Post-Employment Discrimination Claim Fails; Fee Award Reduced on Appeal

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2020 pe rolul Tribunalului Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a formulat plângere împotriva Hotărârii nr. 911/11.12.2019, comunicată la data de 05.02.2020, pronunţată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând: admiterea plângerii, desfiinţarea hotărârii, urmând cauza să fie soluţionată în sensul aplicării dispoziţiilor legale privind sancţionarea unităţii intimate pentru actul de discriminare adoptat de B. S.A., prin Decizia nr. 28/11.12.2018 şi în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Ordonanţa nr. 137/2000 alin. (1) şi (3), prin cererea introdusă potrivit alin. (1), persoana care se consideră discriminată are dreptul să solicite înlăturarea consecinţelor faptelor discriminatorii şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării; constarea conform dispoziţiilor art. 20 alin. (8) din Ordonanţa nr. 137/2000 privind hotărârea nr. 911/11.12.2019, în sensul că este netemeinică şi nelegală, pentru următoarele motive:

"Hotărârea se comunică părţilor în termen de 30 de zile de la adoptare şi produce efecte de la data comunicării", urmând cauza sa fie soluţionata in sensul aplicării dispoziţiilor legale privind sancţionarea unităţii intimate, B. S.A. pentru actul de discriminare adoptat - Decizia nr. 28/11/12.2018 la contractul de muncă nr. x/18.10.2017 (COR1120191) - director executiv, împotriva sa, în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare, naţionale şi internaţionale.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 233 din 27 octombrie 2020, Curtea de Apel Craiova – secţia contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B. S.A., având ca obiect "anulare act administrativ fiscal", ca neîntemeiată.

A obligat reclamanta A. la plata către pârâtul B. S.A. a cheltuielilor de judecată reduse, în cuantum de 2500 RON.

1.3. Cererea de lămurire a hotărârii

La data de 02.12.2020, reclamanta A., în temeiul art. 443 şi următoarele C. proc. civ. a formulat cerere de completare a dispozitivului sentinţei nr. 233 pronunţată la data de 27 octombrie 2020, deoarece sunt necesare lămuriri cu privire la:

a) înţelesul şi aplicarea dispozitivului hotărârii, acesta cuprinde dispoziţii contradictorii, instanţa omiţând să se pronunţe asupra cererii privind dreptul său la un proces echitabil şi continuarea judecăţii prin completarea dosarului nr. x/2019, în care s-a dispus hotărârea nr. 911/11.12.2019, fiind dezbătute şi analizate la şedinţa din data de 20.10.2020 aspecte de fond în lipsa sa, dispunerea probelor în condiţiile contradictorialităţi între părţi fiind solicitate şi neclarificate, chiar daca a cerut, în mod expres, amânarea cauzei, instanţa pronunţându-se, ulterior, în data de 27.10.2020, şi

b) instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra capătului nr. 3 din acţiune:

"C - constatarea conf. disp. art. 20 alin. (8) din Ordonanţa nr. 137/2000 privind hotărârea nr. 911/11.12.2019, în sensul că este netemeinică şi nelegală.

1.4. Hotărârea pronunţată asupra cererii de completare şi lămurire dispozitiv

Prin sentinţa nr. 2 din 15 decembrie 2020, Curtea de Apel Craiova – secţia contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de completare a dispozitivului sentinţei nr. 233/2020 din 27.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2020, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B. S.A., având ca obiect "anulare act administrativ fiscal". 1.5. Cererile de recurs

Împotriva încheierii din data de 20 octombrie 2020, a sentinţei nr. 233 din 27 octombrie 2020, precum şi a sentinţei nr. 2 din 15 decembrie 2020 a formulat cereri de recurs, reclamanta A., criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

1.5.1 Recursul formulat împotriva încheierii de amânare a pronunţării din data de 20 octombrie 2020 şi a sentinţei nr. 233 din 27 octombrie 2020 ale Curţii de Apel Craiova – secţia contencios administrativ şi fiscal

A. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă invocă încălcarea regulilor de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, prin încheierea de amânare a pronunţării din data de 20 octombrie 2020, sub două aspecte şi anume:

