IT specialists' pay challenge quashed and remanded for failure to address seniority arguments

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 07.05.2020 reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa: - anularea deciziei Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa nr. 10 din data de 07.02.2020; - obligarea pârâtului la emiterea de noi decizii de salarizare pentru fiecare contestator cu luarea în considerare a dispoziţiilor art. 120 alin. (51), (52) din Legea nr. 304/2004 republicată (astfel cum a fost modificată şi completată prin O.U.G. nr. 12/2019), art. 17 din Secţiunea a 4-a a Capitolului VIII din Legea-cadru nr. 153/2017 coroborat cu art. 22 alin. (1) Secţiunea a 6-a a aceluiaşi capitol, cu aplicarea nr. crt. 4 lit. B), Capitolul I din Anexa V a Legii-cadru nr. 153/2017, în integralitatea lui (salarii de bază cu luarea în considerare a majorării raportată la vechimea în muncă şi a majorării raportată la vechimea în funcţia de specialist IT în cadrul parchetului); - obligarea pârâtului la plata diferenţei dintre venitul calculat potrivit solicitării sus-menţionate şi venitul efectiv plătit, actualizată cu indicele de inflaţie şi plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar până la data plăţii efective.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 907 din 06 octombrie 2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamanţii A. şi B., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., au solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului s-a arătat că prima instanţă a reţinut, în mod eronat, opţiunea legiuitorului de a "asimila specialiştii IT cu grefierii din punct de vedere salarial", făcând referire la art. 17 alin. (1)-(3) din Secţiunea a 4-a, Capitolul VIII, anexa V din Legea nr. 153/2017.

În opinia recurenţilor această afirmaţie este greşită deoarece, începând cu data de 01.03.2019, opţiunea legiuitorului este să asimileze, din punct de vedere salarial, specialiştii IT din instanţe şi parchete cu specialiştii din P.Î.C.C.J., astfel cum reiese din prevederile art. 120 alin. (51), (52) din Legea nr. 304/2004 . În acest context, instanţa nu a aplicat ultima lege în vigoare, ci una mai veche ale cărei prevederi au fost modificate.

Recurenţii au contestat şi argumentul instanţei conform căruia dispoziţiile legale prin care se asimilează, din punct de vedere salarial, specialiştii IT din instanţe şi parchete cu grefierii "sunt în vigoare şi nu au fost declarate neconstituţionale, nici pârâtul şi nici instanţa neputând stabili ca o lege aflată în vigoare să nu se aplice, nefiind permisă imixtiunea în atribuţiile puterii legislative", întrucât printr-o lege ulterioară (Legea nr. 304/2004 republicată şi modificată prin O.U.G. nr. 12/2019), legiuitorul a schimbat dispoziţiile Legii nr. 153/2017 pe care nu le abrogă expres, dar este bine-cunoscut că dispoziţiile vechi se consideră înlocuite de cele noi, deci abrogate tacit, astfel că nu se pune problema unei imixtiuni în atribuţiile puterii legislative, ci este o problemă de interpretare a legii în spiritul ei.

Cel de-al doilea motiv avut în vedere de instanţă la adoptarea soluţiei de respingere a acţiunii a fost inexistenţa discriminării invocate de reclamanţi faţă de specialiştii IT din instanţe, judecătorul invocând decizia CCR nr. 818/3.07.2008. Recurenţii-reclamanţi nu au solicitat însă instanţei să creeze legi, ci doar să constate starea de discriminare .

Conform art. 120 alin. (51), (52) din Legea nr. 304/2004, legiuitorul se referă la specialiştii IT din parchete într-o înşiruire de specialişti IT, începând cu specialiştii IT din instanţă, iar recurenţii au solicitat tocmai respectarea acestui articol de lege şi anume aceeaşi salarizare ca şi colegii din instanţe, aducând ca argument adrese referitoare la salarizarea specialiştilor IT de la curţi de apel, faţă de care au salarizare diferită.

Pentru a demonstra că nu există această discriminare, instanţa de fond a adus în discuţie hotărârea din Cauza Driha împotriva României, însă, în opinia recurenţilor, este evident că specialiştii IT din parchete sunt trataţi diferit din punct de vedere salarial faţă de specialiştii IT din instanţă, deşi se află în situaţii comparabile, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru care specialiştii IT din parchete au o salarizare mai mică decât cea a specialiştilor IT din instanţe.

