Ethnic discrimination claim over exclusive Romanian-language self-declaration forms during emergency dismissed; CNCD decision annulled upheld.

Şedinţa publică din data de 21 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020, la data de 22.12.2020, reclamantul Ministerul Afacerilor Interne, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi A., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea Hotărârii nr. 732 din 14 octombrie 2020 emisă de Colegiul director al C.N.C.D. în dosarul nr. x/2020.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1063 din 2 iulie 2021, Curtea de Apel Bucureşti– secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul Ministerul Afacerilor Interne, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării şi A. şi a anulat Hotărârea nr. 732/14.10.2020 emisă de Colegiul Director al Consiliului Naţional Pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2020 în soluţionarea petiţiei nr. 2760/13.05.2020 formulată de petentul A..

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile au formulat recurs Ministerul Afacerilor Interne, A., şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

3.1. În motivarea recursului Ministerul Afacerilor Interne arată că deşi soluţia primei instanţe este una corectă, considerentele avute în vedere constituie rezultatul aplicării greşite a normelor de drept material, fiind astfel incident motivul de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Un prim aspect dezlegat în mod necorespunzător de către prima instanţă îl reprezintă calificarea structurilor teritoriale ale Ministerului Afacerilor Interne ca fiind servicii publice deconcentrate, prin includerea inspectoratelor de poliţie şi jandarmerie judeţene în categoria serviciilor publice deconcentrate, în sensul art. 277 alin. (1) din O.u.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ.

Potrivit art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 416/20073, în subordinea sau, după caz, în cadrul ministerului funcţionează unităţi, instituţii şi structuri, prevăzute în anexa nr. 2.

Astfel, la pct. 1 şi 2 din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 416/2007 se regăsesc Poliţia Română şi Jandarmeria Română.

Cu toate că prima instanţă a indicat aceste prevederi legale, concluzia expusă cu privire la unităţile de poliţie şi jandarmerie organizate la nivel de judeţe este una eronată şi fără a fi fundamentată în drept.

Prima instanţă nu a ţinut cont de faptul că potrivit actelor normative în vigoare inspectoratelor judeţene fac parte din structura organizatorică a Poliţiei Române şi a Jandarmeriei Române şi nu sunt servicii publice deconcentrate, în înţelesul art. 277 alin. (1) din Codul administrativ.

Potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 218/20024, Poliţia Română face parte din Ministerul Afacerilor Interne şi este instituţia specializată a statului, care exercită atribuţii privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice, în condiţiile legii.

Totodată, la art. 5 din acelaşi act normativ se prevede că Poliţia Română are următoarea structură organizatorică:

a) Inspectoratul General al Poliţiei Române;

b) unităţi teritoriale aflate în subordinea Inspectoratului General al Poliţiei Române, Direcţia generală de poliţie a municipiului Bucureşti şi inspectoratele judeţene de poliţie;

c) instituţii de învăţământ pentru formarea şi pregătirea continuă a personalului;

d) alte unităţi necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice poliţiei, înfiinţate potrivit legii.

In plus, art. 12 alin. (2) şi (3) din lege statuează faptul că în judeţe se organizează şi funcţionează, ca unităţi cu personalitate juridică, inspectorate de poliţie, conduse de un inspector-şef ajutat de adjuncţi, iar inspectorii-şefi ai inspectoratelor de poliţie judeţene sunt numiţi şi eliberaţi din funcţie prin ordin al ministrului afacerilor interne, la propunerea inspectorului general al Inspectoratului General al Poliţiei Române, după consultarea Corpului Naţional al Poliţiştilor şi cu avizul consultativ al prefectului.

Prima instanţă a făcut o confuzie între inspectoratele de poliţie judeţene, care sunt structuri ale Poliţiei Române şi Poliţia Locală, care este organizată potrivit dispoziţiilor Legii nr. 155/2010 a poliţiei locale.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 155/2010, Poliţia locală se organizează şi funcţionează, prin hotărâre a autorităţii deliberative a administraţiei publice locale, ca un compartiment funcţional în cadrul aparatului de specialitate al primarului general sau ca instituţie publică de interes local, cu personalitate juridică.