- În mod greşit, instanţa de fond a respins cererea de amânare a judecăţii cauzei formulată de reclamantă pentru termenul din 20 octombrie 2020, în condiţiile în care, dosarul CNCD nr. x/2019 a fost depus la dosar cu o zi înainte de termen, neavând astfel posibilitatea să îl studieze şi nici nu a solicitat judecarea în lipsă a cauzei. Afirmă recurenta că, în acest mod, s-au încălcat dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii, având în vedere că proba a fost solicitată de reclamantă şi admisă de instanţă la termenul din 22.09.2020, iar documentele trebuiau înaintate cu 10 zile înainte de termenul de judecată stabilit. De) asemenea, susţine recurenta că era prima solicitare în cauză de amânare a judecăţii cauzei, pentru motivul că documentaţia care a stat la baza emiterii Hotărârii CNCD contestate, nu fusese depusă în integralitatea ei, lipsind înscrisuri importante necesare clarificării situaţiei supusă judecăţii.

- În mod nelegal, instanţa de fond nu a dat curs cererii de repunere pe rol a cauzei formulată de reclamantă, pentru a i se da posibilitatea să ia cunoştinţă de conţinutul Dosarului nr. x/2019 depus în cauză de CNCD, din care oricum lipseau documente esenţiale şi a pune concluzii în susţinerea acţiunii.

B. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă arată, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond cuprinde motive contradictorii şi prin aceasta nu au fost analizate toate solicitările reclamantei din cererea de chemare în judecată, motiv pentru care se impune trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel, se arată că în hotărâre nu s-a menţionat existenţa unei cereri de repunere pe rol a cauzei şi nici nu s-a motivat respingerea acesteia, iar instanţa a reprodus copy-paste în motivarea soluţiei, argumentele din întâmpinarea pârâtei B. S.A.

Se mai afirmă că instanţa de fond, în mod eronat, reţine ca motive de discriminare motivul de gen, sex, deşi aceste motive nu s-au invocat în faţa colegiului director al CNCD, motivul discriminării fiind, în realitate, nerespectarea condiţiilor de egalitate de şanse privind oferirea unui post, corespunzător pregătirii şi rezultatelor reclamantei în muncă, în cadrul altor agenţii, din alte localităţi, care aveau posturi disponibile. În acest sens invocă Directiva 99/70/CE – Acordul cadrul cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE şi CEEP, pe care instanţa de fond a menţionat-o de mai multe ori ca motiv principal, recurenta redând anumite clauze din acest acord-cadru, apreciate relevante în soluţionarea speţei.

C. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), punctul 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă invocă aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de fond, susţinând că, în mod nelegal, instanţa de fond a validat argumentele reţinute de CNCD în hotărârea contestată şi, implicit, comportamentul abuziv şi discriminatoriu al societăţii angajatoare pârâte.

Afirmă recurenta că instanţa de fond nu a analizat tratamentul diferenţiat adoptat de unitatea pârâtă, care rezultă cu evidenţă din următoarele fapte:

- după încetarea contractului de muncă pe durată determinată, s-a dispus şi încetarea de drept a contractului de agent, fără preaviz, deşi unitatea avea mai multe posturi disponibile în unele agenţii şi centre;

- abuzul comis de conducerea unităţii intimate prin refuzul de a i se pune la dispoziţie un post corespunzător pregătirii sale, ceea ce conduce la o represiune nedreaptă asupra sa şi a dreptului la muncă;

- unitatea intimată nu era în situaţia scăderii volumului de vânzări, deoarece din situaţiile cu angajaţii din perioada 2017-2019 reiese clar că:

- s-au acordat contracte de muncă tuturor directorilor din ţară şi altor directori noi, fără istoric în cadrul unităţii pârâte, mai puţin la Slatina şi fără a se acorda preavizul necesar desfiinţării postului şi,

- a atras recalificarea centrului clienţi în punct de lucru la centru clienţi din Piteşti, pe acest criteriu, fără condiţie de gen, sex.

Recurenta-reclamantă invocă, în cadrul acestui motiv de casare, şi acordarea nelegală a cheltuielilor de judecată, într-un cuantum disproporţionat în raport de volumul de muncă al apărătorului intimatei şi de faptul că acţiunea nu este evaluabilă în bani.

1.5.2. Recursul declarat împotriva sentinţei nr. 2 din 15 decembrie 2020 a Curţii de Apel Craiova – secţia contencios administrativ şi fiscal.

