Scope of Insurance Guarantee Fund liability: exclusion of late payment penalties and litigation costs from statutory insurance claims

Şedinţa publică din data de 28 iunie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 21.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat contestaţie împotriva Deciziei FGA nr. 26120 din 31.03.2021 solicitând instanţei de judecată anularea în parte a deciziei contestate, ca fiind netemeinică şi nelegală, obligarea pârâtului FGA la plata sumelor de 7836,87 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 1489,19 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 18695/2015 pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2015 şi de asemenea plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 413 din data de 02.03.2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor – FGA; a anulat în parte decizia nr. 26120/31.03.2021 în ceea ce priveşte respingerea cererii de plată cu privire la penalităţile de întârziere; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei 7.836,87 RON reprezentând penalităţi de întârziere.

3. Cererile de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 413 din data de 02.03.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor – FGA.

3.1. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat motivele de nelegalitate, care se circumscriu cazului de casare prevăzut de C. proc. civ. la art. 488 alin. (1) pct. 8 ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material").

Sub acest aspect se susţine că, contrar argumentelor instanţei de fond, Decizia ICCJ nr. 29/2020 nu este aplicabilă în cauză, căci prin decizia criticată ce face obiectul judecăţii Fondul nu a respins suma solicitată prin raportare la plafonul stabilit per creditor. Aşadar, consideră că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 521 C. proc. civ.

În ce priveşte decizia 29/2020, este adevărat că în considerente, în cuprinsul paragrafului 124 al deciziei, instanţa supremă reţine că "Nu este lipsit de relevanţă faptul că în cuprinsul definiţiei date acestei noţiuni legiuitorul foloseşte, iniţial, termenul la plural - "creanţele creditorilor de asigurări" - tocmai pentru ca aceste creanţe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalităţi, însă ulterior indică clar elementul care uneşte toate aceste creanţe şi impune a fi tratate ca o singura creanţă, şi anume contractual de asigurare. Astfel, creanţele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanţa de asigurare". Aceste referiri ale ICCJ la termenul de "penalitate" nu trebuie interpretate însă în mod trunchiat, separat de restul considerentelor deciziei precitate şi fără a ţine cont de obiectul sesizării. Instanţa supremă face referire expresă la faptul că aceste "creanţe de asigurări", fie ele şi penalităţi, atunci când este cazul, trebuie să rezulte din contractul de asigurare.

De asemenea, la paragraful următor Înalta Curte arată că: "125. Se impune a se preciza că referirea expresă la contractul de asigurare din conţinutul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 are în vedere contractul de asigurare de răspundere civilă delictuala (contract RCA), încheiat de asigurătorul în faliment cu persoana vinovată de săvârşirea faptei ilicite, şi nu contractul de asigurare facultativă încheiat între asigurătorul de asigurare facultativă şi clientul său (contract CASCO). Prin urmare, elementul esenţial care stă la baza despăgubirilor achitate de societate ÎI reprezintă contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală, în cadrul căruia asigurătorul în faliment figurează în calitate de debitor."

Având în vedere aceste clarificări ulterioare, este evident faptul că prin Decizia nr. 29/2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a lămurit chestiunea penalităţilor de întârziere pretinse de asigurătorul CASCO de la asigurătorul RCA pentru neplata la termen a despăgubirii pretinse ca urmare a subrogării în drepturile persoanei prejudiciate, în sensul în care acestea ar reprezenta creanţe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din legea nr. 213/2015 ci, dimpotrivă, a condiţionat recunoaşterea acestei calităţi de aceea ca despăgubirile solicitate independent de natura lor să fie prevăzute în contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii- respectiv a dispoziţiilor art. 50 din legea nr. 136/1995- versiunea în vigoare la data încheierii contractului RCA, respectiv a art. 2223 C. civ.. - incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi anume că, penalităţile de întârziere nu constituie creanţe de asigurări.

Conform art. 50 din Ordinul CSA nr. 14/2011 alin. (3): Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparaţiilor părţilor componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum şi cele de demontare şi montare aferente reparaţiilor şi înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la preţurile practicate de unităţile de specialitate, Ia care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum şi cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 55.

