Tax authority’s appeal rejected; long-suspended fiscal challenge must be resumed due to abuse of power

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea adresată Curţii de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 14.11.2019, reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a solicitat ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:

- anularea adresei nr. A-SLP 2227/08.09.2019 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care a fost respinsă cererea sa privind reluarea procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei formulate de societatea A. S.R.L. împotriva deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x/27.02.2017 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea şi împotriva deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 52/29.03.2017 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea;

- anularea adresei nr. x/03.10.2019, prin care a fost respinsă plângerea prealabilă pe care a formulat-o împotriva refuzului nejustificat de soluţionare a cererii sale privind reluarea procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei formulate de societatea A. S.R.L. împotriva actelor administrative anterior arătate;

- obligarea pârâtei la reluarea procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei formulate de societatea A. S.R.L. împotriva deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x/27.02.2017 emisa de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea şi, implicit, împotriva raportului de inspecţie fiscală nr. x/27.02.2017, precum şi împotriva deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 52/29.03.2017 emisă de Direcţia Generală Regionala a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

1.2. Hotărârile primei instanţe

Prin încheierea de şedinţă din 25 mai 2020, Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere care vizau anularea adresei nr. A-SLP 2227/08.09.2019 şi a adresei nr. x/03.10.2019 emise de ANAF-DGSC.

Prin sentinţa civilă nr. 151/2020 din 2 noiembrie 2020, Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea promovată în contencios administrativ şi fiscal de reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.

A dispus obligarea pârâtei la reluarea procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei formulate de societatea A. S.R.L. împotriva deciziei de impunere privind obligaţii fiscale principale nr. F-TL 52/27.02.2017 emisă de DGRFP Galaţi – AJFP Tulcea şi împotriva deciziei privind obligaţii fiscale accesorii nr. 52/29.03.2017 emisă de DGRFP Galaţi – AJFP Tulcea.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din 20 mai 2020 şi a sentinţei civile nr. 151/2020 din 2 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor – Direcţia Generală de soluţionare a contestaţiilor, criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Criticile de nelegalitate subsumate motivului de casare invocat sunt, în esenţă, următoarele:

- În mod greşit, instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fără a ţine cont de dispoziţiile exprese şi imperative ale art. 281 din Codul de procedură fiscală raportate la cele ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Arată că, în raport de art. 281 din Legea nr. 207/2015, deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.

Prevederile legii fiscale fac trimitere, asadar, la dispozitiile legii contenciosului - respectiv art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă.

Deşi intimata nu solicită anularea Deciziei nr. 340/28.09.2017 prin care ANAFDGSC a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei, este evident că, prin acţiunea de faţă tinde la realizarea aceluiaşi drept.

Mai mult, obligarea ANAF-DGSC la reluarea soluţionării contestaţiei nu poate fi dispusă decât în ipoteza anulării deciziei prin care a fost suspendata soluţionarea contestaţiei societăţii.

Astfel, toate susţinerile intimatei, în sensul că în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, sunt prescrise şi trebuie respinse de instanţă, ca atare, întrucât, în situaţia în care societatea considera că măsura dispusă prin Decizia nr. 340/28.09.2017 nu era legală, aceasta putea fi atacată în termen de 6 luni de la comunicare la instanţa de contencios administrativ competentă, aşa cum se menţionează şi în dispozitivul deciziei de soluţionare.

Aşadar, contrar reţinerilor instanţei de fond, vă rugăm să observaţi că intimata a formulat prezenta cerere de chemare în judecată cu depăşirea termenului de 6 luni prevăzut de legea contenciosului, termen imperativ, de decădere.

- În mod greşit, prin încheierea pronunţată la data de 25 mai 2020, instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii raportat la capetele de cerere ce vizează anularea adresei nr. x/08.09.2019 şi a adresei nr. x/03.102019 emise de ANAF-DGSC.

Susţine recurentul că adresele atacate nu reprezintă acte administrative, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, deoarece nu dau naştere, nu modifică şi nu sting raporturi juridice şi astfel, nu pot fi atacate în contencios administrativ.

Contrar reţinerilor instanţei de fond, recurentul susţine că adresele atacate reprezintă răspunsul ANAF-DGSC la solicitările intimatei.

Ca urmare a susţinerilor intimatei, instanţa de fond a calificat greşit cererea societăţii ca fiind plângere prealabilă, întrucât procedura de soluţionare a contestaţiilor fiscale este reglementată de Codul de procedură fiscală şi nu de legea contenciosului administrativ.

