate, rezultă, în mod clar, ca acestea nu constituie un fenomen izolat accidental sau o situaţie care să fi afectat societatea numai o perioada scurtă de timp, dimpotrivă, rezultă că acest cuantum a crescut constant.

Cu privire la creanţele fiscale ale debitoarei insolvabile, învederează instanţei de recurs faptul ca societatea debitoare, în care intimata — reclamanta a avut calitatea de administrator, a înregistrat creanţe fiscale în cuantum de 4.257.391 RON, debite declarate şi neachitate începând cu data de 07.06.2019.

Asa cum a arătat şi dovedit la fond, deşi intimata - reclamanta avea cunoştinţă că societatea debitoare înregistra obligaţii restante faţă de bugetul general consolidat al statului, nu a prezentat nicio dovadă care să demonstreze că a întreprins demersuri pentru achitarea obligaţiilor bugetare, deşi societatea debitoare avea venituri importante şi sume în contul "casa cu conturi la bănci".

Prin urmare, contrar celor reţinute de către instanţa de fond, intimata -reclamanta se face răspunzătoare de faptul că a încălcat prevederile art. 101 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd obligaţia de a declara şi achita la organul fiscal impozitele taxele şi contribuţiile datorate bugetului general consolidat al statului.

Atragerea răspunderii în solidar cu societatea debitoare a administratorului cu societatea debitoare este justificată în condiţiile în care cu rea credinţă nu au dispus plata creanţelor fiscale, faptă ce încalcă dispoziţiile art. 20, alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Din cele menţionate anterior şi din probele administrate la fond, rezultă că există un raport de cauzalitate, între neachitarea la scadenţă şi prejudiciul produs creditorului, fiind întemeiată emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare conform prevederilor art. 25, alin. (2), lit. d) şi art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare.

În cauză, există un prejudiciu adus bugetului de stat care constă în imposibilitatea recuperării creanţelor fiscale scadente având in vedere starea de insolvabilitate a debitorului. definită conform prevederilor art. 176 din O.G nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată cu modificările şi completările ulterioare (preluat de art. 265 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, cu modificările şi completările ulterioare) ca fiind acea situaţie în care patrimoniul debitorului (ansamblul bunurilor/veniturilor urmăribile din societate) are o valoare mai mică decât obligaţiile fiscale datorate, ori care nu are bunuri/venituri urmăribile.

Mai arată recurenta că din probele administrate şi în procedura prealabilă şi în faţa instanţei de fond rezultă faptul că sunt întrunite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale:

- există un prejudiciu reprezentat de debitele pentru care a fost declarată insolvabilitatea şi care nu au fost achitate până în prezent;

- există fapta ilicita reglementată de norme speciale: nedeclararea şi neplata obligaţiilor fiscale, art. 25, alin. (2), tit.d Codul de procedură fiscală, nerespectarea reglementărilor legale privind obligaţiile administratorilor: art. 108, alin. (1) şi (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, art. 72 şi 73 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, art. 20, alin. (1) din Legea nr. 207/2015;

- între prejudiciu şi fapta ilicită există o legătură directă reprezentata de faptul că insolvabilitatea este determinată de neachitarea obligaţiilor de plată la bugetul de stat;

- există o formă de vinovăţie, care poate fi şi neglijenţa. în condiţiile în care nu există obligaţia de a dovedi intenţia directă, dar şi intenţia directă poate fi luată în considerare, pentru că atât timp cât plata obligaţiilor fiscale reprezintă un atribut şi o acţiune exclusiv personală a administratorului şi depind astfel numai de voinţa acestuia, Însăşi neplata acestor obligaţii aflate Ia scadenţă reprezintă o dovadă a relei — credinţe.

Recurenta-pârâtă critică şi soluţia de acordare a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2050 RON, in conformitate cu prevederile art. 453, alin. (1) C. proc. civ.