În acelaşi timp, deşi prima instanţă a adus şi argumente în favoarea acestei discriminări, invocând hotărârea din Cauza Stubbings şi alţii contra Regatului Unit al Marii Britanii şi reţinând conţinutul adreselor Curţii de Apel Bucureşti referitoare la salarizarea specialiştilor IT din această instituţie ataşate la cererea de chemare în judecată, în final aceasta apreciază că prevederile de lege criticate nu sunt contrare principiului constituţional al egalităţii de drepturi" deoarece "nu se poate pune un semn de egalitate între gradul de implicare şi solicitare al magistraţilor în înfăptuire directă a justiţiei, precum şi a celor care, în strânsă legătură, participă la înfăptuirea acestui proces şi atribuţiile personalului conex", adică face deosebirea între magistraţi şi personalul conex, chiar dacă specialiştii IT din parchete nu sunt personal conex.

În această situaţie, instanţa a concluzionat că "nu este vorba de tratament juridic diferit aplicat unor persoane aflate în situaţii similare, ci aflate în situaţii diferite raportat la complexitatea şi diversitatea activităţilor, responsabilitatea şi impactul deciziilor, dificultatea activităţilor exercitate". Afirmaţia este corectă dacă se raportează specialiştii IT la magistraţi, dar este total incorectă dacă tratamentul juridic diferit este între specialiştii IT din instanţe şi specialiştii IT din parchete, iar recurenţii la acest tratament diferit fac referire şi cer tratament juridic identic aplicat unor persoane aflate în situaţii similare: specialiştii IT din parchete şi specialiştii IT din instanţe.

Cu alte cuvinte, Curtea începe raţionamentul referitor la discriminarea de salarizare între specialiştii IT din parchete şi specialiştii IT din instanţe, afirmând (cu exemple din jurisprudenţa C.E.D.O) că există discriminare dacă persoane aflate în situaţii comparabile sunt tratate diferit, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă şi termină acest raţionament referindu-se la faptul că între specialiştii IT şi magistraţi "nu se poate pune un semn de egalitate" şi "nu este vorba de un tratament juridic diferit".

Astfel de argumente ale instanţei conduc la concluzia eronată că specialiştii IT din parchete sunt personal conex, iar specialiştii IT din instanţe sunt (probabil) magistraţi, la fel cum salarizarea recurenţilor este conformă legii, iar salarizarea specialiştilor IT de la Curtea de Apel Bucureşti este contrară legii, ceea ce nu poate fi adevărat. În acest sens, chiar Curtea de Apel Bucureşti a constatat discriminarea dintre specialiştii IT din parchete şi specialiştii IT din instanţe, admiţând acţiunile care fac obiectul dosarelor nr. x/2018, y/2018, z/2018, w/2018, t/2019, s/2019, unele sentinţe pronunţate în aceste dosare rămânând definitive la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Au mai precizat recurenţii că salariile acestora au fost stabilite printr-o normă de trimitere, fiind normal ca în actul de bază (Legea-cadru nr. 153/2017) să nu apară vechimea în funcţia de specialist IT, aşa cum nici la nr. crt. 4 din tabelul de la lit. B), Capitolul I din Anexa 5 a Legii-cadru nr. 153/2017 nu apare specificată funcţia de specialist IT.

Dacă pe linia de la nr. crt. 4 se asimilează procuror cu grad de judecătorie cu specialist IT, atunci nu se poate ca în nota de subsol să nu se asimileze vechimea în funcţia de procuror cu vechimea în funcţia de specialist IT.

Trimiterea la nr. crt. 4 lit. B), capitolul I din anexa V a Legii-cadru nr. 153/2017 cuprinde atât stabilirea salariului în funcţie de majorarea raportată la vechimea în muncă cât şi în funcţie de majorarea raportată la vechime în funcţie.

Atâta vreme cât trimiterea se face la întregul nr. crt. 4 lit. B), capitolul I, anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, definiţia vechimii în funcţie (aşa cum se regăseşte ea în nota din subsolul grilei care stabileşte indemnizaţia de încadrare pentru procurori) trebuie aplicată ţinându-se cont de situaţia particulară a recurenţilor, vechimea în funcţie, în acest caz, fiind asimilată vechimii în funcţia de specialist IT.

Conform principiului "Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus", recurenţii au apreciat că dacă legiuitorul le-a stabilit salariile conform întregului nr. crt. 4 lit. B), capitolul I, anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa nu poate să restrângă aceste drepturi prin eliminarea vechimii în funcţie .

La data de 18.01.2023, recurenţii-reclamanţi au formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul dispoziţiilor art. 519 C. proc. civ., cu următoarea întrebare: "În interpretarea şi aplicarea principiului ierarhizării pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate, potrivit prevederilor art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul specialiştilor IT (personal auxiliar de specialitate din instanţe şi parchete) care nu au o grilă proprie de salarizare, trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la capitolul I din anexa nr. V din acelaşi act normativ vizează aplicarea acestor dispoziţii doar în ceea ce priveşte vechimea în muncă sau şi vechimea în funcţie?"