Fără a invoca expres motivele de casare pe care se întemeiază cererea de recurs, recurenta reiterează argumentaţia prezentată în cererea de completare a dispozitivului formulată în faţa instanţei de fond, arătând că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, în sensul că, a reţinut că fapta de discriminare invocată este întemeiată pe criteriul de gen/sex, în realitate, reclamanta invocând tratamentul diferenţiat dintre aceasta, în calitate de angajată pe perioadă determinată şi celelalte persoane angajate pe perioadă nedeterminată, în condiţiile în care a făcut dovada că unitatea a oferit locuri de muncă altor persoane, refuzând să îi ofere şi recurentei un post corespunzător.

1.6 Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă B. S.A., a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursurilor şi, în subsidiar, respingerea acestora ce nefondate şi menţinerea sentinţelor atacate ca fiind legale şi temeinice.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând cererile de recurs prin prisma criticilor formulate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum şi la dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate şi le va respinge în consecinţă, pentru argumentele prezentate în cele ce urmează.

1. Recursul declarat împotriva încheierii de amânare a pronunţării din data de 20 octombrie 2020 şi a sentinţei nr. 233 din 27 octombrie 2020 ale Curţii de Apel Craiova – secţia contencios administrativ şi fiscal

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă invocă încălcarea de către instanţa de fond a unor reguli de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, atât prin încheierea de şedinţă din 20 octombrie 2020, cât şi prin sentinţa nr. 233/27 octombrie 2020, respingând nelegal cererea de amânare a judecăţii cauzei, precum şi cererea de repunere pe rol a acesteia, ambele formulate pentru a se lua cunoştinţă de conţinutul documentaţiei cuprinse în Dosarul nr. x/2019 al CNCD, în care s-a pronunţat Hotărârea nr. 911/11.12.2019 atacată în speţă.

Înalta Curte, verificând actele procedurale întocmite în faţa instanţei de fond constată că afirmaţiile recurentei nu au fundament faptic şi juridic, instanţa de fond respectând regulile de procedură aplicabile judecăţii cauzei.

Astfel, contrar afirmaţiilor recurentei, instanţa nu este obligată să încuviinţeze o cerere de amânarea a judecăţii cauzei formulată de una dintre părţile litigante, dacă nu sunt dovedite motive temeinice pentru a se proceda astfel.

Potrivit dispoziţiilor 220-223 din C. proc. civ., cauza poate fi amânată la cererea părţilor, dacă nu este în stare de judecată şi nu necesită dezbateri, prin învoiala părţilor sau pentru lipsă de apărare invocată de partea interesată, însă în mod excepţional şi pentru motive temeinicie, neimputabile părţii.

Niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost întrunită în speţă, pentru ca instanţa să admită cererea recurentei-reclamante.

Astfel, motivul invocat de recurenta-reclamantă în susţinerea cererii de amânare a judecăţii cauzei a fost unul legat de administrarea unei probe solicitată de aceasta şi încuviinţată de instanţa de fond, probă depusă la dosarul cauzei de către autoritatea pârâtă CNCD în sarcina căreia fusese stabilită.

Situaţia, potrivit căreia, reclamanta nu a înţeles să se înfăţişeze la termenul de judecată, fără a solicita termen pentru lipsa de apărare în condiţiile art. 222 C. proc. civ., nu împiedică instanţa de judecată să soluţioneze cauza, în acest sens fiind art. 223 din C. proc. civ., potrivit căruia: "Lipsa părţii legal citate nu poate împiedica judecarea cauzei, dacă legea nu dispune altfel".

Faptul că reclamanta nu a solicitat judecarea în lipsă a cauzei nu are relevanţă, atâta vreme cât, la termenul de judecată s-a prezentat reprezentantul uneia dintre părţile litigante, nefiind în situaţia prevăzută de art. 411 alin. (1) punctul 2, teza I, când se dispune suspendarea judecării cauzei, dacă niciuna dintre părţi nu se înfăţişează la strigarea pricinii şi nici nu au solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că, în mod corect, a respins instanţa de fond cererea de amânare a judecăţii cauzei formulată de reclamantă, reţinând că motivul invocat nu este întemeiat, având în vedere că autoritatea pârâtă CNCD a depus la dosarul cauzei documentaţia dosarului nr. x/2019, dosar în care recurenta a avut calitatea de petentă şi a participat la procedura administrativ-jurisdicţională derulată în faţa CNCD, pe bază de contradictorialitate şi cu respectarea dreptului la apărare, în vederea cercetării faptei de discriminare reclamată de A..