Mai mult decât atât, având în vedere natura serviciului public realizat de către poliţişti şi jandarmi, aceştia sunt în permanenţă în relaţie/contact cu persoanele fizice/juridice, chiar fără a face parte dintr-un compartiment specializat în "relaţii cu publicul".

In egală măsură, apreciază nelegale şi considerentele instanţei cu privire la natura juridică a declaraţiei pe proprie răspundere, ca formular tipizat, pus la dispoziţia populaţiei pe site-urile oficiale ale autorităţilor publice.

Pe perioada stării de urgenţă instituită prin Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020 (ulterior 240/2020) au fost restrânse o serie de drepturi, printre care şi libera circulaţie a persoanelor, măsurile concrete, cu aplicabilitate generală, fiind stabilite de către ministrul afacerilor interne, prin ordonanţă militară.

Prin aceste ordonanţe militare s-a interzis circulaţia tuturor persoanelor în afara gospodăriei, cu anumite excepţii. Dovada acestor excepţii putea fi realizată fie prin prezentarea unei adeverinţe de la angajator, fie prin completarea, în prealabil, a unei declaraţii pe proprie răspundere. Ambele documente urmau a fi prezentate autorităţilor abilitate.

Ordonanţele militare nu au impus un anumit model de declaraţie, ci au stabilit regula generală, respectiv interdicţia tuturor persoanelor aflate pe teritoriul României de a nu se afla în afara locuinţei/gospodăriei, fiind enumerate expres şi excepţiile.

Modelul de declaraţie pe propria răspundere a fost publicat pe site-urile oficiale pentru că autorităţile au decis să vină în sprijinul persoanelor, pentru a facilita completarea declaraţiei pe proprie răspundere, prin întocmirea unui model, tipizat, ceea ce nu îl transformă în document de interes public.

Într-adevăr, ulterior completării de către persoane, declaraţia pe proprie răspundere căpăta o importanţă deosebită, care putea să atragă răspunderea celor care o utilizau, însă, reiterăm faptul că modelul de declaraţie nu are o valoare oficială, astfel cum s-a reţinut de prima instanţă.

În drept, potrivit art. 461 alin. (2) din C. proc. civ. în situaţia în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

Concluzionând, faţă de aspectele de fapt şi de drept învederate, solicită instanţei să admită recursul, astfel cum a fost formulat, să înlocuiască argumentele reţinute de către prima instanţă cu propriile considerente, menţinând soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată.

3.2. Prin motivele de recurs, A. arată că prima instanţă în mod greşit a soluţionat cauza, deoarece sentinţa a fost dată cu încălcarea respectiv aplicarea greşită a normelor de drept materiale, art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Obiectul dosarului este o hotărâre CNCD care priveşte utilizarea unei limbi minoritare de către autorităţi într-o zonă locuită tradiţional de către cetăţeni care aparţin acelei minorităţi, norme de drept materiale sunt inclusiv cele la care se face referire în sentinţa recurată, adică art. 120 alin. (2) din Constituţia României şi art. 94 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2019. Aceasta din urmă are următorul conţinut: "/« unităţile/subdiviziunile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, stabilit la ultimul recensământ, autorităţile administraţiei publice locale, instituţiile publice aflate în subordinea acestora, precum şi serviciile publice deconcentrate asigură folosirea, în raporturile cu aceştia, şi a limbii minorităţii naţionale respective, în conformitate cu prevederile Constituţiei, ah prezentului cod şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte"

În perioada respectivă unităţile de poliţie locală nu s-au subordonat direct Ministerului Afacerilor Interne, ci inspectoratelor de poliţie judeţene, adică unor servicii publice deconcentrate, în cazul cărora sunt valabile prevederile art. 94 din Codului Administrativ.

La fel, şi poliţia şi jandarmeria, cu toate că fac parte din structura Ministerului Afacerilor Interne, sunt organizate la nivel teritorial în inspectorate judeţene, fiecare având personalitate juridică proprie, şi astfel fiind instituţii publice deconcentrate, în cazul cărora sunt valabile prevederile art. 94 din Codul Administrativ.

