Tax liability of packaging waste operator: obligation of effective recycling versus documented handover under O.U.G. 196/2005

Şedinţa publică din data de 29 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021 la data de 13.08.2020, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAŢIA FONDULUI PENTRU MEDIU, anularea Deciziei nr. 18 din 18.02.201203, având număr de înregistrare AFM 764/DJ/18.02.2020, emisă de pârâtă în soluţionarea contestaţiei administrative; anularea parţială a Deciziei de impunere nr. x emise de AFM în data de 15.11.2019, înregistrată sub nr. x/15.11.2019, şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/15.11.2019, înregistrat sub nr. x/15.11.2019, prin care au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare în sarcina societăţii reclamante, respectiv în ceea ce priveşte contribuţii în sumă de 3.972.644 RON; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

La data de 1.02.2021, reclamanta a depus cerere precizatoare a valorii cererii de chemare în judecată, în sensul îndreptării erorii materiale de calcul, respectiv că suma contestată din Decizia de impunere este de 2.989.452 RON şi nu de 3.972.644 RON, cum în mod eronat a fost indicat în petitul acţiunii.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1716 din 22 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAŢIA FONDULUI PENTRU MEDIU, aşa cum a fost precizată, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1716 din 22 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a formulat cerere de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea în tot a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond iar în subsidiar, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În contextul unei ample prezentări a situaţiei de fapt, a cererii de chemare în judecată şi a considerentelor sentinţei primei instanţe, recurenta-reclamantă a susţinut, că au fost încălcate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât:

- o simplă comparaţie între motivele din cererea de chemare în judecată şi motivele care stau la baza hotărârii recurate relevă faptul că prima instanţă a realizat o analiză superficială care are semnificaţia unei lipse a cercetării fondului, ceea ce relevă necesitatea admiterii recursului sub forma casării cu trimitere spre rejudecare;

- prima instanţă a reţinut în mod greşit că reclamanta nu a contestat situaţia de fapt reţinută de pârâtă în actele administrative atacate, în fapt, fiind criticat modul arbitrar în care pârâta a înlăturat mai multe cantităţi de deşeuri de la verificarea îndeplinirii obiectivelor anuale;

- instanţa a preluat apărările pârâtei potrivit căreia obligaţiile reclamantei în calitate de OTR prevăzute la art. 26 pct. a) din Procedura de autorizare pentru preluarea responsabilităţii gestionării deşeurilor de ambalaje sunt unele de rezultat şi nu de diligentă, fără a motiva în vreun fel această calificare, şi a refuzat să se pronunţe asupra argumentelor cu privire la interpretarea dispoziţiilor legale aplicabile, preluând apărările din întâmpinarea pârâtei;

- în acelaşi timp, cele mai multe dintre motivele din cererea de chemare în judecată nu au fost analizate.

Relativ la motivul de recurs circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă susţine că sentinţa primei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de Mediu, a Ordinului nr. 578/2006 prin care a fost a fost aprobată Metodologia de calcul a contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul pentru mediu, respectiv a dispoziţiilor capitolului XV care stabileşte modul de calcul al contribuţiei prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005.

În esenţă, arată recurenta reclamantă că art. 71 şi 72 din Metodologie stabilesc standardele legale pe care trebuie să le respecte pentru ca volumele de deşeuri gestionate să fie luate în considerare pentru scopul îndeplinirii obiectivelor anuale, iar A. S.A. a îndeplinit cerinţele prevăzute de legislaţia aplicabilă, contrar aprecierii pârâtului intimat.

Susţine recurenta reclamantă că răspunderea pentru pretinsa nereciclare a deşeurilor aparţine societăţilor colectoare, neexistând o dispoziţie care să prevadă că operatorii autorizaţi pentru preluarea obligaţiilor privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare şi reciclare a deşeurilor de ambalaje pentru operatori economici responsabili care introduc pe piaţa naţională ambalaje şi ambalaje de desfacere, preiau răspunderea valorificatorului final.

Arată că, raportat la art. 71 şi 72 din Metodologie, avea obligaţia de a asigura trasabilitatea deşeurilor "până la operatorul economic valorificator". În concret, aceasta înseamnă că, dacă A. contractează un colector de deşeuri, cantităţile raportate de colector în baza contractului încheiat cu A. vor fi luate în considerare la îndeplinirea obiectivelor de valorificare, dacă se face dovada trasabilităţii deşeurilor respective până la operatorul valorificator, recurenta reclamantă fiind datoare să urmărească si să documenteze faptul că deseurile sunt predate unui agent valorificator autorizat conform legii.

