Partial retax upheld on disputed deductions; VAT and expense claims partially remanded after split ruling.

Şedinţa publică din data de 27 iunie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererilor de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată la data de 18.02.2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, anularea Deciziei nr. 3722 din 14.08.2019 privind soluţionarea contestaţiei, emisă de pârâta DGRFP Timişoara şi, pe cale de consecinţă, admiterea contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x din 27.05.2015.

De asemenea, reclamanta a solicitat şi anularea Deciziei de impunere nr. x din 27.05.2015, privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală, anularea/constatarea nelegalităţii Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x din 27.05.2015 ("RIF"), anularea tuturor actelor ce au stat la baza emiterii deciziei de impunere şi a RIF, precum şi a celor emise ulterior, în baza şi în vederea executării acestora, exonerarea reclamantei de plata obligaţiilor fiscale suplimentare, repunerea în situaţia anterioară, prin obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor achitate de reclamantă în baza actelor administrativ-fiscale anulate şi obligarea acestora, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 04.12.2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, anularea adresei nr. x din 29.10.2020, emisă de pârâtă, prin intermediul căreia a fost respinsă contestaţia reclamantei îndreptată împotriva Referatului privind îndreptarea erorilor materiale din data de 03.06.2015.

De asemenea, reclamanta a solicitat anularea referatului privind îndreptarea erorilor materiale, emis la data de 03.06.2015 de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, prin intermediul căruia s-a dispus modificarea Raportului de inspecţie fiscală nr. x/27.05.2015.

1.2. Prin încheierea din data de 10.05.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus conexarea sus-indicatului dosar la dosarul nr. x/2020.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1738 din data de 23 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii şi a admis în parte cererile conexate formulate de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara.

În acest sens, a anulat Deciziile nr. 3722 din 14.08.2019 şi nr. F-HD 146 din 27.05.2015 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 27.05.2015, a anulat Referatul privind îndreptarea erorilor materiale din 03.06.2015 şi Adresa nr. x din 29.10.2020 şi a respins cererea de restituire a sumelor achitate în baza actelor anulate.

Totodată, instanţa de fond a admis cererea de majorare a onorariului de expert, dispunând majorarea onorariul expertului B. cu suma de 2.070 RON, în sarcina reclamantei şi a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 2.100 RON, din care 2.000 RON cu titlu de onorariu expert şi 100 RON taxă judiciară de timbru.

3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinţei menţionate în punctul I.2 de mai sus, au declarat recurs principal pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara şi recurs incident reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C..

3.1. Prin recursul principal, pârâtele au solicitat casarea în parte a sentinţei civile nr. 1738 din data de 23 noiembrie 2021 şi, în rejudecare, respingerea în tot a cererii reclamantei.

Este invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, recurentele-pârâte arată că sentinţa este nelegală, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Referitor la nedeductibilitatea cheltuielilor şi neacordarea dreptului de deducere a TVA din tranzacţiile derulate de reclamantă cu societăţile D. S.R.L. Otopeni, E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L., H. S.R.L., I. S.R.L. şi J., recurentele-pârâte arată că facturile de achiziţie nu sunt reale.

Instanţa de fond nu a luat în considerare că prin actele administrative fiscale nu s-a pus sub semnul îndoielii modul de înregistrare în evidenţa contabilă a achiziţiilor ori a vânzărilor realizate de reclamantă, ci au fost puse la îndoială corectitudinea şi realitatea datelor şi informaţiilor cuprinse în documentele ce reflectă achiziţiile efectuate.

Prin sentinţă s-a reţinut că, pe calea expertizei judiciare, s-a constatat că există o corelare între intrările de materiale şi ieşirile de produse finite, în contabilitatea societăţii reclamante, în sensul că materialele achiziţionate au fost folosite în procesul de producţie şi se regăsesc în produsele finite comercializate de reclamantă.

Instanţa de fond a ignorat că sursa de aprovizionare licită nu a fost identificată, motiv pentru care nici valoarea reală a materiilor prime aprovizionate şi înregistrate în evidenţa financiar contabilă nu poate fi cunoscută.

