Delictual liability of tax authorities for illegal precautionary seizures and causal link to corporate insolvency

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. a solicitat obligarea pârâţilor Direcţia Regională Antifraudă Suceava, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, C., D. şi E. la plata sumei de 16.418.546,89 RON reprezentând totalul creanţelor înscrise la masa credală, precum şi a sumei de 3.000.000 euro reprezentând profitul nerealizat de societate urmare a acţiunii nelegale a inspectorilor fiscali, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 33/2021 din 22 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului E..

A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. în contradictoriu cu pârâtul E., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost respinsă excepţia prescripţiei.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Suceava, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, C. şi D..

A fost obligată reclamanta să achite pârâţilor C. şi D. suma de 3570 RON pentru fiecare, iar pârâtului E. suma de 6000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea sentinţei şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, a arătat că instanţa de fond a soluţionat cauza prin aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 1349 şi următoarele din C. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

A susţinut recurenta că concluzia judecătorului fondului este vădit eronată, întrucât acesta nu a analizat faptul că prin emiterea deciziei de instituire a sechestrului asigurător s-a blocat în mod efectiv activitatea societăţii, prin imposibilitatea acesteia de a mai participa la licitaţii publice.

Totodată, a arătat recurenta, nu s-a analizat în niciun mod faptul că, odată cu emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii s-a pierdut eşalonarea la plată pe care societatea o avea în derulare şi pentru garantarea căreia existau unele bunuri gajate, restul putând fi valorificate în vederea achitării debitelor constatate de către organul fiscal.

A mai arătat recurenta că instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a fost emisă pentru concurenţa sumei de 2.964.685 RON, sumă ce a fost menţinută de organul emitent şi după ce organul fiscal a procedat la efectuarea controlului fiscal şi a constatat obligaţii suplimentare de plată doar pentru suma de 792.518 RON. Menţinerea unui sechestru asigurător pentru o sumă ce evident nu era una reală a fost de natură a crea un prejudiciu societăţii, dat fiind faptul că aveau posibilitatea legală de a proceda la emiterea unei alte decizii în care să fie avută în vedere suma constatată de organul fiscal, cu consecinţa eliberării în parte a bunurilor indisponibilizate.

A menţionat recurenta că, urmare a intrării în incapacitate de plată, a intrării în insolvenţă, întreaga experienţă a societăţii în ceea ce priveşte efectuarea unor lucrări de construcţii nu a mai putut fi valorificată, nu au mai putut fi menţinute locurile de muncă. Înscrisurile depuse la dosar fac dovada că acţiunea ilicită a inspectorilor antifraudă a condus la imposibilitatea continuării activităţii societăţii şi la pierderile indicate în acţiune.

A concluzionat recurentul că intrarea în insolvenţă a fost din cauza faptului că, prin pierderea deciziei de eşalonare a debitelor, s-a procedat la recalcularea accesoriilor aferente deciziei de eşalonare de la data emiterii acesteia, astfel că s-a ajuns la o sumă exorbitantă solicitată de organul fiscal. Susţinerea instanţei de fond cu privire la acest aspect nu este legală, întrucât nu a avut în vedere dispoziţiile legale ce guvernează procedura de acordare a eşalonărilor la plată şi consecinţele pierderii acesteia.

4. Apărările intimaţilor şi recursul incident

4.1 Intimaţii-pârâţi D. şi C. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, solicitând în subsidiar respingerea recursului ca nefondat.

Totodată, intimaţii-pârâţi au formulat recurs incident întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care au solicitat casarea parţială a sentinţei cu privire la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, iar după rejudecare, admiterea excepţiei şi respingerea acţiunii.

4.2 Intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului principal.

4.3 Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală – Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală 1 Suceava a depus întâmpinare faţă de recursul principal, solicitând respingerea acestuia.