Prin urmare, din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a încălcat nicio regulă de procedură, prin respingerea cererii de amânare a judecăţii cauzei formulată de reclamantă, deschiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei şi reţinerea în pronunţare a acesteia.

În ceea ce priveşte cererea de repunere pe rol a cauzei, despre care afirmă recurenta că, deşi a depus-o la dosar, după reţinerea în pronunţare a cauzei, însă până la pronunţarea hotărârii, amânată pentru 27 octombrie 2020, instanţa de fond nu a menţionat nimic despre existenţa acesteia în considerentele sentinţei, Înalta Curte constată incidenţa dispoziţiilor art. 394 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 400 din C. proc. civ.

Potrivit art. 394 alin. (3) C. proc. civ. "După închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă".

Din această perspectivă, orice cerere adresată instanţei în legătură cu soluţionarea litigiului, după închiderea dezbaterilor şi rămânerea în pronunţare asupra cauzei, nu mai poate prezenta relevanţă în cadrul procesual finalizat şi nici pentru soluţia ce urmează a se pronunţa, acesta fiind şi cazul recurentei-reclamante.

Pe de altă parte, instituţia repunerii pe rol a cauzei, astfel cum este reglementată de art. 400 din C. proc. civ., nu este lăsată la latitudinea părţilor litigante, ci reprezintă atributul exclusiv al judecătorului care poate aprecia necesitatea repunerii pe rol a cauzei, dacă aceasta rezultă în urma deliberărilor.

În concluzie, faptul că instanţa de fond nu a făcut nicio referire la cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de reclamantă după închiderea dezbaterilor, nu poate reprezenta o încălcare a regulilor de procedură ci, din contră, respectarea cu rigurozitate a acestora.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă invocă în susţinerea acestui motiv de casare existenţa unor motive contradictorii în considerentele sentinţei atacate, fără însă a menţiona care dintre argumentele instanţei cuprinse în raţionamentul juridic expus sunt contradictorii, în sensul ca, din unele să rezulte temeinicia acţiunii, iar din altele netemeinicia, excluzându-se reciproc.

În ceea ce priveşte susţinerea neanalizării de către instanţa de fond a tuturor argumentelor formulate de reclamantă şi preluarea exclusiv a apărărilor pârâtei B., Înalta Curte constată netemeinicia acesteia.

Se reţine că important este ca instanţa învestită cu o cerere de chemare în judecată să îşi motiveze, în fapt şi în drept, soluţia pronunţată, prin exprimarea convingerii sale intime în cadrul propriului raţionament juridic menit să conducă, în mod logic, la soluţia pronunţată.

Pentru ca o hotărâre judecătorească să fie considerată motivată, judecătorul are obligaţia să explice soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă diferitelor argumente ale părţilor care sprijină aceste capete de cerere.

Prin urmare, Înalta Curte constată că prima instanţă a respectat exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (2) lit. b) C. proc. civ., pronunţând o hotărâre temeinic motivată, sens în care motivul de recurs invocat este nefondat.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă solicită, prin intermediul acestui motiv de recurs, ca instanţa de control judiciar să procedeze la reanalizarea situaţiei de fapt şi de drept, astfel cum rezultă aceasta din ansamblul probatoriu administrat în cauză, fără a face referiri exprese la normele de drept material considerate a fi încălcate prin sentinţa pronunţată.

Înalta Curte reţine mai întâi faptul că situaţia premisă de la care trebuie pornit în exercitarea controlului judiciar constă în aceea că prezentul litigiu se circumscrie dispoziţiilor O.U.G. nr. 137/2000, instanţa de contencios administrativ fiind chemată a examina legalitatea şi temeinicia unei hotărâri emise de Consiliul Naţional de Combatere a Discriminării, prin care această autoritate pârâtă a respins petiţia reclamantei A. prin care aceasta reclama săvârşirea unei fapte de discriminare a cărei victimă este de către fostul angajator al acesteia, respectiv B. S.A.