In general, pentru acordarea cheltuielilor de judecată este necesar şi suficient a se reţine culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul şi a căzut astfel în pretenţii.

Art. 453 C. proc. civ. instituie prezumţia de culpă procesuală a celui care cade în pretenţii, în sensul că dacă debitorul din raportul juridic ce face obiectul judecăţii şi-ar fi respectat obligaţia, creditorul obligaţiei nu ar fi trebuit să suporte sarcinile pecuniare ale unui proces.

Susţine recurenta că instituţia a emis actele a căror anulare s-a dispus cu respectarea legislaţiei naţionale şi ale Uniunii Europene.

Prin urmare, cum cheltuielile ocazionate de prezentul proces nu au fost făcute din culpa exclusivă a instituţiei recurente, consideră că nu trebuie să suporte aceste cheltuieli, instituţia nefiind în culpă procesuală.

În cazul de fată, fiind pronuntata o soluţie cu privire la o presupusa neîndeplinire a condiţiei motivării şi a dovedirii relei — credinţe şi nefiind administrate alte probe, nu poate concluziona că prezenta cauza a presupus un efort care sa justifice cuantumul acestor cheltuieli şi pe cale de consecinţă trebuia să fie obligată şi partea adversă la suportarea unei părţi din cuantumul cheltuielilor de judecată.

Culpa procesuală aparţine pârâtului, dacă s-a admis acţiunea reclamantului dar, în cauza de faţă, aşa cum se poate observa, acţiunea reclamantului a fost admisă doar prin raportare la dispoziţiile art. 12 alin. (4) şi art. 46, alin. (2) din Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedură fiscală, prin urmare cheltuielile de judecată nu puteau să fie admise în totalitate şi puse în sarcina pârâtei.

De asemenea, apreciază recurenta cuantumul cheltuielilor de judecată acordate prea mare în raport cu probatoriul administrat în cauză. Singura proba administrată in cauza a fost proba cu înscrisuri, fiind depuse înscrisuri în susţinerea şi dovedirea situaţiei de fapt, intimata -reclamantă neînţelegând să administreze alte probe care să fi presupus un efort material suplimentar.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum şi la dispoziţiile legale incidente speţei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

Analizând sentinţa recurată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., prin raportare la situaţia de fapt dar şi cea juridică rezultată din probatoriul cu înscrisurile administrate în dosarul de fond, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a reţinut de prima instanţă, neîndeplinirea cerinţelor cumulative prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală.

Înainte de a analiza criticile legate de îndeplinirea condiţiilor de fond impuse de Codul de procedură fiscală în vederea atragerii răspunderii solidare a administratorului societăţii debitoare aflată în insolvenţă, Înalta Curte aminteşte că din economia reglementării acestei instituţii de drept fiscal, rezultă că răspunderea solidară a administratorului societăţii debitoare (cum este cazul în speţă) este o răspundere subsidiară răspunderii fiscale a societăţii comerciale debitoare, în sensul că, antrenarea acesteia se poate produce doar în ipoteza în care, se dovedeşte că respectivele creanţe fiscale impuse societăţii, ca reprezentând obligaţii bugetare nedeclarate/neachitate şi care au dus la intrarea în insolvenţă s-au născut din administrarea societăţii cu rea-credinţă.

În acest sens, Înalta Curte constată că recurenta nu a probat existenţa condiţiei privind reaua-credinţă a reclamantei, simpla prezumţie că insolvabilitatea societăţii s-a produs ca urmare a conduitei sale, fără ca aceasta să fie concretizată în acţiuni sau inacţiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei-credinţe, câtă vreme nu s-a probat, prin niciun mijloc de probă, că intimata-reclamantă, în calitate de administrator, a acţionat cu rea-credinţă şi în scopul de a produce insolvabilitatea firmei.