În consecinţă prima instanţă a aplicat greşit prevederile Codului Administrativ când a constatat, că cele trei structuri (poliţia locală, poliţia şi jandarmeria) fac parte din adminstraţia centrală, de unde a tras concluiza greşită conform căreia în cazul lor nu sunt valabile prevederile art. 94 din Codul Administrativ.

Convenţia cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale, ratificată prin Legea nr. 33/1995:

Aceasta la modul general specifică la art. 2, că "dispoziţiile prezentei convenţii-cadru vor fi aplicate cu bună-credinţă, într-un spirit de înţelegere", iar la art. 10. alin. (2). cu privire la utilizarea limbilor minorităţilor haţioanel prevede următoarele: "în ariile locuite tradiţional sau în număr substanţial de persoane aparţinând minorităţile naţionale, dacă aceste persoane solicită acest lucru şi acolo unde această cerere corespunde unei nevoi reale, părţile se vor strădui să asigure, în măsura posibilului, condiţii care să permită folosirea limbii minoritare în raporturile dintre aceste persoane si autorităţile administrative."

Se poate observa, că acest text vorbeşte de autorităţi administrative, fără nici o restrângere, adică conform Convenţiei contează aria geografică şi nu subordonarea unui funcţionar care aparţine de o autoritate publică. Deci un cetăţean care aparţine unei minorităţi maghiare are dreptul să-şi folosească limba maternă în raporturile cu orice funcţionar public, într-o regiune cum este judeţul Harghita, locuită atât tradiţional cât şi în număr mare de minoritatea maghiară.

Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare, ratificată prin Legea nr. 282/2007:

Aceasta la art. 5, lit. e) cu privire la utilizarea limbii maghiare în administraţie (art. 10 din Cartă) prevede, că România se angajează, ca: "să vegheze ca funcţionarii autorităţilor administrative care asigură relaţia cu publicul să folosească limbile regionale sau minoritare în raporturile lor cu persoanele care li se adresează în aceste limbi", respectiv (şi asta este exact situaţia reclamată de mine la CNCD) "să vegheze ca vorbitorii de limbi regionale sau minoritare să poată prezenta ca valabil un document întocmit în aceste limbi" (unde "aceste limbi" în cazul de faţă înseamnă limba maghiară).

Rezultă de aici, că prin ratificarea Cartei statul român s-a angajat în mod concret să asigure utilizarea limbii maghiare într-o unitate teritorial-administrativă cum este judeţul Harghita, iar funcţionarii diferitelor instituţii publice (nota bene: indiferent de subordonare, pentru că nici Carta nu conţine vreo restricţie în acest sens, deci şi aici contează locul, ca aceasta să fie într-o zonă locuită de minoritari) au obligaţia legală de a respecta acest angajament. Fiind vorba despre un angajament internaţional, incidente sunt şi prevederile art. 11 din Constituţie ^Statul român se obligă să îndeplinească întocmai si cu bună-credintă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte")

Rezultă din acestea, că prima instanţă a încălcat norma de drept materializată prin ultima teză din art. 94 din Codul Administrativ, când la adoptarea sentinţei nr. 1063/2020 nu a luat în considerare prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte.

Un alt aspect care trebuie avut în vedere este acela, ca folosirea limbii materne în administraţie de către cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale este drept constituţional, care - tot conform Constituţiei - se poate restrânge numai prin lege. Or o astfel de lege nu a existat la acel moment, deci cea ce a făcut Ministerul Afacerilor Interne când mi-a comunicat că în cazul declaraţiilor pe propria răspundere nu-mi pot folosi limba maternă a fost o încălcare a Constituţie. Cu alte cuvinte prima instanţă a încălcat şi Constituţia când a dat câştig de cauză Ministerului în acest dosar, de vreme ce aceasta nu avea nici un temei legal pentru restrângerea de drepturi aplicată.

În baza celor prezentate, prima instanţă a încălcat normele de drept material (Codul Administrativ, Legea 33/1995 şi Legea 282/2007), inclusiv Constituţia.