În acelaşi sens sunt si prevederile art. 2214 C. civ., potrivit cărora: în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu reprezintă continuatorul B.- nu are nici calitatea de reprezentant si nici de terţ garant, aceasta fiind reprezentata prin lichidator judiciar- iar debitele privind penalităţile de intarziere se recuperează doar de la B. prin înscriere la masa credala si nicidecum de la FGA, a cărui unica sarcina este sa plătească despăgubiri odată cu rămânerea definitiva a hotărârii de deschidere a falimentului.

În plus, activitatea FGA este prevăzuta prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma ASF 16/2015, nefiind aplicabile FGA textele de lege ce erau aplicabile societăţilor de asigurare- respectiv cele referitoare la penalităţile de întarziere (întrucât acestea nu se referă la modalităţi de determinare a întinderii despăgubirii- cf art. 16 Norma ASF 16/2015); nici legea 213/2015 şi nici Norma ASF 16/2015 nu prevăd posibilitatea de a obliga FGA la plata penalităţilor de intarziere în caz ca nu si-ar indcplini obligaţiile, după cum nu se prevede un termen maximal in care FGA ar trebui sa soluţioneze o cerere de despăgubire.

Prin urmare, singurul scop pentru care a fost constituit FGA ca persoana juridica de drept public este pentru plata despăgubirilor in cazul falimentului unui asigurător, ceea ce înseamnă ca nu numai ca nu sunt datorate penalităţile de intarziere, dar plata acestora ar contraveni prevederilor legale incidente in materie.

Este evident, că în cazul Fondului de Garantare a Asiguraţilor, legiuitorul a optat pentru plata despăgubirilor şi nu a tuturor sumelor datorate de asigurătorul în faliment, ba chiar reglementează în mod expres ca Fondul asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta lege. (art. 11 din Legea 213/2015).

Conform art. 24 alin. (3) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiara nr. 16/2015: Dacă disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru efectuarea plăţilor de indemnizaţii/despăgubiri cuvenite creditorilor de asigurări, plata acestora se va efectua pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de lege. Autoritatea de Supraveghere Financiară poate majora oricând cuantumul cotei procentuale până la limita prevăzuta la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Art. 6 din Legea nr. 213/2015 prevede:" (1) Contribuţiile datorate Fondului de către asigurători se calculează separat pe cele două categorii de asigurări, respectiv asigurări generale şi asigurări de viaţă, pe baza evidenţelor contabile lunare ale acestora, aplicându-se o cotă procentuală stabilită conform prevederilor alin. (3). (2) Cota procentuală a contribuţiilor nu va putea depăşi 10% din primele brute încasate de asigurători din activitatea de asigurări directe."

Printr-o altă critică, recurentul-pârât susţine greşita aplicare a dispoziţiilor art. 80 din legea nr. 85/2014 în sensul că, în mod greşit s-a reţinut că acestea nu ar avea relevanţă în cauză, ci ar trebui aplicate doar în ce priveşte înscrierea la masa credală.

Potrivit art. 80 din Legea nr. 85/2014: (1) Nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior datei deschiderii procedurii, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 103.

Împrejurarea care a fost ignorată de instanţa de fond este aceea ca odată ce a intervenit falimentul societăţii de asigurare, sunt incidente prevederile legii nr. 85/2014, atât dispoziţiile generale (privind suspendarea acţiunilor civile sau sistarea calculului penalităţilor- dat fiind ca prin acestea s-ar majora pasivul societăţii) cat si dispoziţiile speciale privind rangul creanţelor, respectiv prioritatea la plata a creanţelor de asigurare.

De asemenea trebuie avute în vedere si principiile legii nr. 85/2014 ce vizează egalitatea de tratament a creditorilor in procedura colectiva de recuperare a creanţelor.

Prin urmare, nu se poate susţine că o sumă ar putea fi recuperată din resursele FGA, însă nu şi de la masa credală, pentru că în cazul acela se aplică dispoziţiile art. 80 din legea 85/2014, dar se ignora că penalităţile nu sunt creanţe de asigurări, iar Fondul nu poate plaţi alt tip de creanţe.