Având în vedere că au existat indicii de fictivitate, presupuşii furnizori nedepunând declaraţii informative sau deconturi de TVA, instanţa de fond trebuia să reţină că, chiar dacă comportamentul fiscal incorect al furnizorilor nu este definitoriu în analiza dreptului de deducere, colectarea TVA de către furnizori reprezintă un element avut în vedere de art. 145 alin. (1) din Codul fiscal, care stabileşte că dreptul de deducere ia naştere la momentul exigibilităţii taxei, reprezentat de data la care furnizorii aveau obligaţia de a plăti taxa la bugetul statului, conform art. 157 alin. (1) din Codul fiscal.

Nici expertul nu a analizat întreaga situaţie de fapt fiscală, rezumându-se la concluzia că materialele aprovizionate au fost recepţionate sau date în consum.

Prin sentinţă se reţine că simplele bănuieli de fraudă, nesusţinute de dovezi, nu pot legitima refuzul dreptului de deducere a TVA, însă facturile de achiziţii de materii prime şi materiale de la furnizorii menţionaţi, care au stat la baza înregistrărilor în contabilitatea reclamantei pot fi considerate documente justificative numai în condiţiile în care furnizează toate informaţiile prevăzute de normele legale în vigoare, precum şi elemente menite să asigure consemnarea completă a operaţiunilor efectuate.

Recurentele-pârâte amintesc, în acest sens, dispoziţiile Ordinului nr. 2226/2006 şi ale Ordinului nr. 3512/2008 ale MFP.

În toate situaţiile în care subiectul impozabil utilizează şi înregistrează în contabilitate facturi fiscale care nu îndeplinesc cerinţele de legalitate, atât sub aspect formal cât şi sub aspect substanţial, nu se poate admite dreptul acestuia de a deduce cheltuieli sau TVA.

Recurentele amintesc că s-au derulat controale încrucişate şi a fost consultată baza de date a ANAF, demersuri prin care nu s-a confirmat că livrările ar fi fost efectuate de furnizorii pretinşi.

Nefiind cunoscuţi furnizorii reali ai bunurilor, facturile nu îndeplinesc calitatea de documente justificative.

Esenţa litigiului o reprezintă sursa licită ori ilicită a bunurilor, respectiv dacă acestea chiar au provenit de la furnizorii pretinşi de reclamantă, iar nu împrejurarea că există o corelare, în contabilitatea reclamantei, între achiziţii şi ieşirile de produse finite.

Referitor la refuzul dreptului de deducere a cheltuielii în cuantum de 2.440 RON şi a TVA în cuantum de 586 RON, aferente tranzacţiei derulate cu societatea K. S.R.L., recurentele-pârâte critică însuşirea de către instanţă a concluziilor expertului judiciar, care nu a ţinut cont de prevederile exprese ale art. 11 alin. (1 indice 2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, potrivit cărora beneficiarii care achiziţionează bunuri/servicii de la persoanele impozabile inactive (înscrise ca atare în registrul contribuabililor inactivi) nu beneficiază de dreptul de deducere a cheltuielilor şi a TVA aferente achiziţiilor respective.

Instanţa deşi a citat jurisprudenţa CJUE, a omis reperul important al hotărârii pronunţate în cauza C-101/16, Paper Consult, conform căruia pentru acordarea dreptului de deducere este esenţial ca furnizorul declarat inactiv să fi plătit trezoreriei publice TVA-ul colectat din tranzacţie, aspect care nu se confirmă în cauza de faţă.

Referitor la suma de TVA de 820.121 RON aferentă tranzacţiilor intracomunitare, recurentele-pârâte arată că reclamanta nu deţine documente justificative privind transportul bunurilor în state membre UE (CMR-uri) iar jurisprudenţa CJUE este în sensul că scutirea de TVA pentru livrările intracomunitare de bunuri reprezintă o derogare de la regula aplicării taxei, care îşi găseşte justificare în regimul tranzitoriu aplicat schimburilor intracomunitare.