Legat de fondul cauzei, arată că Ministerul Afacerilor Interne a încălcat în mod evident prevederile O.G. nr. 137/2000 prin faptul că i-a interzis utilizarea limbii sale materne, drept garantat de Constituţie şi de mai multe legi. Astfel în mod evident Hotărârea CNCD nr. 732/2020 este temeinică şi legală.

3.3. Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în motivarea recursului arată că prin Hotărârea nr. 732/14.10.2020 emisă în dosarul nr: x/2020, Colegiul director al Consiliului Raţional pentru Combaterea Discriminării a hotărât că aspectele sesizate intră sub incidenţa prevederilor ari 2 alin. (1) şi art. 10 lit. H) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare;

În prezenta cauză dedusă judecăţii, astfel cum reiese din înscrisurile depuse în dosarul administrativ nr. x/2020, situaţia supusă analizei Colegiului director al Consiliului naţional pentru Combaterea Discriminării este aceea că declaraţia pe propria răspundere nu a fost disponibilă şi în limba maghiară, pentru cei care locuiesc în localităţile unde ponderea permite completarea unor acte de interes public şi în limba minorităţii.

Prin urmare, există un tratament diferenţiat între cetăţenii de etnie maghiară şi cei de etnie română, acest tratament având la bază atât etnia cât şi limba ca şi criterii de discriminare.

În ceea ce priveşte dreptul recunoscut de lege care a fost încălcat prin neredactarea declaraţiilor pe propria răspundere şi în limba maghiară, pentru a putea fi accesate şi de către populaţia de etnie maghiară, acesta este dreptul de a avea acces la informaţii cu caracter public.

Este necesar a se asigura accesul la informaţiile de interes public în condiţii egale pentru toţi cetăţenii, indiferent de etnie, prin redactarea conţinutului declaraţiilor pe propria răspundere şi în limba maghiară, astfel cum dispun prevederile art. 94 din Codul administrativ şi anume: "In unităţile/subdiviziunile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, stabilit la ultimul recensământ, autorităţile administraţiei publice locale, instituţiile publice aflate în subordinea acestora, precum şi serviciile publice deconcentrate asigură folosirea, în raporturile cu aceştia, şi a limbii minorităţii naţionale respective, în conformitate cu prevederile Constituţiei, ale prezentului cod şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte".

În prezenta cauză dedusă judecăţii, dat fiind faptul că peste 80 % din populaţia jud. Harghita este de etnie maghiară, instituţiile şi autorităţile publice sunt obligate să comunice informaţiile de interes public şi în limba beneficiarilor, chiar dacă este declarată stare de urgenţă pe teritoriul statului român.

Astfel, declaraţia pe propria răspundere pentru părăsirea domiciliului/reşedinţei, impusă în timpul stării de urgenţă din cauza pandemiei de coronavirus, are regimul juridic al unui document de interes public.

În concluzie, în lipsa furnizării unei minime justificări, restrângerea dreptului petentului A. de a avea acces la informaţiile cu caracter public, prin redactarea declaraţiilor pe propria răspundere exclusiv în limba română, intră, fără putinţă de tăgadă, sub incidenţa prevederilor art. 2 alin. (1) şi art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

4. Apărările formulate în cauză

Ministerul Afacerilor Interne şi A. au depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului oponent ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentinţa atacată şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Întrucât recursurile conţin motive de nelegalitate similare, criticile aduse primei instanţe fiind aceleaşi, Înalta Curte va răspunde prin considerente comune

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că, prin cererea adresată CNCD, numitul A., de etnie maghiară, a susţinut că se consideră discriminat deoarece, pe perioada stării de urgenţă instituită la începutul anului 2020, la momentul părăsirii locuinţei, declaraţia pe propria răspundere nu a putut fi redactată în limba maghiară, în localităţile în care peste 20% din populaţie aparţine minorităţii maghiare.

Prima instanţă a admis cererea de chemare în judecată formulată de Ministerul Afacerilor Interne şi a anulat Hotărârea nr. 732/14.10.2020 emisă de Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2020 în soluţionarea petiţiei nr. 2760/13.05.2020 formulată de petentul A..