Susţine recurenta reclamantă că, deşi dispoziţiile legale sunt clare, intimata pârâtă consideră că recurenta ar fi răspunzătoare pentru plata contribuţiilor aferente cantităţilor de deşeuri de ambalaje constatate de autoritate, considerând că aceasta (recurenta) trebuie să răspundă pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către terţe persoane, şi anume de către o parte din operatorii economici valorificatori care ar fi efectuat raportări fictive.

Or, atâta timp cât operatorii economici valorificatori desfăşoară activităţi reglementate prin autorizaţii de mediu, aceştia au obligaţia ţinerii evidenţei stricte a deşeurilor şi sunt supuşi controlului organelor administraţiei publice centrale cu competenţe în domeniu. În acest context, opţiunea legiuitorului este una firească, considerându-se necesar, dar şi suficient, ca operatorul economic autorizat pentru gestionarea deşeurilor din ambalaje (în speţă A.) să documenteze predarea deşeurilor către operatorul valorificator, fără a fi răspunzător de activitatea acestuia din urmă,

În consecinţă, concluzionează recurenta reclamantă că:

a) funcţionarea sistemului de preluare a răspunderii pentru valorificarea deşeurilor din ambalaje presupune că operatorul A. finanţează sistemul de valorificare a deşeurilor de ambalaje, dar nu realizează în mod efectiv şi nici nu verifică operaţiunile de valorificare/reciclare realizate de valorificatorii/reciclatorii autorizaţi;

b) eventualele raportări greşite ale altor subiecţi nu pot să atragă răspunderea A., neexistând vreun temei legal care să permită o atare soluţie;

c) dacă se probează o fraudă săvârşită de terţe persoane, autoritatea are posibilitatea să recupereze sumele datorate Fondului pentru Mediu doar de la autorii acelei fraude.

De asemenea, recurenta reclamantă critică şi situaţia de fapt privind cantităţile de deşeuri valorificate ori reciclate de către valorificatorii/reciclatorii autorizaţi, susţinând că au fost valorificate/reciclate cantităţi mai mari de deşeuri decât cele reţinute în raportul de inspecţie fiscală întocmit de către pârât.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata ADMINISTRAŢIA FONDULUI PENTRU MEDIU a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală, prima instanţă făcând o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente situaţiei de fapt reţinute.

Arată intimata că, analizând considerentele hotărârii atacate, se constată că prima instanţă a analizat motivele invocate în susţinerea cererii de anulare a actelor atacate, probele administrate în cauză, textele legale incidente, prezentând argumente proprii privind înlăturarea motivelor de nelegalitate expuse în acţiunea introductivă de instanţă. Se constată, de asemenea, că motivele expuse nu sunt contradictorii şi nici străine de natura pricinii, nefiind dat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Deosebit, arată că, potrivit art. 16 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 249/2015. A. S.A. este obligată "să asigure reciclarea, iar în cazul în care nu pot fi reciclate, valorificarea prin alte metode a ambalajelor primare care au devenit deşeuri".

Potrivit acestui act normativ obligaţia sa este una de rezultat, nu doar de diligentă. Astfel, recurenta trebuie să se asigure, prin toate mijloacele, că întreaga cantitate de deşeuri raportate ca fiind valorificate de către clienţii acesteia a fost efectiv valorificată.

În conformitate cu pct. 26 lit. a) din Procedura de autorizare pentru preluarea responsabilităţii gestionării deşeurilor de ambalaje, aprobată prin Ordinul comun nr. 932/481/2016 al Ministrului Mediului, Apelor şi Pădurilor şi Viceprim-ministrului, Ministrului Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu mediul de afaceri, A. S.A., în calitate de O.T.R., avea obligaţia "să asigure şi să finanţeze, în numele operatorilor economici responsabili, colectarea, valorificarea sau incinerarea în instalaţii de incinerare cu valorificare de energie şi, respectiv, reciclarea deşeurilor de ambalaje, să raporteze modul de gestionare a acestora şi să atingă cel puţin obiectivele prevăzute în Legea nr. 249/2015 art. 16 alin. (4)". Astfel, recurenta A. S.A. a prezentat documente care atesta trasabilitatea deşeurilor de ambalaje de la colector – valorificator, dar nu atesta valorificarea efectiva a deşeurilor de ambalaje potrivit cerinţelor de incadrare a unei operaţii de valorificare ca operaţie de reciclare pentru deşeuri de ambalaje prevăzuta în Anexa nr. 2 la Metodologia din Ordinul 578/2006.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenta reclamantă A. S.A. este operator autorizat pentru preluarea obligaţiilor privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare şi reciclare a deşeurilor de ambalaje pentru operatori economici responsabili care introduc pe piaţa naţională ambalaje şi ambalaje de desfacere.