Sarcina probei îndeplinirii condiţiilor de acordare a beneficiului unei derogări de la plata TVA revine acelui care solicită acest beneficiu, respectiv în concret reclamantei furnizoare care trebuia să dovedească autorităţii fiscale că bunurile vândute au fost expediate/transportate în alt stat membru şi că, în urma acestei operaţiuni, au părăsit în mod fizic teritoriul statului membru de livrare.

Or reclamanta nu a putut dovedi că bunurile care au făcut obiectul livrărilor intracomunitare au fost transportate în alte state membre, neprezentând documentele de transport.

Mai mult, situaţia de fapt, a nepărăsirii teritoriului naţional, reiese şi din răspunsurile primite de la autorităţile fiscale interne şi intracomunitare privind partenerii contractuali ai reclamantei.

Reclamanta nu a prezentat contacte de transport, de asigurări sau alte documente care să demonstreze efectuarea transportului, nedovedind că bunurile facturate partenerilor străini au părăsit efectiv teritoriul României.

3.2. Prin recursul incident, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C. a solicitat, invocând incidenţa cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., casarea sentinţei civile nr. 1738 din data de 23 noiembrie 2021, în sensul anulării actelor administrative fiscale emise de pârâte, şi ca urmare a încălcării procedurii de desfăşurare a inspecţiei fiscale. De asemenea, recurenta – reclamantă a solicitat casarea soluţiei de respingere a cererii de restituire a sumelor plătite în baza actelor administrative fiscale, admiterea acestui capăt de cerere şi repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actelor fiscale a căror anulare a fost solicitată, precum şi obligarea recurentelor – pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului incident, arată că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 9 Codul de procedură fiscală, în contextul în care a reţinut că a fost respectat dreptul reclamantei de a fi ascultată în procedura administrativă.

Perioada inspecţiei fiscale a fost 14.07.2014-07.05.2015. Ulterior datei ultim menţionate, ordinul de serviciu emis pentru inspectorii fiscali îşi pierduse valabilitatea, ca urmare a depăşirii duratei inspecţiei fiscale.

Respectarea dreptului la apărare este un principiu general al dreptului UE, care îşi găseşte aplicarea atunci când administraţia îşi propune să adopte în privinţa unei persoane un act care îi cauzează acesteia un prejudiciu.

Respectarea dreptului la apărare presupune ca administraţia că acorde atenţia cuvenită observaţiilor persoanei vizate. Din cuprinsul rapoartelor de inspecţie fiscală rezultă tocmai situaţia contrară, respectiv lipsa de interes faţă de argumentele reclamantei, care nu au fost analizate.

Niciunul dintre cele trei rapoarte de inspecţie fiscală nu răspunde în concret susţinerilor reclamantei.

În egală măsură, reclamanta nu a avut acces deplin la dosarul fiscal, nefiindu-i prezentate toate documentele care fundamentează raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere.

Exercitarea dreptului la promovarea contestaţiei administrative nu echivalează cu ascultarea contribuabilului, care trebuia realizată de organul de inspecţie fiscală.

Instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile Ordinului preşedintelui ANAF nr. 467/2013, privind durata inspecţiei fiscale.

Activitatea de inspecţie fiscală a fost suspendată pe o perioadă de aproximativ 7 luni. Reluarea acestei activităţi trebuia să aibă loc la împlinirea unui termen de 6 luni de la data solicitării de date de la autorităţile fiscale similare din alte state membre ale UE, conform art. 5 din ordin.

Din cuprinsul RIF rezultă că adresele de solicitare de informaţii au fost emise la 07.08.2014 iar răspunsurile au fost primite în lunile octombrie, noiembrie 2014, iar pentru unul dintre parteneri nu s-a primit niciun răspuns până la data finalizării inspecţiei fiscale.

Totuşi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara se foloseşte de răspunsul primit ulterior (în luna iunie 2015), în condiţiile în care reclamanta nu a cunoscut acest document.

Organele de inspecţie fiscală nu au respectat procedura stabilită prin ordin, nesuspendând inspecţia fiscală la data emiterii adreselor de solicitare de informaţii, ci mai târziu şi nereluând activitatea de inspecţie cel mai târziu la data de 07.02.2015 când s-a împlinit termenul maxim de suspendare, ci la 27.03.2015.

