Breach of state budget obligations as a bar to extending an audio-visual broadcasting license under Law no. 504/2002, despite ongoing insolvency proceedings and the distinction between license issuance and extension.

Şedinţa publică din data de 28 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 14.02.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, a solicitat anularea Deciziei nr. 8/09.01.2020, prin care pârâtul a respins cererea de prelungire a perioadei de valabilitate a licenţei audiovizuale nr. S-R 32/11.07.2001 şi obligarea pârâtului la prelungirea licenţei de emisie pentru o perioadă de 9 ani.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1126 din 2 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta A. S.A., prin administrator special B., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată.

În motivarea recursului, pe lângă o serie de referiri la modul pretins defectuos de a proceda şi interpreta situaţia juridică a recurentei, realizat de intimata pârâtă CNA, precum şi critici cu privire la decizia emisă de CNA, strict în ce priveşte criticile de nelegalitate aduse sentinţei recurate, se arată următoarele aspecte.

S-a arătat că instanţa de fond a motivat sentinţa pe baza argumentelor prezentate de intimatul pârât CNA, acestea constituind fundamentul considerentelor din sentinţa atacată.

Decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 191/R/01.04.2019 prin care se infirmă planul de reorganizare şi se dispune trimiterea către judecătorul sindic în vederea deschiderii procedurii falimentului, nu este aplicabilă decât la momentul la care judecătorul sindic dispune intrarea în faliment, concomitent cu infirmarea planului de reorganizare.

Prin urmare, Consiliul a acreditat fără temei, ideea ca planul de reorganizare nu ar fi valabil, făcând trimitere la Decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 191/R/01.04.2019.

De asemenea, pârâtul nu a ţinut cont de precizarea ANAF, care specifică faptul că datoriile ce se nasc în procedură nu pot fi executate şi ele sunt suspendate la plată pe parcursul reorganizarii/insolvenţei, dar şi faptul că dacă planul de reorganizare continuă, acestea nu vor mai face corp comun la plata sumelor de bani, iar datoriile vor fi şterse.

Este invocat articolul 132 din vechea lege a insolvenţei 85/2006.

Datoriile născute în cadrul procedurii nu fac parte din plan.

Prin urmare, aceste presupuse datorii curente, nu pot influenţa luarea unei decizii cu privire la prelungirea licenţei societăţii debitoare.

Mai mult decât atât, art. 51 din Legea nr. 504/2002 nu condiţionează prelungirea licenţei de transmisie de existenţa unui certificat fiscal pe zero/decizie de reeşalonare datorii sau existenţa unui plan de reorganizare. Textul de lege se referă doar la acordarea/modificarea licenţei, nu şi la prelungirea licenţei.

Deci, din interpretarea gramaticală a textului de lege (art. 51 din Legea 504/2002) acţiunea de prelungire a unei licenţe de transmisie nu are nicio legătură cu acordarea acesteia sau cu modificarea ei. Nu se poate pretinde faptul că în înţelesul termenului de modificare sau acordare a licenţei, legiuitorul a înţeles să subsumeze şi acţiunea de prelungire a acesteia întrucât dacă lucrurile ar fi stat aşa, atunci ar fi fost suficient de explicat în acest sens, chiar în cuprinsul actului normativ ce reglementează activitatea CNA.

Or, în situaţia în care legea nu face referire clară privind asimilarea acţiunii de a prelungi licenţa în cuprinsul acţiunilor de acordare sau modificare a licenţei, existând distincţii majore între aceste 3 acţiuni, consideră că în cazul prelungirii licenţei audiovizuale nu le pot fi opuse condiţiile legale privind acordarea sau modificarea licenţei, prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 504/2002.

Nu în ultimul rând însăşi pârâta prin organele sale de conducere a făcut o distincţie clară între aceste noţiuni. Astfel, în conţinutul art. 20 din Decizia nr. 277/6.06.2013 pârâta face referiri clare la modalitatea de prelungire a licenţei şi nu la modificarea/acordarea acesteia.