3.2. Prin motivele de recurs, reclamanta A. S.A., arată că Fondul a emis Decizia nr. 26120/31.03.2021, prin care a admis la plată suma de 27.211,34 RON, reprezentând despăgubiri şi a respins plata sumelor de 7.836,87 RON reprezentând penalităţi, respectiv de 1.489,19 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Sentinţa recurată este nelegală prin raportare la definiţia conceptului de creanţă de asigurare, aşa cum a fost ea impusă cu titlu obligatoriu prin Decizia ÎCCJ nr. 29/2020.

Mai mult, potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, creanţele de asigurare sunt definite ca fiind -creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele da-torate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Hotărarera recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Hotărârea de fond este netemeinică şi nelegală întrucât instanţa a soluţionat cauza fără a ţine cont de existenţa contractelor obligatorii cu conţinut legal şi a caracteristicilor acestui tip de contracte.

Soluţionând cauza, instanţa de fond a reţinut că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată datorate de asigurătorul aflat în faliment nu au la bază un contract de asigurare, ci sunt generate de atitudinea culpabilă a acestui asigurător, care nu a înţeles sa-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Argumentul este unul eronat şi contravine prevederilor art. 3 din Legea nr. 136/1995 şi art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care stabilesc că asigurarea RCA este un contract obligatoriu al cărui conţinut este reglementat prin lege.

Coroborând prevederile stipulate la art. 3 din Legea nr. 136/1995 şi art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 ajungem în mod indubitabil la concluzia că asigurarea RCA este un contract obligatoriu cu conţinut impus prin lege şi că prevederile inserate la Titlul III din Normă -Contractul de asigurare, reprezintă practic conţinutul contractului de asigurare.

În aceste condiţii, apare ca fiind evident că sumele prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. d) şi la art. 64 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt datorate în baza contractului de asigurare, reprezentând astfel creanţe de asigurare.

Potrivit art. 26 alin. (1) din Normă:

Asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăşi limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condiţiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliţei de asigurare RCA, se acordă despăgubiri în formă bănească pentru:

a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial;

b) pagube materiale;

c) pagube reprezentând consecinţa lipsei de folosinţă a vehiculului avariat;

d) cheltuieli de judecată efectuate de persoana prejudiciată.

Dispoziţiile art. 37 din Normă menţionează că:

a) "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculata pentru fiecare zi de întârziere."

Or, dacă sumele prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt privite ca fiind sume datorate în ba2a contractului de asigurare, nu există niciun argument logic sau juridic pentru care sumele prevăzute la lit. d) a aceluiaşi articol 26 (cheltuielile de judecată) să nu fie primite ca fiind datorate tot în baza contractului de asigurare. Iar argumentul este unul foarte simplu: art. 26 alin. (1) din Normă stabileşte sumele dato¬rate de asigurător în baza contractului de asigurare.

Similar, nu există niciun argument pentru care penalităţile de întârziere prevăzute la art. 37 din Normă să nu fie privite la rândul lor ca fiind datorate în baza contractului de asigurare RCA.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat excepţia lipsei de interes faţă de împrejurarea că, prima instanţă a admis cererea reclamantei cu privire la plata sumei de 7.836,87 RON reprezentând penalităţi, aspect în raport de care cererea de recurs este lipsită de interes. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond ca temeinică şi legală.

Prin întâmpinarea formulată, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat, prin raportare la dezlegările date art. 4 din Legea nr. 213/2015 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 29/2020.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 18 octombrie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 28 iunie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs.

6.1. Examinând cu prioritate excepţia lipsei de interes, invocată de către intimată prin întâmpinare, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte o va respinge, pentru următoarele considerente:

Conform art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., justificarea unui interes este o condiţie de exercitare a oricărei cereri, inclusiv a unei cereri de recurs.

Conform art. 33 C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Acţiunea în contencios administrativ nu derogă de la aceste cerinţe, în raport de prevederile art. 28 din Legea nr. 554/2004.

Interesul reprezintă o condiţie generală de exercitare a dreptului la acţiune, ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuie să subziste nu doar cu prilejul promovării acţiunii, ci şi pe tot parcursul soluţionării unei cauze.

Condiţia interesului se verifică nu numai la introducerea cererii, ci trebuie îndeplinită pe toată durata procesului civil, inclusiv în exercitarea căilor de atac.

În măsura în care promovarea unei căi de atac nu prezintă un folos practic pentru cel care a recurs la ea, acea formă procedurală este lipsită de interes.