Apreciind că solicitarea formulată îndeplineşte cumulativ condiţiile impuse de art. 519 C. proc. civ., recurenţii au redat dispoziţiile legale apreciate ca fiind relevante: Legea nr. 153/2017 - art. 6 şi 7, Anexa nr. V - Famila ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" şi Curtea Constituţională, Capitolul I, Capitolul VIII art. 17, art. 22, Legea nr. 304/2022 - art. 131 alin. (7), Legea nr. 567/2004 - art. 60. Recurenţii au susţinut că Decizia nr. 31/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept nu se aplică specialiştilor IT din parchete, prezenta cauză nefiind similară cu cea dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât vizează egalizarea cu nivelul maxim în plată prin raportare la aceeaşi funcţie (specialist IT şi nu ofiţer sau agent de poliţie judiciară). De asemenea, trebuie avute în vedere nu numai asemănările, ci şi deosebirile dintre cauze, precum şi situaţia diferită dintre personalul cu funcţia de ofiţer sau agent de poliţie judiciară (statut de poliţişti - funcţionari publici cu statut special, cu drepturi şi obligaţii din Legea nr. 360/2002) şi recurenţii din prezenta cauză - personal auxiliar de specialitate, cu o altă funcţie - funcţia de specialist IT, cu drepturi şi obligaţii din Legea nr. 567/2004. Cauza nu este similară, vizează interpretarea şi aplicarea principiul ierarhizării pe verticală şi orizontală - şi nr. crt. 4 lit. B) de la cap. I din anexa nr. V, pentru personal cu altă funcţie şi alt statut decât al recurenţilor.

Au mai arătat recurenţii că în prezenta cauză se solicită egalizarea cu personal cu aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în funcţie/de specialitate şi cu acelaşi statut, din aceeaşi categorie profesională şi familie ocupaţională, iar din considerentele Deciziei nr. 31/2021 se înţelege faptul că ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară sunt salarizaţi cu respectarea principiului ierahizării pe orizontală şi verticală (cu soldă/soldă de funcţie). Cu toate acestea, pentru specialiştii IT - personal auxiliar de specialitate, pârâtul nu a respectat nici acest principiu al Legii-cadru nr. 153/2017 (pe lângă cele al legalităţii, egalităţii şi nediscriminării), ci doar obligaţi de instanţe, pentru aceia cu hotărâre judecătorească - inter partes.

Prezentând şi situaţia detaliată, pe instituţii, a modului de salarizare a specialiştilor IT din instanţe şi parchete, recurenţii au subliniat faptul că pârâtul le-a stabilit salariile de bază doar în raport de vechimea în muncă, nu şi în raport de vechimea în funcţie/de specialitate (ierarhizare pe verticală), aşa cum au dreptul conform statului - art. 60 din Legea nr. 567/2004 Statutul personalului auxiliar de specialitate, art. 17 alin. (1) din Anexa V Familia ocupaţională Justiţie, Cap. VIII, Secţiunea 4, Legea-cadru nr. 153/2017.

Aşadar, vechimea în specialitate şi nivelul instanţei nu sunt sporuri, ci sunt componente ale salariului de bază, faţă de care se calculează celelalte sporuri, iar solicitarea recurenţilor a fost egalizarea salariilor de bază, pentru respectarea principiului egalităţii, în legătura indisolubilă cu principiul nediscriminării din Legea-cadru nr. 153/2017.

4. Apărările formulate de intimat

Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa nu a depus întâmpinare, dar a formulat note scrise, în cuprinsul cărora a invocat decizia Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept nr. 31/2021 şi prezumţia de lucru judecat/efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, cu trimitere la sentinţele pronunţate în dosarele nr. x/2019, y/2018, z/2018 privindu-i pe reclamanţi.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţi este fondat, în limitele şi pentru considerentele următoare:

Prin cererea dedusă judecăţii recurenţii-reclamanţi au criticat decizia Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa nr. 10 din data de 07.02.2020, apreciind, în esenţă, că modalitatea de stabilire a salariului de bază este greşită ca urmare a neacordării majorărilor raportate la vechimea în muncă şi la vechimea în funcţia de specialist IT, astfel cum sunt prevăzute de dispoziţiile art. 120 alin. (51), (52) din Legea nr. 304/2004 republicată (astfel cum a fost modificată şi completată prin O.U.G. nr. 12/2019), art. 17 din Secţiunea a 4-a a Capitolului VIII din Legea-cadru nr. 153/2017 coroborat cu art. 22 alin. (1) Secţiunea a 6-a a aceluiaşi capitol, cu aplicarea nr. crt. 4 lit. B), Capitolul I din Anexa V a Legii-cadru nr. 153/2017, în integralitatea lui.