4.4 Intimatul-pârât E. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului principal şi admiterea recursului incident.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului principal invocată de intimaţii-pârâţi C. şi D., Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată şi urmează să o respingă, având în vedere că motivele de nelegalitate invocate de recurentă pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat obligarea pârâţilor Direcţia Regională Antifraudă Suceava, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, C., D. şi E. la plata sumei de 16.418.546,89 RON reprezentând totalul creanţelor înscrise la masa credală, precum şi la plata sumei de 3.000.000 euro reprezentând profitul nerealizat de societate urmare a acţiunii nelegale a inspectorilor fiscali.

Soluţionând cauza, curtea de apel a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului E. şi a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acesta, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins excepţia precripţiei.

Totodată, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, soluţie împărtăşită şi de instanţa de control judiciar pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 1349 şi următoarele din C. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate susţinerile recurentei în sensul că instanţa de fond nu a analizat faptul că prin emiterea deciziei de instituire a sechestrului asigurător s-a blocat în mod efectiv activitatea societăţii, prin imposibilitatea de a mai participa la licitaţii publice.

Instanţa de fond a analizat lista bunurilor ce au fost indisponibilizate de către organele fiscale prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii şi a constatat că acestea nu pot avea un aport semnificativ în derularea activităţii recurentei-reclamante (obiectul de activitate al acesteia fiind din domeniul construcţiilor), întrucât este vorba despre un teren extravilan cu cale de acces şi construcţie situate în comuna Pojorâta, jud. Suceava, un cort de evenimente, o anexă gospodărească precum şi o serie de bunuri mobile precum televizoare, mobilier, ambarcaţiune de agrement, două autoturisme x şi x.

Astfel, faţă de obiectul de activitate al recurentei, din domeniul construcţiilor, a reţinut instanţa de fond că singurele utilaje care pot avea legătură cu activitatea acesteia sunt cele trei pompe de beton, respectiv cea tractabilă, cea de mixat şi turnat betoane şi cea de tencuit şi turnat betoane sau generatorul de curent, însă s-a apreciat că nici chiar acest fapt nu a putut conduce la oprirea activităţii, întrucât, pe de o parte, toate bunurile au fost lăsate în custodia debitorului, astfel încât acesta a avut posibilitatea de a le folosi, iar pe de altă parte aceste utilaje pot fi procurate şi prin închiriere de la societăţi specializate.

În analizarea celor patru condiţii necesar a fi îndeplinite cumulativ pentru antrenarea răspunderii delictuale, a reţinut prima instanţă că doar două pot fi considerate ca fiind îndeplinite, respectiv existenţa unei fapte ilicite prin încheierea unui act ce a fost constatat ca fiind nelegal printr-o decizie definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi existenţa culpei, întrucât, în conformitate cu considerentele din această hotărâre (Decizia civilă nr. 4724/2019) cauza anulării Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. A-FSV-4446 din 26.04.2014 este cea al nemotivării corespunzătoare a actului fiscal.

Cu privire la producerea unui prejudiciu şi, mai ales, cu privire la condiţia legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită, a reţinut instanţa de fond că reclamanta nu a administrat dovezi din care să reiasă îndeplinirea acestora.

Referitor la criticile recurentei că nu s-a analizat în niciun mod faptul că odată cu emiterea deciziei de instituire s-a pierdut eşalonarea la plată pe care societatea o avea în derulare şi pentru garantarea căreia existau unele bunuri gajate, Înalta Curte constată că aceste susţineri nu au fost invocate în faţa instanţei de fond.

Prin urmare, aceste argumente, care nu se regăsesc în cererea de chemare în judecată, nu pot fi examinate cu ocazia soluţionării recursului, întrucât nu au făcut obiectul analizei primei instanţe, ci au fost invocate direct în calea de atac a recursului. Or, în stadiul procesual al recursului nu pot fi invocate motive noi, care nu au fost supuse dezbaterilor în faţa instanţei de fond, neputând face astfel obiectul căii de atac formulate, faţă de dispoziţiile art. 478, raportat la art. 494 din C. proc. civ.