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că atât timp cât cererea de chemare în judecată formulată de către recurenta-reclamantă nu a fost admisă în totalitate de către prima instanţă, aceasta justifică un interes în promovarea recursului.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte va respinge excepţia lipsei de interes, ca neîntemeiată.

6.2. Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa sentinţa recurată şi rejudecând, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. şi pe cale de consecinţă, va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului FGA la plata sumelor de 7836,87 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 1489,19 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 18695/2015 pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2015 şi de asemenea plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

Prima instanţă a admis în parte cererea dedusă judecăţii şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei 7.836,87 RON reprezentând penalităţi de întârziere.

Învestită cu soluţionarea cererilor de recurs, Înalta Curte, având în vedere că chestiunile supuse analizei şi asupra căreia părţile au opinii contrare, vizează penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată aferente despăgubirii din asigurări şi se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, va răspunde celor două părţi litigante, prin considerente comune.

Astfel, Înalta Curte constată că ambele părţi au invocat incidenţa cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Prima instanţă a reţinut că potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, creanţa de asigurări este definită ca reprezentând creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Din interpretarea acestor dispoziţii a reţinut că penalităţile de întârziere nu sunt excluse de la plată de către intimatul-pârât.

Contrar susţinerilor primei instanţe, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în materie, prin raportare la situaţia de fapt reţinută.

Relativ la motivul de respingere a cererii de plată, respectiv împrejurarea că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu constituie creanţe de asigurări în înţelesul Legii nr. 213/2015, iar Fondul nu este un continuator sau succesor al asigurătorilor faliţi, obligaţiile Fondului fiind proprii şi nu o continuare a obligaţiilor asigurătorilor în faliment, Înalta Curte reţine că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv: "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale, precum şi cheltuielile de judecată, nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârea judecătorească în discuţie (sentinţa civilă nr. 18695/2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2015) nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.

Din interpretarea acestor dispoziţii care reglementează noţiunea de creanţă de asigurări rezultă în mod indubitabil că legiuitorul a înţeles să prevadă aceste definiţii pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situaţia astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanţa de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Înalta Curte are în vedere şi faptul că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabileşte rolul Fondului: "Garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Pe de altă parte, se impune a fi amintite prevederile art. 2214 din C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, acesta fiind ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor sau cheltuielilor de judecată, determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Această concluzie este confirmată de art. 1535 din noul C. civ. care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancţiunile în discuţie constând în penalităţile de întârziere şi fiind astfel aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Ca urmare, rezultă în mod indubitabil că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Cu alte cuvinte, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalităţi de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 şi nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităţilor de întârziere pentru cazul în care asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile.

Astfel, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor plăteşte din disponibilităţile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanţele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Aşadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziţii legale se aplică în mod prioritar în raport de cele invocate de către recurenta-reclamantă.

În lumina acestor argumente, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul B. S.A., aceasta fiind reprezentată prin lichidator judiciar, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, în temeiul căreia au fost stabilite penalităţile de întârziere, precum şi cheltuielile de judecată generate de reţinerea culpei procesuale.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit.

Or, în prezenta cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, precum şi cheltuielile de judecată generate de reţinerea de către instanţă a culpei procesuale în generarea litigiului soluţionat.

Cât priveşte invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de control judiciar reţine, că decizia menţionată nu este incidentă în cauză.

În acest sens este de observat că din considerentele acesteia nu rezultă că a stabilit că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, ci, a constatat că în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi impune a fi tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în argumentele expuse în prezenta hotărâre, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

În speţă, cum legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

De altfel, în acest sens al neincluderii penalităţilor şi cheltuielilor de judecată în sfera creanţei de asigurare este şi Soluţia de unificare a jurisprudenţei la nivelul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată în cadrul Şedinţei din data de 13 decembrie 2021.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 26120/31.03.2021 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind în mod greşit că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere reprezintă creanţe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, având în vedere că temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, astfel că argumentele expuse de recurentul-pârât în calea de atac a recursului sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor legale incidente în cauză.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, fiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul pârâtului, va casa hotărârea recurată şi rejudecând, va respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Totodată, va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes a recursului formulat de recurenta-reclamantă A. S.A. invocată de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 413 din 2 martie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 28 iunie 2023.