Considerentele care au fundamentat soluţia instanţei, de admitere a acţiunii constau în aceea că, pe de o parte, potrivit art. 1 din Anexa nr. 1 la Decretul preşedintelui nr. 195/2020, pe timpul stării de urgenţă, Poliţia Locală se subordonează operaţional Ministerului Afacerilor Interne, aceasta devenind un organ central, astfel că nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 195 alin. (4) din Codul Administrativ.

Pe de altă parte, s-a reţinut că declaraţia pe proprie răspundere în discuţie, nu face parte din categoria formularelor şi a tipurilor de texte administrative de uz curent la care se referă textul de lege mai sus – menţionat.

În discuţie, criteriul de discriminare din cele enumerate la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 este cel etnic.

Recurentul A., de etnie maghiară, se consideră discriminat întrucât, la momentul părăsirii localităţii, în timpul stării de urgenţă instituită la începutul anului 2020, declaraţia pe propria răspundere nu a putut fi redactată şi în limba maghiară, aflându-se într-o localitate în care peste 20% din populaţie aparţine minorităţii maghiare.

Astfel, pe perioada stării de urgenţă instituită prin Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020 (ulterior 240/2020) au fost restrânse o serie de drepturi, printre care şi libera circulaţie a persoanelor, măsurile concrete, cu aplicabilitate generală, fiind stabilite de către ministrul afacerilor interne, prin ordonanţă militară.

Prin aceste ordonanţe militare, s-a interzis circulaţia tuturor persoanelor în afara gospodăriei, cu anumite excepţii. Dovada acestor excepţii putea fi realizată fie prin prezentarea unei adeverinţe de la angajator, fie prin completarea unei declaraţii pe proprie răspundere, completată în prealabil. Ambele documente urmau a fi prezentate autorităţilor abilitate.

Ordonanţele militare nu au impus un anumit model de declaraţie, ci au stabilit regula generală, respectiv interdicţia tuturor persoanelor aflate pe teritoriul României de a nu se afla în afara locuinţei/gospodăriei, fiind enumerate expres şi excepţiile.

Declaraţia pe proprie răspundere nu este "un act emis de autorităţile publice", fiind doar un tipizat pus la dispoziţia populaţiei pentru a facilita interacţiunea cu organele de ordine (prezentarea motivelor justificate pentru care au părăsit locuinţa), prima instanţă a reţinut în mod corect că declaraţia nu face parte din formulare tipizate la care se referă art. 195 alin. (4) din Codul administrativ.

Modelul de declaraţie pe propria răspundere a fost publicat pe site-urile oficiale pentru că autorităţile au decis să vină în sprijinul persoanelor, pentru a facilita completarea declaraţiei pe proprie răspundere, prin întocmirea unui model, tipizat, ceea ce nu îl transformă în document de interes public.

Faptul că autorităţile au decis să vină în sprijinul persoanelor, pentru a facilita completarea declaraţiei pe proprie răspundere, prin întocmirea unui model, tipizat, nu îl transformă în document de interes public, astfel cum a reţinut CNCD, necesar a fi tradus, cu respectarea legii, într-o altă limbă decât cea română.

Declaraţia pe propria răspundere nu face parte din categoria formularelor şi a tipurilor de texte administrative de uz curent (art. 195 alin. (4) din Codul administrativ), care se utilizează de autorităţile publice, fiind prevăzută în mod expres de ordonanţele militare, în scopul justificării abaterilor de la restricţiile de circulaţie impuse de autorităţi.

Toate informaţiile şi restricţiile instituite pe perioada stării de alertă au fost cuprinse în ordonanţele militare, publicate în Monitorul Oficial al României, şi nu în cuprinsul declaraţiilor în discuţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 13 din Constituţie, în România, limba oficială este limba română, iar structurile Poliţiei Române şi cele ale Jandarmeriei Române, însărcinate cu respectarea măsurilor legale atât pe timpul stării de urgenţă, dar şi în activitatea curentă, utilizează limba română.