Intimata pârâtă AFM a efectuat o verificare a activităţii recurentei reclamante asupra legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor decurgând din legislaţia fiscală şi contabilă, verificarea sau stabilirea bazelor de impunere, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată pentru intervalul de timp cuprins între 01.01.2018 - 31.12.2018.

Ca urmare a acestei verificări, au fost emise RIF-ul şi Decizia de impunere, prin care s-a stabilit că societatea recurentă ar datora diferenţe de contribuţii suplimentare către bugetul Fondului de mediu, în sumă totală de 5.699.189,00 RON, aferente anului 2018.

Din totalul sumei de 5.699.189 RON, suma de 2.989.452 RON – contestată în prezenta cauză- a fost impusă de către pârâtă în considerarea contribuţiei datorate de A. ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale cu ocazia derulării raporturilor contractuale cu S.C. B. S.R.L. si S.C. C. S.R.L..

Prima instanţă a statuat, în urma analizei dispoziţiilor legale incidente, că obligaţia recurentei reclamante, în calitate de operator autorizat pentru preluarea obligaţiilor privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare şi reciclare a deşeurilor de ambalaje, este una de rezultat, nu doar de diligenţă, aceasta trebuind să se asigure, prin toate mijloacele, că întreaga cantitate de deşeuri de ambalaje raportate ca fiind valorificate de către partenerii săi contractuali, a fost efectiv valorificată/reciclată, în acest fel îndeplinindu-se obiectivele anuale de valorificare sau incinerare in instalaţii de incinerare cu recuperare de energie a deşeurilor de ambalaje, obiective impuse de lege.

2. Considerentele Înaltei Curţi cu privire la motivul de recurs circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Relativ la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, o eventuală omisiune a instanţei de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din noul C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, întrucât nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, şi, în funcţie de aceasta, să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia adoptată, dezvoltând motivele pentru care a respins acţiunea, Înalta Curte apreciind că sentinţa civilă recurată respectă dispoziţiile art. 22 şi art. 425 din C. proc. civ.. Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. Corectitudinea acestei modalităţi de aplicare va fi verificată de instanţa de recurs în cadrul criticilor referitoare la pretinsa aplicare greşită a legii, dar nu se poate reţine o lipsă de motivare a sentinţei primei instanţe. Ca urmare, acest motiv de recurs este nefondat.

3. Considerentele Înaltei Curţi cu privire la motivul de recurs circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Relativ la motivul de recurs circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte are a decela, în esenţă, dacă reclamanta, în îndeplinirea atribuţiilor de operator autorizat pentru preluarea obligaţiilor privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare şi reciclare a deşeurilor de ambalaje, are o obligaţie de rezultat, sau una de diligenţă, adică dacă aceasta trebuie să se asigure că întreaga cantitate de deşeuri raportate ca fiind valorificate de către partenerii săi contractuali, a fost efectiv valorificată/reciclată, ori obligaţia recurentei reclamante constă doar în documentarea predării deşeurilor către partenerii contractuali - operatori colectori autorizaţi sau operatori valorificator/reciclatori autorizaţi – aceştia din urmă fiind răspunzători de realitatea şi efectivitatea operaţiunilor de valorificare/reciclare.

În această analiză, Înalta Curte are în vedere că verificarea activităţii recurentei reclamante cu privire la legalitatea şi conformitatea declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor decurgând din legislaţia fiscală şi contabilă, verificarea sau stabilirea bazelor de impunere şi stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată, a privit intervalul de timp cuprins între 1.01.2018 – 31.12.2018, fiind astfel necesar ca obligaţiile reclamantei faţă de Fondul de mediu să fie analizate prin prisma legislaţiei specifice aplicabile în perioada de referinţă (1.01.2018 – 31.12.2018).