Aşadar, analiza demersului judiciar trebuie efectuată în limitele impuse de procedura specială prevăzută de O.U.G. nr. 137/2000 privind sancţionarea faptelor de discriminare, orice susţinere referitoare la conflictul rezultat din raportul juridic de muncă dintre reclamantă şi B. (contract individual de muncă pe durată determinată şi contract de agent pentru o perioadă de 10 ani), excedând cadrului procesual dedus judecăţii în prezenta speţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 prin discriminare se înţelege "orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice".

Fără a relua consideraţiile de ordin teoretic pe care instanţa de fond, în mod judicios, le-a expus în explicitarea textului legal mai susmenţionat şi pe care instanţa de recurs şi le însuşeşte, Înalta Curte constată că afirmaţiile recurentei-reclamante dezvoltate prin cererea de recurs, prin care critică soluţia pronunţată asupra fondului cauzei, nu au corespondent în realitatea faptică şi juridică rezultată din actele dosarului.

În primul rând modalitatea în care pârâta B. a încetat raporturile de muncă faţă de angajata A., din perspectiva respectării procedurii prevăzute de legislaţia muncii, nu face obiectul cercetării judecătoreşti în acest dosar, litigiul de muncă fiind tranşat definitiv în sensul respingerii acţiunii reclamantei şi validării deciziei privind încetarea de drept a contractului de muncă.

Referitor la existenţa unei fapte de discriminare săvârşită de B., prin raportare la prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de fond a identificat criteriile pe care reclamanta şi-a întemeiat sesizarea privind tratamentul discriminatoriu la care a fost supusă de angajator, în condiţiile în care acestea nu au fost menţionate expres în petiţia adresată Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Susţinerea recurentei în sensul că sesizarea CNCD a fost analizată în funcţie de un criteriu străin, de gen, neinvocat de aceasta în susţinerea faptei de discriminare, abordare preluată greşit şi de instanţa de fond, nu poate fi primită, având în vedere că reclamarea unui tratament diferenţiat trebuie obligatoriu să se raporteze la unul dintre criteriile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 137/2000. Or, recurenta susţine că fapta de discriminare s-a săvârşit atunci când angajatorul nu i-a oferit un alt post pe durată nedeterminată, odată cu încetarea de drept a contractului individual de muncă pe durată determinată, în timp ce alţi colegi au beneficiat de acest tratament, iar această situaţie, prin ea însăşi, fără invocarea unui criteriu discriminatoriu nu reprezintă decât un eventual conflict de muncă şi nu un tratament diferenţiat.

Discriminarea se referă la tratamentul inegal sau nedrept, în raport cu cel aplicat altor colegi sau grupuri, datorat diferenţelor de gen, etnie, vârstă, ţară de origine etc., specific discriminării fiind că ceea ce se impută nu este adresat persoanei care devine ţinta discriminării, ci specificului grupului din care acesta face parte. Prin urmare, este necesar un "termen de comparaţie", respectiv o persoană aflată în circumstanţe similare, iar stabilirea unei asemenea "comparabilităţi" sau "analogii" între situaţii supuse aprecierii se face în funcţie de elementele care rezultă din împrejurările de fapt invocate în fiecare cauză.

În acest context, instanţa de control judiciar constată că, în mod corect şi temeinic, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi, ulterior, instanţa de fond au apreciat că singurul criteriu de diferenţiere care poate fi identificat din susţinerile reclamantei este cel de gen, aceasta afirmând că angajatorul a reziliat în mare parte contractele încheiate cu angajatele de sex feminin, în timp ce unui angajat de sex masculin i-a fost menţinut contractul individual de muncă.

De altfel, pârâta B., la solicitarea CNCD a depus material probatoriu pentru a dovedi inexistenţa faptei de discriminare pe criteriul de gen, probatoriu despre care reclamanta a luat cunoştinţă încă din faza administrativ-jurisdicţională, neavând o reacţie în sensul de a combate această abordare de către autoritatea pârâtă a sesizării formulate.