În raport de dispoziţiile constituţionale potrivit cărora limba oficială este limba română, dispoziţiile referitoare la folosirea limbii materne a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale au caracter de excepţie, iar, cum excepţiile sunt de strictă interpretare, folosirea limbii materne se va putea face numai de către autorităţile prevăzute de lege şi numai în cazurile şi modalităţile expres prevăzute de legislaţia în vigoare.

La nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit art. 14 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale - Interzicerea discriminării, "Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie".

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "articolul 14 protejează împotriva discriminării indivizii plasaţi în situaţii similare" (Hotărârea în cazul Marckx, seria x nr. x, p. 15, paragraful 32, Hotărârea din 23 noiembrie 1983 - Cauza VAN DER MUSSELE contra Regatului Belgiei, cererea nr. x/80, paragraful 46).

Curtea Europeană reiterează că art. 14 acordă protecţie împotriva discriminării în folosinţa drepturilor şi libertăţilor garantate de celelalte dispoziţii substanţiale ale convenţiei (a se vedea hotărârea Van der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, seria x nr. x, p. 22, pct. 43). Totuşi, nu orice diferenţă de tratament va constitui o încălcare a acestui articol (art. 14).

În schimb, trebuie stabilit că alte persoane aflate într-o situaţie asemănătoare sau în mod relevant similară beneficiază de tratament preferenţial şi că nu există nicio justificare rezonabilă sau obiectivă pentru această distincţie [a se vedea hotărârea Fredin împotriva Suediei (nr. 1), 18 februarie 1991, seria x nr. x, p. 19, pct. 60]. Statele contractante beneficiază de o marjă de apreciere în a evalua dacă şi în ce măsură diferenţele în situaţii altfel similare justifică o diferenţă de tratament în drept (a se vedea hotărârea Rasmussen împotriva Danemarcei, 28 noiembrie 1984, seria x nr. x, p. 15, pct. 40) – cauza Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 72.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, egalitatea strictă în faţa legii presupune ca, în cazul unor situaţii egale, tratamentul să fie egal, fără discriminare.

În plus, potrivit jurisprudenţei constituţionale şi de contencios al drepturilor omului, principiul egalităţii justifică dreptul la diferenţiere, tocmai pentru că egalitatea nu înseamnă uniformitate, iar situaţiile diferite sub aspect obiectiv şi rezonabil impun diferenţe de tratament juridic, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, de exemplu, Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996, Decizia nr. 14 din 22 ianuarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 20 martie 2013, sau jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, Hotărârea din 8 iunie 1976, pronunţată în Cauza Engel şi alţii împotriva Olandei, paragraful 72, sau Hotărârea din 28 noiembrie 1984, pronunţată în Cauza Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 38 şi 40).

În concluzie, Ministerul Afacerilor Interne, prin maniera în care a acţionat, nu a aplicat un tratament discreţionar.

În ceea ce priveşte recursul incident formulat de MAI:

Înalta Curte constată că, în mod corect atât prima instanţă cât şi CNCD au reţinut că inspectoratele de poliţie judeţene, instituţia prefectului, inspectoratele pentru situaţii de urgenţă "sunt autorităţi care funcţionează ca servicii publice deconcentrate".

Înalta Curte apreciază, cum în mod corect a apreciat şi instanţa de fond că unităţile de poliţie şi jandarmerie judeţe sunt servicii publice deconcentrate, în sensul art. 277 alin. (1) din Ordonanţă de urgenţă nr. 57/2019 privind Codul administrativ: "(1) Ministerele şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale pot avea în subordinea lor servicii publice deconcentrate, ca structuri de specialitate în unităţile administrativ-teritoriale.

Însă, în perioada situaţiei de urgenţă poliţia locală s-a subordonat operaţional Ministerului Afacerilor Interne, acesta devenind un organ central, în cazul căruia nu sunt valabile prevederilor art. 94 din Codul Administrativ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentul-pârât A. şi de recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva împotriva sentinţei nr. 1063 din 2 iulie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Respinge recursul incident declarat de recurentul-reclamant Ministerul Afacerilor Interne împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 iunie 2022.