Se arată că recurenta reclamantă nu se află nici în situaţia acordării licenţei audiovizuale şi nici în cea a modificării acesteia, considerând că prin aplicarea în cauză în mod discreţionar a dispoziţiilor art. 51 alin. (1) si 2 din Legea Audiovizualului le-a fost încălcat dreptul la comerţul liber, dreptul la libera iniţiativă şi concurenţa liberă, libertatea de exprimare, principiul egalităţii în drepturi şi a statului de drept.

Cu privire la alte acte administrative cu caracter normativ ce reglementează procedura de depunere a dosarului şi de prelungire a licenţei audiovizualului, respectiv Decizia CNA nr. 277/2013 modificată prin Decizia nr. 304 din 11 iunie 2015 privind procedura de acordare, modificare, prelungire a valabilităţii şi de cedare a licenţei şi a deciziei de autorizare audiovizuală digitală pentru difuzarea în sistem digital terestru, se arată că este un act administrativ individual cu caracter normativ emis de către Preşedintele CNA care, pe alocuri, încalcă în mod flagrant legea şi importante principii de drept, în condiţiile în care acesta, pe de o parte, adaugă în mod nepermis la Legea nr. 504/2001, act normativ în aplicarea căruia a fost emis Ordinul în discuţie, pe de altă parte contravine unor dispoziţii legale cu rang superior, cum ar fi cele din Legea nr. 85/2006 care guvernează situaţia juridică a recurentei.

Astfel, în condiţiile în care legi organice cum ar fi Legea nr. 85/2006 privind insolvenţa sau Legea 277/2015 privind Codul de Procedură Fiscală îi permit funcţionarea în continuare, în vederea redresării economice şi plata masei credale, un act administrativ unilateral cu caracter normativ emis de către Preşedintele CNA, în speţa Decizia 277/2013, de care se prevalează pârâta le obstructionează funcţionarea prin neprelungirea licenţei.

Cerinţa privind depunerea certificatului fiscal cu datorii 0 la buget este inaplicabilă societăţilor media aflate în procedura insolvenţei, întrucât starea de insolvenţă presupune existenţa unor creanţe certe lichide şi exigibile inclusiv la bugetul de stat. Pe de altă parte, depunerea planului de reorganizare aprobat de comitetul creditorilor reprezintă, în acest moment o altă cerinţă absurdă, în condiţiile în care, recurenta încă se află sub observaţie şi lucrurile nu sunt certe în procedură cu privire la planul de reorganizare care a făcut obiectul supunerii la votul creditorilor. Or, imposibilitatea obiectivă a recurentei de a complini aceste cerinţe normative invocate de către pârâtă nu poate constitui temei al pierderii licenţei audiovizuale pentru postul de televiziune "REALITATEA".

4. Apărările intimatei

Intimatul-pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului şi în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

S-a arătat că cererea de recurs nu conţine critici efective referitoare la sentinţa atacată sau argumente legale de natură să demonstreze încălcarea şi greşita aplicare a normelor de drept material incidente în speţă, ci o reluare a aspectelor învederate instanţei de fond prin cererea introductivă, prin omiterea evidentă a situaţiei reale de fapt şi de drept supusă controlului de legalitate.

Instanţa de fond a procedat la o analiză proprie privind situaţia dedusă judecăţii, aşa cum rezultă fără echivoc din hotărârea recurată, stabilind, în funcţie de actele şi lucrările dosarului, cadrul legal la care s-a raportat, cadru care nu s-a limitat doar la aspectele referitoare la starea de insolvenţă invocate în cererea iniţială sau în întâmpinarea formulată, ci a urmărit argumentarea logico-juridică a fiecărui considerent ce venea să răspundă susţinerilor reclamantei.

Instanţa de fond nu a procedat la o preluare a argumentelor pârâtului, aşa cum în mod nefondat susţine recurenta, ci a făcut o cercetare proprie atât a actelor dosarului, identificate în concret în sentinţă, precum şi a aspectelor invocate în cererea introductivă.

Astfel sunt considerentele sentinţei bazate pe legislaţia fiscală şi OPANAF 3654/2015 avute în vedere de instanţa de fond la fundamentarea considerentului potrivit căruia atât situaţia de fapt cât şi cadrul legislativ confirmă legalitatea şi temeinicia actului contestat.