În condiţiile în care, în faţa primei instanţe, reclamanta nu a invocat aceste argumente în susţinerea îndeplinirii condiţiilor răspunderii delictuale, nu le poate invoca direct în faţa instanţei de control judiciar, astfel că nu pot fi examinate cu ocazia soluţionării prezentului recurs.

Susţine recurenta că intrarea în insolvenţă a fost din cauza faptului că, prin pierderea deciziei de eşalonare a debitelor, s-a procedat la recalcularea accesoriilor aferente deciziei de eşalonare de la data emiterii acesteia, astfel că s-a ajuns la o sumă exorbitantă solicitată de organul fiscal. Totodată, invocă faptul că susţinerea instanţei de fond cu privire la acest aspect nu este legală, întrucât nu a avut în vedere dispoziţiile legale ce guvernează procedura de acordare a eşalonărilor la plată şi consecinţele pierderii acesteia.

Pe de o parte, cum s-a arătat anterior, instanţa de control judiciar reţine că aceste aspecte privind decizia de eşalonare şi consecinţele pierderii acestui beneficiu de către recurentă nu au fost invocate în faţa instanţei de fond, iar pe de altă parte, instanţa de fond a reţinut în mod corect că intrarea în insolvenţă a societăţii nu a avut loc doar ca urmare a existenţei unor creanţe bugetare, ci şi din cauza altor categorii de obligaţii către terţi, acestea din urmă ocupând, de altfel, ponderea cea mai însemnată, respectiv 8577956,37 RON din 16261337,67 RON.

Cu privire la obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de organele de control prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x/23.12.2016 în cuantum de 792518 RON şi care au condus la emiterea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii şi înscrise în titlul de creanţă, Decizia de impunere x/23.12.2016, s-a reţinut că au rămas definitivate fie prin necontestarea unor sume, fie prin respingerea contestaţiei formulate de către societate în ceea ce priveşte impozitul pe profit.

În aceste condiţii, nu se poate reţine că intimaţii au stabilit în mod nelegal obligaţii fiscale şi că au produs un prejudiciu recurentei-reclamante, nefiind făcută dovada îndeplinirii cumulative a celor patru condiţii pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Concluzionând, instanţa de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar instanţa de fond a realizat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

În ceea ce priveşte recursul incident declarat de pârâţii C. şi D. împotriva aceleiaşi sentinţe, instanţa de control judiciar reţine următoarele:

Literatura de specialitate şi practica judiciară au statuat că interesul reprezintă o condiţie generală de exercitare a dreptului la acţiune, ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să subziste nu doar cu prilejul promovării acţiunii, ci şi pe tot parcursul soluţionării unei cauze.

Astfel, conform art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., justificarea unui interes este o condiţie de exercitare a oricărei cereri, inclusiv a unei cereri de recurs, iar conform art. 33 din C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Pornind de la aceste premise teoretice, rezultă că interesul, definit ca folosul practic pe care partea îl poate obţine prin promovarea acţiunii civile, trebuie să se reflecte într-un avantaj material sau juridic în patrimoniul sau persoana acesteia.

Condiţia interesului se verifică nu numai la introducerea cererii, ci trebuie îndeplinită pe toată durata procesului civil, inclusiv în legătură cu exercitarea căilor de atac. În măsura în care promovarea unei căi de atac nu prezintă un folos practic pentru cel care a recurs la ea, acea formă procedurală este lipsită de interes.

Prin urmare, având în vedere soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată, soluţie menţinută prin respingerea recursului declarat de reclamantă, Înalta Curte apreciază că recursul incident declarat de pârâţii C. şi D. este lipsit de interes.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul principal declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B., împotriva sentinţei nr. 33/2021 din 22 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Va respinge recursul incident declarat de pârâţii C. şi D. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului principal.

Respinge recursul principal declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B., împotriva sentinţei nr. 33/2021 din 22 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de pârâţii C. şi D. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca lipsit de interes.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 26 ianuarie 2023.