Analizând acţiunea reclamanţilor, instanţa de fond a găsit-o a fi neîntemeiată şi a dispus respingerea acesteia, însă din cuprinsul considerentelor sentinţei rezultă că examinarea cauzei s-a realizat prin prisma dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004, art. 17 alin. (1)-(3) din Legea nr. 153/2017, a unei pretinse asimilări din punct de vedere salarial cu restul personalului auxiliar de specialitate (grefieri) şi a existenţei unei discriminări în raport de salarizarea specialiştilor IT din cadrul instanţelor.

Se constată astfel că instanţa de fond nu a analizat întocmai solicitările reclamanţilor şi nu a răspuns fundamentat cererii formulate, în considerentele hotărârii identificându-se analiza unor chestiuni diferite de cele cu care a fost sesizată, respectiv inserarea de motive străine de natura cauzei.

În acest sens, se va observa din motivarea cererii de chemare în judecată că solicitarea reclamanţilor, de anulare a deciziei prin care s-a dispus calcularea drepturilor salariale, a avut drept cauză neluarea în considerare a vechimii în funcţia de specialist IT în cadrul parchetului şi, deşi a fost chemată să se pronunţe asupra acestei chestiuni, din considerentele sentinţei recurate nu rezultă că argumentele expuse de reclamanţi în susţinerea pretenţiilor formulate ar fi fost în mod efectiv analizate, inclusiv prin raportare la prevederile legale apreciate de părţile litigante drept incidente speţei.

Deşi reclamanţii au invocat faptul că salariile le-au fost stabilite cu utilizarea ca element de referinţă a salariului unui procuror cu grad de judecătorie, fiind astfel recunoscută doar vechimea în muncă, nu şi vechimea în funcţie, invocând în susţinerea pretenţiilor lor dispoziţiile art. 120 alin. (5)1 şi 52 din Legea nr. 304/2004 modificată prin O.U.G. nr. 12/2019, în considerentele hotărârii atacate nu se regăsesc dezlegările instanţei de fond asupra acestei chestiuni, instanţa referindu-se doar la legalitatea asimilării specialiştilor IT cu grefierii, din punct de vedere salarial, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 567/2004.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: "b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;".

În sensul normei citate, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt. Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie. Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte - dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la argumentele fundamentale, acelea care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Instanţa de fond nu a reţinut şi nici nu a înlăturat susţinerile părţilor şi nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, aşa încât hotărârea sa nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar, care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi graţie căreia să poată fi realizat controlul judiciar, o astfel de situaţie fiind echivalentă necercetării fondului.

Prin urmare, reţinând caracterul întemeiat al motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, Înalta Curte apreciază că se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea respectării principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurării tuturor garanţiilor procesuale, pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor.

Cu ocazia rejudecării, prima instanţă va proceda la un examen efectiv al argumentelor prezentate de reclamanţi în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi de pârât prin întâmpinare, urmând să analizeze cauza prin raportare la probele administrate şi la toate aspectele de fond necesare lămuririi situaţiei de fapt.

Totodată, instanţa de rejudecare va avea în vedere inclusiv apărările formulate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, cu privire la incidenţa în cauză a autorităţii de lucru judecat.

Având în vedere soluţia anterior menţionată, Înalta Curte reţine că nu se mai impune analiza criticilor invocate în susţinerea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În privinţa cererii recurenţilor-reclamanţi de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se reţine că obiectul sesizării reglementate de dispoziţiile art. 519 C. proc. civ. îl reprezintă o chestiune (problemă) de drept ce trebuie să întrunească următoarele condiţii: - să fie formulată în legătură cu o judecată aflată în curs; - judecata să fie pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a unei curţi de apel ori a unui tribunal, iar acestea sa fie învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; - lămurirea chestiunii de drept să fie determinantă în ce priveşte soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost ridicată; - să fie nouă, asupra acesteia să nu fi statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii.

Condiţiile anterior enumerate trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ, iar în speţă, prin pronunţarea soluţiei de casare cu trimitere spre rejudecare, Înalta Curte nu mai este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă. Nemaifiind ţinută la verificarea modului de interpretare şi aplicare a nromelor de drept substanţial, ca urmare a casării cu trimitere, dispare raţiunea pentru sesizarea, de către instanţa de recurs, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în scopul interpretării normelor de drept material indicate de recurenţii-reclamanţi.

Pentru considerentele expuse, pentru neîndeplinirea condiţiilor impuse de dispoziţiile art. 519 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge cererea recurenţilor întemeiată pe textul de lege precizat şi, reţinând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi cod, în temeiul în temeiul art. 20 din Legea nr. 544/2004 raportat la art. 498 alin. (2) Cod procedură civilă, va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea recurenţilor A. şi B. de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 907 din 06 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 26 ianuarie 2023.