În cauză sunt aplicabile prevederile Legii nr. 249/2015 privind modalitatea de gestionare a ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje, ale Legii nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor, ale O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de Mediu, Procedura de autorizare pentru preluarea responsabilităţii gestionării deşeurilor de ambalaje, aprobată prin Ordinul comun nr. 932/481/2016 al Ministrului mediului, apelor şi pădurilor şi Viceprim-Ministrului, Ministrului economiei, comerţului şi relaţiilor cu mediul de afaceri, precum şi Ordinul Ministrului mediului şi gospodăririi apelor nr. 578/2006, pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul pentru mediu, în forma în vigoare în perioada 1.01- 31.12.2018.

Înalta Curte constată că, în speţa de faţă, în timp ce Legea nr. 211/2011 şi Legea nr. 249/2015 reglementează procedura de gestionare a ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje, inclusiv prin transferarea responsabilităţilor, pe bază de contract, către un operator economic autorizat (art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 249/2015, art. VII alin. (1) lit b din O.U.G. nr. 74/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 211/2011, a Legii nr. 249/2015 şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005), constituind, astfel, norme generale, O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de Mediu clarifică, conform expunerii de motive din preambulul acesteia, regimului juridic al veniturilor din care se constituie Fondul pentru mediu, dobândind, în cauza pendinte, caracter de normă specială.

În aceste condiţii, de esenţă sunt dispoziţiile din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de Mediu care reglementează sumele datorate fondului de operatorii economici autorizaţi pentru preluarea obligaţiilor anuale de valorificare a deşeurilor de ambalaje, respectiv de gestionare a anvelopelor uzate.

Astfel, potrivit prevederilor art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005, forma în vigoare la data de 1.01.2018, "veniturile Fondului pentru mediu se constituie din... o contribuţie de 2 RON/kg, datorată de operatorii economici autorizaţi pentru preluarea obligaţiilor anuale de valorificare a deşeurilor de ambalaje, respectiv de gestionare a anvelopelor uzate, plata făcându-se pentru diferenţa dintre cantităţile de deşeuri corespunzătoare obiectivelor anuale, stabilite de legislaţia în vigoare, şi cantităţile efectiv valorificate, respectiv gestionate în numele clienţilor pentru care au preluat obligaţiile,,. Această prevedere a fost modificată prin Legea nr. 143/2018, în vigoare din 30.06.2018, astfel că, de la această dată, art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005 a prevăzut că "veniturile Fondului pentru mediu se constituie din... o contribuţie de 2 RON/kg, datorată de operatorii economici autorizaţi pentru preluarea obligaţiilor anuale de valorificare a deşeurilor de ambalaje, respectiv de gestionare a anvelopelor uzate, plata făcându-se pentru diferenţa dintre cantităţile de deşeuri corespunzătoare obiectivelor anuale, stabilite de legislaţia în vigoare, şi cantităţile încredinţate spre valorificare, respectiv gestionate în numele clienţilor pentru care au preluat obligaţiile,,.

Or, analizând prevederile legale antereferite care reglementează obligaţiile de plată impuse de intimatul pârât recurentei reclamante, Înalta Curte constată o abordare diferită a legiuitorului, pe parcursul anului 2018, relativ la colectarea veniturilor Fondului pentru mediu constând în sumele datorate de către operatorii economici autorizaţi pentru preluarea obligaţiilor anuale de valorificare a deşeurilor de ambalaje, respectiv de gestionare a anvelopelor uzate, în sensul că, în perioada 1.01-29.06.2018, aceştia erau răspunzători de valorificarea efectivă a deşeurilor de către partenerii contractuali (operatori colectori autorizaţi sau operatori valorificator/reciclatori autorizaţi), în timp ce, pentru perioada 30.06 – 31.12.2018, operatorii care au preluat obligaţiile de valorificare a deşeurilor, erau ţinuţi doar de predarea şi documentarea fiscală a predării deşeurilor către partenerii contractuali, fără a răspunde pentru realitatea şi efectivitatea operaţiunilor de valorificare/reciclare efectuate de către partenerii contractuali.

Sub acest aspect, este de observat că în Raportul de inspecţie fiscală care a stat la baza deciziei de impunere contestate în cauză, organul fiscal a reţinut prevederile art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005 ca şi temei al obligaţiei de plată, însă într-o formă în vigoare anterioară datei de 1.08.2018, respectiv până la data de 30.06.2016, când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 39/2016.