Prin adresa nr. x/03.10.2019 ANAF-DGSC răspunde societăţii la "plângerea prealabilă" în sensul că reluarea soluţionarii contestaţiei administrative nu poate avea loc fără înscrisurile care atestă încetarea motivului care a determinat suspendarea soluţionării.

În plus, în adresa de răspuns se mai arată că, în raport de prevederile art. 272 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 207/2015, ANAF-DGSC nu are competenţa de a soluţiona o plângere prealabilă întemeiată pe legea contenciosului.

În concluzie, în considerarea motivelor de fapt şi de drept expuse, solicită recurentul să se admită excepţia inadmisibilităţii, astfel cum a fost invocată şi argumentată.

- În ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra fondului cauzei, prin sentinţa civilă nr. 151 din 2 noiembrie 2020, recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a interpretat, în mod greşit, prevederile art. art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora, organul de soluţionare a contestaţiei poate suspenda prin decizie motivată soluţionarea cauzei atunci când, în speţă, există indicii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi care are o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Contrar reţinerilor instanţei de fond, învederează recurentul că organele administrative nu se pot pronunţa pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluţionarea laturii penale, având în vedere faptul că organele de inspecţie fiscală au constatat că A. S.R.L. a înregistrat în evidenţa contabilă cheltuieli reprezentând servicii de publicitate, reclamă, transport, promovare branduri, pază umană, cheltuieli cu amortizarea altor imobilizari necorporale, în baza unor facturi emise de C. S.R.L., D. S.R.L., E. S.R.L., F. S.R.L.,G. S.R.L., H. S.R.L. I. S.R.L., J. S.R.L. şi K. S.R.L., care au avut un comportament permanent de societate tip fantomă.

Susţine recurentul că, din analiza întregii documentaţii depuse la dosarul cauzei, Curtea de Apel Constanta avea toate elementele necesare din care să reţină că rezultă suspiciuni de savârsire a unor infracţiuni, suspiciuni care sunt suficiente pentru pronunţarea suspendării soluţionării pe fond a contestatiei formulate de intimată.

Mai mult decât atât, contrar reţinerilor instanţei de fond, aspectele asupra cărora organul de soluţionare a fost învestit să se pronunţe, fac obiectul verificării organelor de urmărire penală, aspecte care ridică problema realităţii unor operaţiunilor derulate de intimata.

În esenţă, instanţa de fond şi-a motivat decizia de obligare a instituţiei pârâte de a soluţiona pe fond contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere atacată, in mod eronat, pe considerentul că este afectat major patrimoniul societăţii, care se află deja în procedura de insolvenţă.

O astfel de motivare este neîntemeiată, tinand cont de faptul că soluţia organelor penale este opozabilă organelor competente pentru soluţionarea contestaţiei.

Condiţia impusă de textul de lege se refera la faptul ca aceste infracţiuni pentru care s-a formulat sesizarea penală să aibă o inrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă, condiţie ce este îndeplinită în speţă.

Interdependenta constă în faptul că, în cauză, se ridică problema realităţii operaţiunilor desfăşurate, având în vedere că, în urma controalelor efectuate de autorităţile fiscale au fost descoperite anumite elemente care conduc la suspiciunea de fraudă.

Contrar reţinerilor instanţei de fond, subliniază recurentul faptul că aspectele asupra cărora organul de soluţionare a fost învestit să se pronunţe fac obiectul verificării organelor de urmărire penală, aspecte care ridică problema realităţii unor operaţiunilor derulate de contestatoare.

Totodată, contrar reţinerilor instanţei de fond privitor la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 277 din Legea nr. 207/2017 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, în temeiul căruia a fost suspendată soluţionarea cauzei până la soluţionarea definitivă a laturii penale, precizează recurentul că, potrivit principiului de drept "actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat" legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării, coroborat cu consideraţiile doctrinei şi literaturii juridice, justa înţelegere a prevederilor legale mai sus invocate trimite la concluzia că decizia privind suspendarea cauzei se impune a fi luată de câte ori este vădit că soluţionarea laturii penale a cauzei are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii, suspendarea soluţionării având natura de a preîntâmpina emiterea unor hotărâri contradictorii.

