FGA debtors' right to statutory interest after delayed payment: applicable interest rate under O.G. 13/2011 and accrual period for separate compensation claims

Şedinţa publică din data de 28 iunie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 01.04.2021, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat să se constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 şi să dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale, precum şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin cererea adiţională depusă la data de 31.08.2021, reclamanta A. S.A., a solicitat instanţei ca, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 constând în:

- în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor; respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011 – 18271,98 RON, calculate până la data de 08.09.2021 şi în continuare până la data plăţii efective;

- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 1188 din data de 24.06.2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei de interes, excepţia lipsei de obiect, excepţia tardivităţii, şi excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiate.

A admis în parte cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a dobânzii legale în materie civilă, calculate potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data de 29.10.2021.

A obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 1.179,28 de RON, constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial.

A respins cererea în rest, ca neîntemeiată.

3. Cererile de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 1188 din data de 24.06.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a susţinut că sentinţa primei instanţe este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2, alin. (3), (11) şi 12 alin. (1), art. 13 alin. (5) şi 14 alin. (1) din Legea 213/2015, precum şi a art. 8 alin. (3) si art. 19 raportate la art. 8 din Legea 554/2004.

Astfel, instanţa de fond a pronunţat soluţia cu încălcarea competentei exclusive şi exprese a FGA de a soluţiona cererile creditorilor de asigurări, potrivit procedurii administrative stabilită în cadrul Legii nr. 213/2015, hotărârea fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2, alin. (3), art. 11 şi art. 14 alin. (1) şi art. 13 alin. (5) şi art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015.

Conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015: "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5."

Art. 11 din aceeaşi lege prevede că: "Fondul asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta lege."

Dispoziţiile art. 13 alin. (2), (3) şi 4 din Legea nr. 213/2015 prevăd că: "(2) Fondul va publica şi site-ul propriu informaţii referitoare la demersurile necesare pentru obţinerea de la Fond a despăgubirilor/indemnizaţiilor. (3) în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă. (4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenţi este de competenţa comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare."

De asemenea, potrivit art. 14 din Legea nr. 213/2015: "(1) în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi. (2) Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potenţialul creditor şi se depune direct la sediul Fondului sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poşta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate."

Procedura administrativă, cu caracter special, menţionată prevede şi modalitatea de soluţionare a cererilor creditorilor de asigurări, respectiv obligaţia comisiei speciale prevăzute de art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004 şi 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015 de a admite cererea de despăgubire sau de plată şi de a efectua plata în limita plafonului de garantare, iar în caz de refuz, de a emite o Decizie de respingere.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015: "(5) în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere. Împotriva deciziei se poate formula contestaţie, în condiţiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare."

În continuare, recurentul-pârât susţine că în mod greşit instanţa de judecată a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în temeiul prevederilor art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004.

Intimata a solicitat instanţei, în cadrul dosar x/2018, atât anularea deciziei FGA nr. 14452/2018, cât şi obligarea la plata despăgubirilor solicitate prin cererile de plată respinse prin decizie. Faptul că instanţa de judecată nu a obligat FGA direct la plata despăgubirilor solicitate - ci recurentul-pârât a fost obligat să soluţioneze pe fond cererea de plată -, s-a făcut în respectul dispoziţiilor exprese ale Legii nr. 213/2015 ce dau în competenţa exclusivă şi expresă a FGA analiza cererilor de plată depuse de creditorii unui asigurător în faliment, urmând ca soluţia administrativă a Fondului să facă obiectul verificării legalităţii de către instanţa de contencios administrativ, dar acesta soluţie a instanţei nu anulează faptul cert ca A. a cerut instanţei de judecată, în 2018, obligarea FGA la plata despăgubirilor solicitate prin cererea de plată invocată în prezenta cauză.

Or, dacă prin acţiunea de faţă intimata solicită penalităţi/dobânzi, în temeiul legii, aferente despăgubirilor solicitate prin contestaţia ce a făcut obiectul dosar x/2018, nu exista nicio justificare legală sau raţională pentru care aceasta să nu fi putut să solicite, odată cu obligarea FGA la plata despăgubirilor - aşa cum a făcut-o - şi plata de penalităţi sau dobânzi, în temeiul legii, aşa cum pretinde în cauza de faţă.