Înalta Curte are în vedere faptul că, în ceea ce priveşte predarea şi documentarea fiscală a predării deşeurilor către partenerii contractuali (trasabilitatea, conform definiţiei date termenului de pct. 22 Anexa 1 din Legea nr. 211/2011, respectiv "caracteristica unui sistem de a permite regăsirea istoricului, a utilizării sau a localizării unui deşeu prin identificări înregistrate,,), atât prima instanţă, cât şi intimatul pârât prin întâmpinare, au arătat că recurenta reclamantă a prezentat documente care atestă trasabilitatea deşeurilor de ambalaje de la colector la valorificator, astfel că acest aspect, nefiind criticat, a dobândit autoritate de lucru judecat.

Este adevărat că actele normative cu caracter infralegal (în forma în vigoare în perioada de referinţă), respectiv Procedura de autorizare pentru preluarea responsabilităţii gestionării deşeurilor de ambalaje, aprobată prin Ordinul comun nr. 932/481/2016 al Ministrului mediului, apelor şi pădurilor şi Viceprim-Ministrului, Ministrului economiei, comerţului şi relaţiilor cu mediul de afaceri (art. 26 lit. a) şi e) din Anexa 1), sau Ordinul Ministrului mediului şi gospodăririi apelor nr. 578/2006, pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul pentru mediu (art. 67-72), pot fi interpretate în sensul că operatorii economici autorizaţi pentru preluarea obligaţiilor anuale de valorificare a deşeurilor de ambalaje, respectiv de gestionare a anvelopelor uzate, erau răspunzători de valorificarea efectivă a deşeurilor de către partenerii contractuali, însă, Înalta Curte constată că, prin acte normative cu cararcter infralegal, emise în executarea "legii" nu pot fi contrazise însăşi "legile" pentru a căror punere în executare au fost emise, având în vedere prevederile dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, conform cărora "actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă."

În aceste condiţii, cum recurenta reclamantă a respectat dispoziţiile legale privind trasabilitatea deşeurilor de ambalaje pentru întreaga perioadă verificată (1.01-31.12.2018), însă, pentru perioada 1.01- 29.06.2018 obligaţiile acesteia au circumscris şi dovedirea valorificării efective a deşeurilor de către partenerii contractuali, Înalta Curte constată că, pentru perioada 30.06- 31.12.2018, în mod nelegal, intimata pârâtă a impus recurentei reclamante să plătească contribuţii suplimentare către Fondul de mediu.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ale art. 18 alin. (1) din aceeaşi lege, respectiv art. 281 Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, în sensul că anulează, în parte, decizia nr. 18/18.02.2020 emisă de pârâtă în soluţionarea contestaţiei administrative, decizia de impunere nr. x/15.11.2019 şi raportul de inspecţie fiscală nr. x/15.11.2019, cu privire la contribuţiile stabilite suplimentar de plată pentru perioada 30.06 – 31.12.2018 şi obligă pârâta să reanalizeze obligaţiile de plată pentru perioada 1.01- 29.06.2018, urmând ca, la reanalizarea obligaţiilor de plată, intimata pârâtă să aibă în vedere apărările recurentei reclamante cu privire la cantităţile de deşeuri efectiv valorificate/reciclate de către partenerii contractuali ai acesteia.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de către recurenta reclamantă, Înalta Curte, făcând o apreciere a proporţionalităţii şi necesităţii onorariului perceput de către apărătorul ales în faza de fond, respectiv recurs, raportat la pretenţiile deduse judecăţii şi complexităţii cauzei, constată că onorariul fixat de recurentă cu apărătorul său este disproporţionat, astfel încât se impune reducerea cheltuielilor de judecată la care va fi obligat intimatul pârât la suma de 10 000 RON (care include şi taxa judiciară de timbru în sumă de 250 RON), conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., cuantum care, pentru motivele enunţate anterior, se apreciază că este corespunzător complexităţii cauzei, muncii prestate, timpului alocat redactării cererilor depuse la dosar şi deplasărilor la instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1716 din 22 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, senţinţa recurată şi rejudecând:

Admite, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu.

Anulează, în parte, decizia nr. 18/18.02.2020 emisă de pârâtă în soluţionarea contestaţiei administrative, decizia de impunere nr. x/15.11.2019 şi raportul de inspecţie fiscală nr. x/15.11.2019, cu privire la contribuţiile stabilite suplimentar de plată pentru perioada 30.06 - 31.12.2018.

Obligă pârâta să reanalizeze obligaţiile de plată pentru perioada 1.01. - 29.06.2018.

Obligă pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu să plătească reclamantei A. S.A. cheltuieli de judecată în cuantum de 10.000 RON, reprezentând taxe judiciare de timbru şi onorariu avocat achitate pentru fond şi recurs, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 29 iunie 2023.