În acord cu instanţa de fond, instanţa de control judiciar reţine că, autoritatea pârâtă ar fi trebuit să probeze că reclamanta a acţionat, în mod conştient, în scopul creării unor obligaţii fiscale în sarcina societăţii debitoare aflate în stare de insolvabilitate, stare ce ar face imposibilă recuperarea creanţelor. Cu toate acestea, nu s-a făcut niciun fel de dovadă în acest sens, neexistând elemente de fapt precise şi certe care să justifice stabilirea răspunderii solidare a recurentului, descrierea faptei în decizia de atragere a răspunderii solidare fiind făcută în termeni generali, fără expunerea concretă a elementelor care au determinat antrenarea acestei răspunderi.

Aprecierile inspectorilor fiscali, preluate de către organul fiscal pârât, sunt chestiuni de fiscalitate, de înregistrare a unor operaţiuni contabile, efectuate de către administratorul societăţii şi care sunt susceptibile de interpretări, neputând face dovada relei-credinţe a acestuia.

Răspunderea solidară instituită prin art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală constituie o formă specială a răspunderii civile şi, de aceea, pentru a reţine o atare răspundere în persoana asociaţilor şi/sau administratorilor unei asociaţii/societăţi declarată în stare de insolvabilitate este necesară întrunirea următoarelor elemente, în mod cumulat: existenţa faptei ilicite care a condus la înregistrarea prejudiciului, existenta prejudiciului, legătura de cauzalitate între fapta de natură prejudiciabilă şi prejudiciul cauzat, conduita ilicită a asociatului/administratorului societăţii debitoare, care îmbracă forma intenţiei şi, mai mult decât atât, pe aceea a relei-credinţe, acest element presupunând că toate acţiunile/inacţiunile asociatului/administratorului în cauza servesc unor scopuri contrare intereselor asociaţiei/societăţii.

Răspunderea solidară faţă de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv le impun, constituie doar o obligaţie generală şi de principiu şi nu poate justifica, prin ea însăşi, antrenare a răspunderii solidare.

În mod eronat recurentele identifică, în speţă, reaua-credinţă cu pasivitatea reclamantei în calitate de administrator şi asociat prin raportare la îndatoririle necesare respectării şi îndeplinirii obligaţiilor stabilite prin lege.

Simplul fapt că persoana juridică contribuabilă a înregistrat debite către bugetul de stat, nu este un temei suficient, pentru emiterea deciziei de atragere a răspunderii solidare a asociaţilor/administratorilor.

Aceasta pentru că, prin dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea 207/2015, legiuitorul nu a instituit o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina organelor de conducere ale societăţii, prevăzând numai posibilitatea atragerii acestei forme de răspundere.

Simpla enumerare a unor fapte reţinute ca fiind săvârşite de către asociaţi/administratori acestora nu atrage, automat, răspunderea patrimoniala a acestor persoane, fiind necesară administrarea unor dovezi concrete şi pertinente în acest sens, întrucât buna credinţă se prezumă, iar reaua credinţă se dovedeşte de cel ce o invocă - art. 14 alin. (2) C. civ.-.

Or, în cauză, recurenta -pârâtă, prin documentaţia ce stă la baza deciziei de angajare a răspunderii solidare (actele de executare silită demarate) - nu dovedeşte în concret care sunt faptele ilicite comise de intimată în calitate de administrator al societăţii care au condus la imposibilitatea achitării datoriilor fiscale. Astfel, se constată că organul de soluţionare în mod greşit a reţinut ca fiind o dovadă a relei-credinţe şi a intenţiei de a prejudicia creditorul fiscal inacţiunea reclamantei în sensul neefectuării de demersuri pentru achitarea obligaţiilor fiscale ale societăţii

În opinia instanţei, reaua-credinţă nu poate rezulta din inacţiuni precum cele enunţate de organul de soluţionare a contestaţiei, acestea având un caracter echivoc, insuficient pentru a înlătura prezumţia de bună-credinţă instituită de art. 12 Codul de procedură fiscală, ce operează până la proba contrară, probă care în cauză nu a fost făcută.