În ceea ce priveşte termenul de introducere a acţiunii - cu cele două capete de cerere menţionate - acesta este stabilit de art. 11 din lege, fiind în general de minim 6 luni dar nu mai mult de 1 an de la comunicarea actului considerat vătămător. În ce priveşte Deciziile emise de FGA, în privinţa termenului de contestare, aşa cum se cunoşte, acesta este de 10 zile de la comunicarea Decizie de respingere, astfel cum dispun prevederile art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015, coroborate cu cele ale art. 19 din Legea 503/2004, republicata, cu modificările ulterioare.

Totodată, spre deosebire de regula stabilită prin art. 8 din Legea nr. 554/2004, conform căreia cererea de daune se formulează odată cu acţiunea principală în anularea actului administrativ, reglementarea cuprinsă în art. 19 din aceeaşi lege constituie excepţia, fapt pentru care s-a instituit atât posibilitatea exercitării separate a acţiunii in despăgubire ca urmare a emiterii unui act administrativ vătămător cât şi un termen de prescripţie aferent acestui caz special reglementat de lege, art. 19, stipulând: "Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2)Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

Prin urmare legea contenciosului administrativ dă posibilitatea exercitării separate a acţiunii în despăgubire faţă de acţiunea în anularea actului, dar nu în orice condiţii, ci numai dacă acest lucru nu este posibil odată cu exercitarea acţiunii în anularea actului - deci potrivit regulii instituită în cadrul art. 8 din lege- respectiv dacă persoana vătămată nu poate cunoaşte şi determina întinderea pagubei la data promovării acţiunii principale împotriva actului vătămător.

Cu alte cuvinte, în această situaţie, este inadmisibilă cererea de reparare a pagubei pe cale separată, pe baza dispoziţiilor speciale ale art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dacă persoana vătămată nu dovedeşte existenţa unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului produs anterior promovării acţiunii principale în contenciosul administrativ.

Or, în cauza de faţă, intimata nu face dovada unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului produs anterior promovării acţiunii principale în contenciosul administrativ ce face obiectul dosar x/2018, de vreme ce aceasta solicită penalităţi de întârziere/dobânzi în temeiul legii, respectiv în temeiul unei dispoziţii prevăzute în legislaţia RCA în sarcina asigurătorilor, respectiv Ordinului CSA 14/2011, ceea ce exclude o cuantificare/stabilire a întinderii prejudiciului intimatei sau, în privinţa dobânzilor, în temeiul O.G. nr. 13/2011, ceea ce exclude iarăşi o evaluare proprie a pretinsului prejudiciu (în afară de calculul matematic respectiv).

Pe cale de consecinţă, cererea intimatei privind obligarea pârâtului în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, actualizată la plata de dobânzi legale este inadmisibilă şi din perspectiva aplicării prevederilor Legii nr. 554/2004 nu numai a Legii nr. 213/2015, art. 19 din legea contenciosului administrativ având un caracter de excepţie faţă de regula instituită de art. 8 din aceeaşi lege, excepţie ce constă în condiţionarea exercitării separate a acţiunii în despăgubire faţă de acţiunea în anularea actului administrativ numai în cazul în care persoana vătămată ar face dovada unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului, situaţie care nu se regăseşte în cauza de faţă, reclamanta solicitând penalităţi sau dobânzi în temeiul legii şi nu al evaluării pretinsului prejudiciu.

Instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia tardivităţii, deoarece, dreptul material la acţiunea privind accesorii la despăgubirile solicitate prin cererea de plată nr. x/16.03.2016 fiind stins.

Conform art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004: "Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

Acest termen trebuie cuantificat de la momentul primirii actului administrativ vătămător în funcţie de care se poate aprecia dacă cererea de plată a fost soluţionată în termen sau nu, iar în cauza de faţă evident că acest termen a trecut demult, iar faptul că se cer accesorii a căror prescriere se face diferit nu are nicio relevanţă de vreme ce dreptul material la acţiune s-a stins prin prescripţie de mai bine de 2 ani.

Faţă de aceste împrejurări soluţia acordării de care instanţa de fond a dobânzilor legale penalizatoare calculate după 30 de zile de la depunerea cererii de plată până la data de 29.10.2021 este nelegală, sumele în discuţie, nici dacă ar fi datorate, nu ar mai putea fi pretinse prin acţiune în justiţie, dreptul material la acţiune fiind prescris.

3.2. Prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă A. S.A. a arătat că hotărârea primei instanţei este pronunţată cu aplicare şi încălcarea normelor de drept material, respectiv prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 FGA are obligaţia să instrumenteze dosarele de daună "cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare."

Or, potrivit art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, în caz de neîndeplinire la timp a obligaţiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, aceasta va fi obligat la penalităţi în cuantum de 0,1%/zi de întârziere.