În raport de tot probatoriul administrat în cauză, analizat laborios de către instanţa de fond, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, recurenta-reclamantă nu a dovedit că a fost supusă de către unitatea angajatoare unui tratament diferenţiat în sensul art. 2 din O.U.G. nr. 137/2000, nemulţumirea acesteia legată de încetarea raporturilor de muncă, fie şi prin comparaţie cu situaţia altor directori de vânzări sau agenţi din alte locaţii din ţară, nu presupune incidenţa unei fapte de discriminare, în lipsa elementelor subiective obligatoriu de probat potrivit O.U.G. nr. 137/2000.

Totodată, reţine Înalta Curte că referirea recurentei la prevederile Directivei nr. 99/70/CE nu prezintă relevanţă în soluţionarea raportului juridic litigios, având în vedere că prin aceasta este reglementată altă situaţie juridică decât cea dedusă judecăţii, reclamanta neinvocând tratamentul diferenţiat aplicat asupra ei în raport de angajaţii care aveau contract de muncă pe durată nedeterminată, în timp ce se derula contractul său, ci invocă un conflict născut ulterior încetării raporturilor sale de muncă.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că în cauză au fost îndeplinite cerinţele art. 453 din C. proc. civ., în sensul că în raport de soluţia pronunţată, reclamanta este partea care a pierdut procesul, iar pârâta a făcut dovada efectuării acestor cheltuieli cu ocazia judecării cauzei.

În ceea ce priveşte proporţionalitatea cuantumului cheltuielilor de judecată, constând în onorariul de avocat, Înalta Curte reţine incidenţa Deciziei nr. 3/2020 pronunţată în soluţionarea unui RIL de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia, motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat în raport de prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În concluzie, recursul formulat împotriva încheierii din 20 octombrie 2020 şi a sentinţei nr. 233 din 27 octombrie 2020 ale Curţii de Apel Craiova este nefondat.

2. Recursul declarat împotriva sentinţei nr. 2 din 15 decembrie 2020 a Curţii de Apel Craiova

În susţinerea acestui recurs, recurenta-reclamantă formulează aceleaşi critici pe care le-a dezvoltat şi în susţinerea cererii de recurs vizând sentinţa pronunţată asupra fondului cauzei, reiterând şi argumentaţia expusă în cererea de completare a dispozitivului sentinţei nr. 233/2020 a Curţii de Apel Craiova.

Înalta Curte, neputând identifica critici distincte în susţinerea acestui recurs, constată că instanţa de fond, în mod corect a aplicat dispoziţiile art. 444 din C. proc. civ., reţinând că prin cererea de completare a dispozitivului, reclamanta invocă, în fapt, nelegalitate şi netemeinicia raţionamentului juridic exprimat prin sentinţa nr. 233/2020, aspecte care nu pot fi cenzurate decât pe calea exercitării controlului judiciar de către instanţa de recurs.

Având în vedere argumentele dezvoltate de Înalta Curte în cadrul analizei recursului formulat împotriva sentinţei nr. 233/2020 a Curţii de Apel Craiova, în sensul că instanţa de fond a analizat toate susţinerile reclamantei din cererea de chemare în judecată, se constată că şi calea de atac exercitată împotriva sentinţei nr. 2/2020 privind respingerea cererii de completare a dispozitivului sentinţei nr. 233/2020 este nefondată.

În concluzie, Înalta Curte constată că încheierea şi sentinţele instanţei de fond sunt apărate de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., soluţiile pronunţate fiind legale şi temeinice.

Luând act de solicitarea intimatei B. S.A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariul de avocat achitat în recurs, Înalta Curte constată că este întemeiată în raport de soluţia prefigurată şi de dispoziţiile art. 453 din C. proc. civ.

Din perspectiva volumului de muncă a avocatului, a complexităţii şi a circumstanţelor prezentei căi de atac, Înalta Curte va face aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. şi va reduce onorariul de avocat la suma de 5000 RON.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate şi va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată către intimata B. S.A. în sumă de 5000 RON constând în onorariul de avocat redus potrivit art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta – reclamantă A. împotriva încheierii de amânare a pronunţării din data de 20 octombrie 2020 şi a sentinţei nr. 233/2020 din 27 octombrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Craiova – secţia contencios administrativ şi fiscal, precum şi împotriva sentinţei nr. 2/2020 din 15 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 5.000 RON către intimata-pârâtă B. S.A., cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul de avocat, redus prin aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 septembrie 2022.