Mai mult decât atât, în mod eronat, instanţa de fond reţine că reclamantei "i se încalcă reclamantei liberul acces la o instanţă de judecată", în condiţiile în care reclamanta a avut deschisă calea formulării unei cereri de chemare în judecată prin care să se solicite anularea Deciziei nr. 340/28.09.2017, însă nu a înteles să îşi exercite acest drept.

În acelaşi sens sunt şi considerentele ICCJ exprimate prin Decizia nr. 3730/2017 în dosar nr. x/2015 care s-au raportat la hotărârea CEDO din cauza Lungu c. României. Prin această hotărâre a fost sanctionată existenţa, cu privire la aceleaşi fapte, a două proceduri, una penală şi una administrativă, derulate în paralel care au condus la soluţii contrare, încălcându-se principiul securitătii juridice.

1.4 Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză precum şi la dispoziţiile legale incidente speţei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

- Recursul formulat împotriva încheierii de şedinţă din 25 mai 2020, vizează respingerea greşită de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia inadmisibilităţii primelor două capete de cerere vizând anularea adresei nr. x/08.09.2019 şi a adresei nr. x/03.102019 emise de ANAF-DGSC.

Înalta Curte, în raport de motivele de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat demersul judiciar al societăţii reclamante, constată că, în mod corect, instanţa de fond a calificat obiectul acţiunii ca fiind constatarea refuzului nejustificat al autorităţii pârâte de a relua soluţionarea contestaţiei administrativ - fiscale formulată de societate împotriva unor decizii de impunere emise în sarcina acesteia, procedura soluţionării fiind suspendată până la pronunţarea organelor de cercetare penală asupra sesizării penale formulate de organul fiscal împotriva societăţii şi a asociatului acesteia.

În acest context, Înalta Curte reţine că, în speţă, societatea nu şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Codului de procedură fiscală, potrivit cărora avea dreptul, cu respectarea termenelor procedurale fiscale, să solicite instanţei anularea deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative, ci pretenţiile s-au circumscris Legii nr. 554/2004, în sensul că s-a invocat refuzul nejustificat al autorităţii pârâte de a relua procedura de soluţionare a contestaţiei administrativ-fiscale, în condiţiile art. 277 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, pentru încetarea motivului pentru care s-a dispus suspendarea.

Prin urmare, raportat la data demersurilor efectuate, în prealabil, de către societate, în vederea reluării procedurii de soluţionare a contestaţiei şi la data exprimării refuzului nejustificat prin cele două adrese menţionate în petitul acţiunii, în mod corect, instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei, având în vedere termenul de 6 luni prevăzut de art. 111 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere privind anularea adresei nr. x/08.09.2019 şi a adresei nr. x/03.102019 emise de ANAF-DGSC, Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond, constată că acestea reprezintă actele prin care s-a exprimat explicit refuzul nejustificat al autorităţii, ca act administrativ asimilat, astfel încât nu aceste petite reprezintă, în fapt, obiectul concret al pretenţiilor deduse judecăţii, o constatare a inadmisibilităţii fiind lipsită de eficacitate juridică, atâta vreme cât cele două adrese trebuiau examinate prin prisma conţinutului lor care relevă motivarea dată de organul fiscal refuzului de a relua procedura de soluţionare, refuz apreciat ca nejustificat de societatea reclamantă.

În concluzie criticile de nelegalitate care vizează încheierea de şedinţă din 25 mai 2020 pronunţată de instanţa de fond sunt nefondate, excepţiile fiind respinse cu aplicarea corectă a dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ.

Recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 151 din 2 noiembrie 2020

Fără a relua situaţia de fapt ce a stat la baza raportului juridic litigios, corect stabilită şi reţinută de către instanţa de fond, Înalta Curte constată că solicitarea societăţii intimate de reluare a procedurii soluţionării contestaţiei administrativ -fiscale, are ca temei legal dispoziţiile art. 277 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, care impun organului fiscal să procedeze la reluarea soluţionării recursului administrativ, dacă motivul suspendării a încetat.

Prin urmare, în prezenta speţă, instanţa de contencios administrativ a fost învestită să dezlege chestiunea dacă, refuzul organului fiscal de a relua procedura de soluţionare a contestaţiei administrative este unul justificat sau manifestat cu exces de putere.

Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de fond nu şi-a întemeiat, în mod direct, raţionamentul juridic pe îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, temei legal care a stat la baza emiterii Deciziei nr. 340/28.09.2017 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care s-a dispus suspendarea soluţionarii contestaţiilor formulate de A. S.R.L. (necontestată pe cale judiciară de către societate), ci a analizat dacă mai subzistă temeiurile pentru care s-a dispus suspendarea.