De asemenea, potrivit Normei ASF 23/2014, art. 38:

"Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător."

Prin urmare, faţă de prevederile art. 12 alin. (2) din Legea 213/2015 este evident că dacă FGA este obligat să soluţioneze cererile de plată cu respectarea normelor legale şi a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grevează cererea de plată, apreciem că nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea faţă de FGA a penalităţilor stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

Cu privire la greşita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 se arată că, ori de către ori nu există o evaluare contractuală sau legală, făcută printr-o normă specială a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a unor sume de bani, aplicabile devin prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 "dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare". În speţă, FGA, deşi în îndeplinirea atribuţiilor stabilite în sarcina sa prin lege, trebuia să procedeze la plata despăgubirilor într-un termen de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, FGA a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani. Aşadar, în speţă este pe deplin aplicabilă dobânda penalizatoare.

Or, aceasta trebuie stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2), iar nu potrivit alin. (3), aşa cum in mod greşit a făcut prima instanţă. Aceasta deoarece raporturile juridice din care a rezultat obligaţia de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare şi din prevederi legale incidente în materia asigurărilor. Atâta vreme cât A. este îndreptăţit la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului şi în calitate de creditor de asigurare, de vreme ce FGA este, la rândul său, o instituţie creată tocmai pentru a asigura funcţionarea pieţei asigurărilor, nu se poate susţine că raporturile juridice dintre A. şi FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ.

În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Aceasta cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosinţa asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul.

În considerarea celor de mai sus, solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv strict cu privire la soluţia privind stabilirea cuantumului penalităţilor, iar rejudecând pe fond, admiterea acţiunii precizate şi obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 16.03.2016 constând în:

1. în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor (Ordinul CSA 14/2011);

2. în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

4. Apărările formulate în cauză.

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamată, ca nefondat.

Prin concluziile scrise, recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-pârât, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 12 decembrie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 28 iunie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge atât recursul declarat de reclamanta A. S.A., cât şi recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat să se constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016, iar prin cererea adiţională a solicitat ca, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 constând în:

- în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor; respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011 – 18271,98 RON, calculate până la data de 08.09.2021 şi în continuare până la data plăţii efective;

- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prima instanţă a respins a respins excepţia lipsei de interes, excepţia lipsei de obiect, excepţia tardivităţii, şi excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiate; a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a dobânzii legale în materie civilă, calculate potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data de 29.10.2021.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că reclamanta este îndreptăţită la plata dobânzii legale stabilite conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, deoarece FGA răspunde pentru întârzierea în executarea propriilor obligaţii legale, având în vedere că, în cazul în care FGA ar fi soluţionat cererea cu respectarea legii, la momentul potrivit, nu s-ar fi cauzat reclamantei prejudiciul constând în lipsirea de o sumă de bani cuvenită.

Învestită cu soluţionarea cererilor de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că ambele părţi litigante au formulat critici împotriva hotărârii primei instanţe invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă din perspective diferite.

6.1. Prin motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă se susţine că hotărârea primei instanţe este dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, FGA are obligaţia să instrumenteze dosarele de daună "cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare".

Potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, "dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare."

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a reţinut că recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii stabilite conform prevederilor din O.G. nr. 13/2011, a căror cauză juridică este, în principal, neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, deoarece FGA răspunde pentru întârzierea în executarea propriilor obligaţii legale.

În acest context, Înalta Curte constată că, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părţii reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată nr. x/16.03.2016 în ceea ce priveşte suma de 6371 RON a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa acesteia, iar emiterea deciziei sus-menţionate îndreptăţeşte recurenta-reclamantă să solicite despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 6371 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Pe de altă parte, relevante sunt dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora: "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii (...)". De asemenea, dispoziţiile art. 13 alin. (3) din acelaşi act normativ menţionează că: "În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă." Or, atât timp cât instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 nu a analizat situaţia concretă a recurentei-reclamante în sensul de a se stabili concret dacă deţine o creanţă de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată nr. x/16.03.2016 şi înscrisurile care o însoţesc, achitarea sumei de 6371 RON prin Ordinul de plată nr. x/29.10.2021, reprezintă o manifestare de voinţă ce produce efecte juridice şi conduce la înlăturarea excepţiei inadmisibilităţii, excepţiei prescripţiei şi excepţiei tardivităţii în ceea ce priveşte creanţa principală, precum şi în sensul acordării dobânzii legale, calculate de la îndeplinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii şi până la data de 29.10.2021.