Aşadar, reaua - credinţă nu poate fi dedusă din pasivitatea sau atitudinea indiferentă a administratorului sau asociatului şi din împrejurarea că, deşi avea cunoştinţă despre datoriile societăţii, nu a depus diligenţe pentru plata acestora, ci trebuie să rezulte din elemente concrete, potrivit cărora, deşi avea posibilităţi financiare de a achita la scadenţă obligaţiile fiscale ale societăţii, nu a făcut acest lucru, nu ca urmare a pasivităţii sale, ci ca urmare a relei - credinţe.

De asemenea, chiar dacă intimatei-reclamante i se poate imputa, cel mult, un management neperformant, totuşi acesta a fost exercitat fără rea-credinţă şi fără intenţia de a frauda creditorii societăţii, respectiv obligaţiile fiscale.

Atare greşeli de management pot genera, într-adevăr, o deteriorare a situaţiei socităţii debitoare, un dezechilibru al patrimoniului care poate conduce la starea de insolvabilitate însă, răspunderea persoanelor/organelor de conducere care au săvârşit erori în conducerea şi supravegherea activităţii nu poate fi angajată, cât timp însuşi legiuitorul a stabilit o condiţie de ordin subiectiv referitoare la forma de vinovăţie si anume, reaua-credinţă.

Simpla desfăşurare a unei activităţi de administrator al unei societăţi care are obligaţii fiscale restante sau care se soldează, chiar, cu pierderi, nu reprezintă, în sine, o faptă ilicită de natură să atragă răspunderea solidară.

Din cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare nu reiese dacă neachitarea datoriilor este rezultatului relei – credinţe a administratorului, a intenţiei sale de fraudare sau dimpotrivă rezultatului unui management defectuos, lipsit de pricepere.

Or, pentru a putea atrage răspunderea administratorului vinovăţia acestuia trebuie să existe, să îmbrace forma intenţiei directe şi trebuie dovedită împreună cu îndeplinirea celorlalte condiţii cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Mai mult ar trebui probată o intenţie premeditată adică o pregătire prealabilă laborioasă, planificată a demersurilor şi un scop fraudulos de la început identificat şi stabilit, toate în direcţia de a sustrage societatea de la plata obligaţiilor fiscale, prin determinarea stării de insolvenţă.

Dacă am accepta că se prezumă răspunderea administratorului atunci am încălca principiul bunei credinţe prevăzut atât de dispoziţiile art. 14 alin. (2) din C. civ. cât şi de dispoziţiile art. 12 din Codul de procedură fiscală.

În consecinţă, criticile aduse în recurs nu sunt în măsură să înlăture considerentele primei instanţe, intimata fiind, în mod corect, exonerată de atragerea răspunderii solidare.

În ceea ce priveşte criticile privitoare la obligarea autorităţilor pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că alegaţiile recurentei nu pot fi reţinute, reprezentând o interpretare defectuoasă a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, atâta vreme cât instanţa de fond a admis în tot acţiunea reclamatei şi a anulat actul administrativ fiscal constatând nelegalitatea lor, în mod evident, singura parte care a pierdut procesul nu poate fi decât autoritatea pârâtă, în calitate de emitentă a actului administrativ anulat. Prin urmare, nu se poate reţine o culpă comună a părţilor litigante sau faptul că autoritatea pârâtă ar fi recunoscut pretenţiile reclamantei mai înainte de primul termen de judecată, pentru a fi exonerată de obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte critica vizând cuantumul onorariului de avocat, Înalta Curte reţine incidenţa Deciziei nr. 3/2020 pronunţată în soluţionarea unui RIL de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia, motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat în raport de prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind legală şi temeinică.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în nume propriu precum şi în numele şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj împotriva sentinţei nr. 264/2020 din 24 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 4000 de RON către intimata-reclamată A., cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul de avocat achitat în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 septembrie 2022.