De asemenea, invocarea de către instanţa de fond a motivelor ce au fundamentat emiterea O.U.G. nr. 25/2013 prin care se modifică şi completează art. 51 din Legea audiovizualului, referitor la "necesitatea stabilirii unor reguli clare de acces al titularilor la deţinerea unei licenţe audiovizuale, eliminând operatorii economici care înregistrează obligaţii restante la bugetul de stat, măsuri care fac parte dintr-un program extins de responsabilitate socială", dovedesc fără tăgadă că sentinţa recurată se bazează pe propria analiză, serioasă şi extinsă, a judecătorului fondului cu privire la speţa dedusă judecăţii şi la aspectele invocate de reclamantă.

3. Aspecte procedurale

Prin încheierea de şedinţă din data de 06.04.2023 pronunţată de Înalta Curte a fost respinsă excepţia nulităţii recursului.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin Decizia nr. 8/2020, solicitarea recurentei-reclamante de prelungire a valabilităţii licenţei audiovizuale pentru difuzarea prin satelit a serviciului de programe C. din Bucureşti (x/11.07.2001 eliberată la data de 30 aprilie 2013) a fost respinsă de Consiliu, cu consecinţa încetării de drept a valabilităţii licenţei audiovizuale la împlinirea termenului de 9 ani, ca urmare a expirării duratei pentru care fusese acordată.

Solicitarea de prelungire a valabilităţii licenţei a fost respinsă întrucât, din documentaţia obligatorie necesară conform Legii audiovizualului pentru prelungirea dreptului de difuzare a unui serviciu de programe de radiodifuziune, rezulta că petenta nu îndeplineşte condiţiile legale, la data formulării solicitării, conform Certificatului de atestare fiscală x eliberat de ANAF la data de 09.12.2019, înregistrând obligaţii fiscale şi obligaţii bugetare restante la data de 30.11.2019 în cuantum total de 137 402 511 RON.

Prin sentinţa recurată, prima instanţă a respins acţiunea, reţinând că pentru prelungirea licenţei de emisie, reclamanta trebuia să depună o serie de documente, printre care şi un certificat de atestare fiscală din care să rezulte că nu înregistrează obligaţii restante la bugetul de stat/prin excepţie, deşi datorează obligaţii la bugetul de stat, beneficiază de înlesniri sau reeşalonări de plată (instanţa fondului a reţinut că nu au fost prezentate astfel de dovezi);

De asemenea, cu referire la nemotivarea votului în cadrul deciziei CAN, s-a reţinut că decizia nu este proces-verbal al şedinţei şi că ea cuprinde motivarea rezumativă a votului majoritar şi a celui minoritar;

S-a arătat că nu este încălcat dreptul libertăţii economice, iar acest drept nu este absolut, putând fi limitat de existenţa obligaţiilor restante la bugetul de stat;

Instanţa fondului a reţinut că este nefondată afirmaţia reclamantei că datoriile ar fi suspendate la plată şi că datoriile născute în procedură nu pot fi executate.

Se reţine că la data de 19.12.2018 prin sentinţa nr. 7666 pronunţată de judecătorul sindic de la Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a Civilă a confirmat planul de reorganizare votat în adunarea creditorilor din 23.05.2014.

La data de 20.04.2022 judecătorul sindic a luat act de decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 291/R/01.04.2019 prin care a fost infirmat planul de reorganizare şi în temeiul art. 107 alin. (1) lit. B) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, a dispus intrarea în procedura general de faliment a debitorului S.C. A. S.A.;

Deci, la data emiterii deciziei CNA, 09.01.2020, reclamanta se afla în situaţia în care planul său de reorganizare era infirmat din data de 01.04.2019, iar intrarea în faliment s-a dispus abia în 20.04.2022;

Aşadar, debitoarea reclamantă era tot în perioada de insolvenţă, mai exact în perioada de observaţie, când planul propus a fost infirmat;un plan de reorganizare infirmat nu produce niciun efect juridic cu privier la obligaţiile de plată propuse, după cum nici un plan care a fost votat în adunarea creditorilor nu produce efecte până când nu este confirmat de judecătorul sindic.