De altfel, chiar în finalul Deciziei nr. 340/28.09.2017 se menţionează că soluţionarea contestaţiei va fi reluată "la data la care motivul care a determinat suspendarea a încetat în condiţiile legii, în conformitate cu dispoziţiile legale prezentate in motivarea prezentei decizii".

Din economia dispoziţiilor art. 277 din Legea nr. 207/2015, rezultă că acele condiţii prevăzute de lege pentru suspendarea soluţionării contestaţiei administrative trebuie întrunite nu numai la momentul la care s-a dispus măsura suspendării, dar şi pe tot parcursul acesteia, astfel că, în pofida susţineritor recurentei, la momentul primirii cererii privind reluarea soluţionării contestaţiei, aceasta avea obligaţia de a verifica dacă mai erau sau nu îndeplinite cerinţele art. 277 din Legea nr. 207/2015, neatacarea deciziei prin care s-a dispus suspendarea neavând nicio relevanţă din aceasta perspectivă.

De subliniat este faptul că şi în cazul soluţionării unei cereri privind reluarea procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative, organul fiscal şi, ulterior instanţa de judecată, trebuie să efectueze o examinare, în concret, a subzistenţei temeiului pentru care s-a dispus suspendarea, în cazul din speţă, art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, în sensul existenţei în continuare a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluţia penală ce urmează a fi dată în urma sesizării formulate de organul fiscal cu privire la indiciile săvârşirii unei infracţiuni.

În acest sens, în jurisprudenţa sa în materie, Înalta Curte a reţinut că instanţa de contencios administrativ, poate evalua măsura administrativă a suspendării soluţionării contestaţiei administrative, inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare pentru că, în caz contrar, s-ar accepta incidenţa art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecinţa amânării nepermise a soluţiei în procedura administrativă (Decizia nr. 1892/2014 a ÎCCJ-SCAF).

Este adevărat că art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală conferă organului de soluţionare a contestaţiei administrative un drept de apreciere asupra oportunităţii menţinerii măsurii de suspendare aflate în discuţie, dar această apreciere nu trebuie făcută în condiţii care să pună sub semnul întrebării buna credinţă a organului fiscal în relaţia cu contribuabilul.

În condiţiile în care controlul derulat de organul fiscal a oferit anumite elemente factuale apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operaţiunilor economice derulate de recurentă, respectiv a procedat la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia, printr-un act administrativ-fiscal ce constituie titlu de creanţă, nu se poate accepta că organul de soluţionare a contestaţiei ar fi în imposibilitate să se pronunţe asupra contestaţiei administrative a contribuabilului cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existenţa sau nu a unei infracţiuni, fiind în măsură să verifice aplicarea prevederilor speciale cuprinse în art. 11 alin. (1) din Codul fiscal.

În raport de aceste consideraţii de ordin teoretic, Înalta Curte reţine că, în cazul concret din speţă, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, rezultă că instanţa de fond a constatat corect că refuzul pârâtei de a nu proceda la soluţionarea cererii reclamantei privind reluarea procedurii administrative de soluţionare a contestaţiilor pe care le-a formulat, este unul nejustificat, în condiţiile în care, pe de o parte, dosarul penal nr. x/2013 nu s-a constituit ca urmare a sesizării făcute de organele fiscale, sesizarea autorităţii recurente nr. 365705/27.03.2017 fiind doar înregistrată la dosarul penal preconstituit, iar din raportul de inspecţie fiscală rezultă că organul fiscal a analizat şi alte raporturi comerciale derulate de A. cu alte societăţi, în afara celor care fac obiectul cercetărilor penale, iar, pe de altă parte, că pârâta avea obligaţia de a verifica dacă motivul suspendării mai subzista, având în vedere perioada mare de timp care trecuse de la măsura suspendării, criticile aduse, de recurentul pârât, sub acest aspect, neputând fi primite.

Relevant pentru dezlegarea raportului juridic litigios este şi faptul că, în justificarea menţinerii suspendării soluţionarii contestaţiei, nu s-a arătat care este infracţiunea pentru a cărei pretinsă săvârşire a fost sesizat organul de urmărire penală, nu s-a arătat daca aceasta este o infracţiune de prejudiciu sau numai o infracţiune de pericol, nu se mentionează dacă, alăturat acţiunii penale, s-a exercitat sau nu acţiunea civilă, iar, in caz afirmativ, care este obiectul acesteia şi nu s-a precizat, în concret, daca la acest moment a fost sau nu dispusă începerea urmăririi penale.