6.2. Analizând cererea de recurs formulată de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că prin prima critică se susţine că instanţa de judecată a pronunţat soluţia cu încălcarea exclusivă a Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, contenciosului administrativ este un controlul de plină jurisdicţie având în vedere că, prin soluţionarea cererii deduse judecăţii, instanţa poate dispune, după caz, anularea totală sau parţială a actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, obligarea autorităţii pârâte la emiterea actului solicitat de reclamant, dacă legea îi conferă acestuia acest drept, repararea pagubei sub forma despăgubirilor materiale, dar şi morale.

Din actele dosarului de fond rezultă că, recurenta-reclamantă A. S.A. a înregistrat la intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/16.03.2016 cerere de plată privind suma de 6371 RON pretinsă cu titlu de creanţă de asigurări, iar în motivele de recurs se susţine că această cerere trebuia formulată în dosarul nr. x/2018.

Înalta Curte constată că, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată privind suma de 6371 RON, dosar daună x, sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată şi plătite din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Faţă de împrejurarea că, recurentul-pârât a respins cererea de plată fără a realiza o analiză din perspectiva temeiniciei acesteia, ci pentru depăşirea plafonului de 450.000 RON (aşa cum rezultă din decizia nr. 14452/03.05.2018), iar la data de 29.10.2021 a înţeles să procedeze la plata sumei solicitate prin cererea de plată nr. x/16.03.2016, prima instanţă s-a pronunţat în concordanţă cu dispoziţiile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).".

Într-adevăr, din cuprinsul acestor dispoziţii rezultă că acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, însă atât timp cât cererea de plată nr. x/16.03.2016 a fost soluţionată în sensul admiterii la plată, fără a fi emis un act administrativ, recurentul-pârât nu poate pretinde recurentei-reclamante să prezinte o hotărâre judecătorească prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, atât timp cât emiterea actului administrativ intră în atribuţiile sale, iar acesta a recunoscut că cererea de plată a fost admisă fără să fi emis un astfel de act.

Sub acest aspect, relevantă este şi decizia nr. 14454/17.01.2022, emisă în cadrul instrumentării dosarelor de daună, în acord cu dispoziţiile Deciziei nr. 29 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2019, precum şi ale Deciziei nr. 4644/13.10.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2018, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis cererile de plată menţionate în Anexa 1 pentru suma de 1.360.732 RON reprezentând debit principal, între care se regăseşte şi cererea de plată nr. x pentru suma de 6371 RON – poziţia 35, achitată cu ordinul de plată x/29.10.2021 .

În acest context rezultă că dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât la data învestirii instanţei judecătoreşti (01.04.2021) existenţa creanţei este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât şi de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale de 6371 RON, care de altfel, a fost achitată de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.

În privinţa cererii de obligare a recurnetului-pârât la plata dobânzilor legale, în mod corect a reţinut prima instanţă dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, prin care s-a reţinut că plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi şi art. 1.535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

Având în vedere că, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar în lipsa unui termen special de soluţionare a cererilor de plată, se aplică dispoziţiile de drept comun ale contenciosului administrativ, respectiv art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, prin "nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri" se înţelege "faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen" rezultă că, în cauza dedusă judecăţii, termenul începe să curgă de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi se împlineşte la data de 29.10.2021, când contul recurentei-reclamante a fost creditat cu suma reprezentând creanţa principală.

Faţă de aceste considerente, nu poate fi primită critica recurentului-pârât în sensul că, dreptul material la acţiune s-a stins prin prescripţie de mai bine de 2 ani, având în vedere că cererea de plată nu a fost soluţionată cu respectarea termenului legal, iar termenul de introducere a cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 trebuie cuantificat de la momentul primirii actului administrativ vătămător în funcţie de care se poate aprecia dacă cererea de plată a fost soluţionată în termen sau nu.

În ceea ce priveşte cuantumul dobânzii legale, în mod corect a reţinut instanţa de fond incidenţa dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 (forma în vigoare la data cererii de plată), având în vedere că recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este o întreprindere cu scop lucrativ şi nu a acţionat în calitate de autoritate contractantă, ci acesta răspunde pentru întârzierea în executarea propriilor obligaţii.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În considerarea argumentelor expuse, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat atât recursul declarat de recurenta-reclamantă cât şi recursul declarat de recurentul-pârât şi, în consecinţă, va menţine sentinţa primei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 1188 din 24 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor-FGA împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 28 iunie 2023.