De asemenea, se reţine că potrivit adresei x/13.11.2019 a ANAF-certificatul de atestare fiscal emis pentru reclamantă cuprinde obligaţii de plată restante curente, născute în cursul procedurii de insolvenţă.

Aspectele menţionate de recurenta reclamantă în cererea de recurs cu privire la situaţia sa de persoană juridică aflată în insolvenţă au mai fost invocate şi în faţa instanţei de fond şi nu au fost reţinute, fiind considerate neîntemeiate, neexistând un temei legal presupus a fi încălcat de instanţa fondului cu prilejul dezlegării date cauzei.

Astfel, susţinerile recurentei, în sensul că nu s-a avut în vedere o precizare a ANAF potrivit căreia datoriile ce se nasc în procedură nu pot fi executate silit, ori că sunt suspendate la plată pe parcursul reorganizării/insolvenţei, nu au suport legal şi reprezintă o interpretare subiectivă a reclamantei, în condiţiile în care dispoziţiile Legii nr. 85/2014 sunt clare cu privire la creanţele curente.

Astfel potrivit definiţiei de la art. 5 pct. 21 din Legea nr. 85/2014, varianta în vigoare la data emiterii deciziei contestate, "creditor cu creanţe curente sau creditor curent este acel creditor ce deţine creanţe certe, lichide şi exigibile, născute în timpul procedurii de insolvenţă, şi care are dreptul de a i se achita cu prioritate creanţa, conform documentelor din care rezultă".

Creanţele curente au astfel un regim juridic special, reclamantul confundând procedura de recuperare a acestora cu cea prevăzută pentru celelalte creanţe, anterioare deschiderii procedurii şi cărora, într-adevăr le sunt aplicabile dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014 cu modificările şi completările ulterioare, invocate de reclamant:" (1) De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor.(…)"

Or, creanţelor curente nu le sunt aplicabile aceste dispoziţii legale.

Dacă creditorii nu au stabilit ca datoriile curente să facă parte din plan (plan care nu a fost în final confirmat), nu înseamnă că acestea nu mai există, sau că au fost suspendate, cum a susţinut recurenta reclamantă, ci ele au un regim aparte de plată, urmând a fi achitate pe măsură ce devin scadente, pe baza documentelor din care rezultă.

Pe de altă parte, recurenta reclamantă şi-a concentrat întreaga apărare pe faptul că legea audiovizualului nu se referă în art. 51 la cazul prelungirii licenţei, ci doar la emiterea şi modificarea acesteia, astfel încât, pentru ipoteza în care se află reclamanta, de prelungire a licenţei, textul de lege invocat nu este aplicabil, astfel încât nu i se putea solicita certificatul de atestare fiscală, care este necesar doar pentru emiterea sau modificarea licenţei.

O astfel de susţinere nu poate fi reţinută, în condiţiile în care art. 51 din Legea audiovizualului a fost modificat în sensul introducerii cerinţei certificatului fiscal prin O.U.G. nr. 25/2013.

Acest din urmă act normativ, pentru modificarea şi completarea Legii audiovizualului nr. 504/2002 a fost edictat având în vedere (…):" necesitatea stabilirii unor reguli clare de acces a titularilor la deţinerea unei licenţe audiovizuale, eliminând operatorii economici care înregistrează obligaţii restante la bugetul de stat, măsuri care fac parte dintr-un program extins de responsabilitate socială."

Aşadar, urmărind viziunea de ansamblu a legiuitorului atunci când a modificat Legea audiovizualului, se constată că aceasta a avut în vedere stabilirea unor reguli generale pentru deţinătorii unei licenţe audiovizuale, fără a face vreo distincţie între emiterea licenţei, prelungirea sau modificarea acesteia, în toate cazurile fiind vorba de situaţia titularilor de licenţe.

De altfel recurenta reclamantă nici nu a relevat o diferenţă semnificativă între eliberarea sau modificarea unei licenţe şi prelungirea acesteia, din perspectiva accesului titularilor la deţinerea licenţei, pentru a invoca exonerarea de această obligaţie a celor care solicită doar prelungirea.