Din aceasta perspectivă, se impune a fi subliniat că, potrivit adresei din data de 21.10.2020, Parchetul de pe lânga Curtea de Apel Constanţa a comunicat instanţei doar faptul ca sesizarea formulata de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea nr. 365705/27.03.2017 se află înregistrată în dosarul penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, în cauza privind pe suspectul L. si societatea A. S.R.L., fiind efectuate cercetări sub aspectul săvârşirii infractiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, mentionându-se, totodată, existenţa şi a unui alt dosar penal nr. x/2018, dosar penal ce priveşte exclusiv pe inculpaţii L. şi M., dar care nu are nicio legatură cu societatea A. S.R.L..

În aceste condiţii, având în vedere că, deşi sesizarea penală a fost formulată în anul 2017, până la momentul formulării cererii de reluare a soluţionării contestaţiilor administrative, cercetările efectuate nu au fost de natură a conduce la începerea urmăririi penale împotriva societăţii A. S.R.L., la dosarul cauzei nefiind depusa vreo dovada in acest sens.

Aspectele anterior menţionate s-ar fi impus însă a fi verificate de chiar organul de soluţionare a contestaţiilor, organ care a apreciat că, şi la acest moment, ar subzista măsura suspendării dispusă în urmă cu mai bine de 6 ani, în lipsa vreunui argument si vreunei dovezi concrete în acest sens.

Or, astfel cum s-a menţionat anterior, ceea ce trebuie analizat în prezenta cauză este chiar exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale prin raportare la definiţia excesului de putere, în sensul conferit acestei noţiuni de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare.

O interpretare contrară ar însemna că, în raport de dispoziţiile art. 277 din Legea nr. 207/2015, organele de control fiscal ar avea posibilitatatea de a amâna nejustificat şi pentru orice perioadă de timp pronunţarea unei soluţii în cadrul procedurii administrative de contestare a actelor administrativ fiscale.

Or, în spetă, nici cu ocazia soluţionarii cererii societăţii de reluare a procedurii de soluţionare a contestaţiei, nici pe parcursul judecaţii în fond şi nici în cuprinsul motivelor de recurs, nu au fost indicate motivele pentru care organul fiscal a apreciat ca măsura dispusă ar fi justificată şi la acest moment şi nici argumentele pentru care se consideră că, şi în prezent, ar exista o înrâurire hotărâtoare pe care soluţia în procesul penal ar avea-o în procedura de soluţionare a contestaţiei administrative, aceasta cu atât mai mult cu cât, astfel cum judicios a reţinut judecătorul fondului, aspectele ce se impun a fi analizate în cadrul contestaţiilor administrative a căror soluţionare a fost suspendată sunt excedentare celor ce fac obiectul dosarului penal arătat.

În speţă, suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei administrativ-fiscale este de natură a amâna pe o perioadă semnificativă de timp accesul la justiţie al societăţii intimate, având în vedere că, de mai bine de 6 ani, nu există date sau informaţii cu privire la modalitatea de soluţionare a sesizării penale.

Consecinţa este amânarea soluţionării contestaţiei administrative o perioadă de timp nerezonabilă, aşa încât Înalta Curte reţine că circumstanţele concrete ale cauzei sunt de natură a confirma soluţia pronunţată de instanţa de fond.

Aşa fiind, pentru a se asigura un just echilibru între interesul public pe care îl exprimă organul fiscal şi interesul privat al contribuabilului de a-şi vedea clarificată situaţia fiscală, Înalta Curte consideră că se impune respingerea recursului, cu consecinţa menţinerii soluţiei de obligare a organului competent să reia procedura administrativă şi să se pronunţe asupra fondului contestaţiilor administrativ-fiscale, reţinându-se că la momentul actual nu există o hotărâre definitivă a instanţei penale, care să determine respectarea principiului non bis in idem.

În concluzie, Înalta Curte constată că încheierea din 25 mai 2020 şi sentinţa instanţei de fond sunt apărate de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind legală şi temeinică.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul – pârât Ministerul Finanţelor – Direcţia Generală de soluţionare a contestaţiilor împotriva încheierii din data de 25 mai 2020 şi a sentinţei civile nr. 151/2020 din 2 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 septembrie 2022.