De altfel, potrivit art. 51 alin. 1 se stipulează că "Procedura şi condiţiile de eliberare şi modificare a licenţei audiovizuale se stabilesc prin decizie a Consiliului. Solicitanţii au obligaţia să depună (…) certificate fiscale din care să rezulte că, la data solicitării licenţei audiovizuale, societatea care solicită acordarea sau modificarea licenţei nu înregistrează obligaţii restante la bugetul de stat.

Astfel, în temeiul art. 51 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 s-a emis Decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului nr. 304/2015 privind procedura de acordare, modificare, prelungire a valabilităţii şi de cedare a licenţei şi a deciziei de autorizare audiovizuală digitală pentru difuzarea în sistem digital terestru, care a modificat şi completat Decizia CNA nr. 277/2013.

(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) se poate acorda sau modifica licenţa în cazul în care societatea înregistrează obligaţii restante la bugetul de stat, dar beneficiază de înlesniri sau reeşalonări la plata acestora. În această situaţie, societatea este obligată să depună dovada acordării acestor facilităţi."

Această decizie emisă de CNA este în vigoare, nefiind anulată, astfel încât reclamantul nu poate invoca neaplicarea acesteia sau faptul că ar adăuga la Legea nr. 504/2001, în condiţiile în care nu a exercitat vreun drept procesual în legătură cu aceasta.

Or, în mod corect a reţinut instanţa fondului cauzei că reclamanta nu a depus dovezi în sensul că ar fi beneficiat de scutiri/eşalonări la plată, acestea probe neputând fi depuse de altfel, în condiţiile în care, oricum, la data solicitării prelungirii licenţei, societatea reclamantă se afla deja în insolvenţă, fiind în perioada de observaţie, situaţie în raport de care nici nu putea beneficia de scutire/reeşalonare la plată a datoriilor.

Astfel, în aceste condiţii sunt avute în vedere dispoziţiile art. 186 din C. proc. civ..fiscală forma în vigoare la data emiterii deciziei contestate, 9.01.2020, care se referă la condiţiile de acordare a eşalonării la plată (1) Pentru acordarea unei eşalonări la plată de către organul fiscal central, debitorul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

a) să se afle în dificultate generată de lipsa temporară de disponibilităţi băneşti şi să aibă capacitate financiară de plată pe perioada de eşalonare la plată. Aceste situaţii se apreciază de organul fiscal competent pe baza programului de restructurare sau de redresare financiară ori a altor informaţii şi/sau documente relevante, prezentate de debitor sau deţinute de organul fiscal;

(…)

c) să nu se afle în procedura insolvenţei;"

Astfel, organul fiscal a ţinut cont în decizia contestată de disp art. 51 din Legea nr. 504/2002 cât şi de art. 157 din Codul de procedură fiscalălă care se referă la obligaţiile fiscale restante- (1) Prin obligaţii fiscale restante se înţelege:

a) obligaţii fiscale pentru care s-a împlinit scadenţa sau termenul de plată;(…)

(2) Nu sunt considerate obligaţii fiscale restante:

a) obligaţiile fiscale pentru care s-au acordat şi sunt în derulare înlesniri la plată, potrivit legii, dacă pentru acestea nu s-a împlinit termenul de plată prevăzut în actul de acordare a înlesnirii sau se află în termenul de plată prevăzut la art. 194 alin. (1) lit. d), precum şi celelalte obligaţii fiscale, care sunt condiţii de menţinere a valabilităţii înlesnirilor la plată, dacă pentru acestea nu s-au împlinit termenele suplimentare astfel cum sunt prevăzute la art. 194 alin. (1); (…)

c) obligaţiile fiscale cu termene de plată viitoare stabilite în planul de reorganizare judiciară aprobat în condiţiile legii;

Cum recurenta reclamantă se regăseşte în situaţia prevăzută de alin. (1) a art. 157 din Codul de procedură fiscalălă şi nu se încadrează în cea de la alin. (2) din Legea nr. 85/2014, în mod corect a apreciat prima instanţă că a procedat pârâtul CNA la momentul emiterii deciziei contestate.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constatând că în cauză nu pot fi reţinute motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. S.A - în insolvenţă, prin lichidator judiciar D. împotriva sentinţei civile nr. 1126 din 2 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 28 iunie 2023.