Pentru perioada cuprinsă între 21.03.2015, când inspecţia ar fi trebuit încheiată şi data de 07.05.2015, când a fost efectiv finalizată, au fost calculate în mod nelegal obligaţii fiscale accesorii în sarcina reclamantei.

Nu există nicio justificare pentru întârzierea inspecţiei şi depăşirea termenului legal de 3 luni prevăzut pentru efectuarea unei astfel de inspecţii.

Cât priveşte restituirea sumelor achitate de reclamantă în baza actelor fiscale anulate, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a indicat punctual şi nu a probat achitarea obligaţiilor .

În ceea ce priveşte indicarea punctuală, aceasta se regăseşte în cuprinsul cererii de chemare în judecată - pct. 6 din petit.

În ceea ce priveşte proba plăţilor efectuate, aceasta a fost făcută de către reclamantă prin anexele 16 şi 17 ale cererii introductive, conţinând decizii emise de organul fiscal cu privire la eşalonarea la plată a sumelor stabilite prin decizia de impunere şi, respectiv, achitarea lor integrală conform eşalonării.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinare la recursul principal, recurenta – reclamantă a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului principal, se arată că cererea de recurs nu ar cuprinde motive de nelegalitate încadrabile în cazul de casare invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci pârâtele solicită o reapreciere a probelor, criticând în special proba cu expertiză şi concluziile acesteia.

În subsidiar, recurenta-reclamantă arată că recursul pârâtelor este nefondat.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, privitor la achiziţiile de la parteneri contractuali care nu au declarat livrările şi nu au colectat TVA, recurenta-reclamantă arată că răspunderea sa juridică poate fi antrenată numai pentru modalitatea în care a realizat propriile declaraţii iar nu prin raportare la comportamentul fiscal al terţilor, aşa cum pretind recurentele-pârâte.

Pe timpul colaborării cu furnizorii menţionaţi de recurente, nu a existat nicio suspiciune rezonabilă că aceştia ar fi inactivi fiscal. De altfel,declararea lor ca inactivi a avut loc ulterior efectuării tranzacţiilor.

Conform jurisprudenţei CJUE, refuzul dreptului de deducere este legitim numai când o fraudă fiscală este săvârşită chiar de persoana impozabilă sau când aceasta ştia sau ar fi trebuit să ştie că, prin achiziţia sa, participă la o operaţiune implicată într-o fraudă privind TVA.

Este sarcina administraţiei fiscale să stabilească, în raport de elemente obiective şi fără a solicita verificări din partea destinatarului facturii, că acest destinatar ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea din care rezultă dreptul de deducere este implicată într-o fraudă privind TVA.

Recurenta-reclamantă citează hotărârile CJUE în cauzele C-285/11, C-643/11, C-80/11 şi C-142/11, C-277/14.

Reclamanta nu a simulat operaţiunile comerciale, iar organele fiscale nu au prezentat vreun element care să conducă la concluzia că reclamanta cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască faptul că furnizorii erau implicaţi în fraude referitoare la TVA.

De asemenea, nu sunt necesare documente justificative suplimentare care să susţină sau să confirme facturile primite şi înregistrate în contabilitatea reclamantei, aşa cum susţin recurentele-pârâte.

Art. 145 alin. (1) din Codul fiscal nu stabileşte nicio obligaţie în sarcina beneficiarului mărfurilor achiziţionate. De altfel, autorităţile fiscale nu au administrat probe din care să rezulte că ar fi luat vreo măsură împotriva furnizorilor.

Susţinerile recurentelor privitoare la furnizarea unor elemente care să probeze realitatea operaţiunilor sunt nefondate, constituindu-se în afirmaţii fără substanţă juridică şi fiscală.

Se impune înlăturarea susţinerilor recurentelor potrivit cărora facturile de achiziţii de bunuri nu îndeplinesc condiţiile legale de a avea calitatea de documente justificative pe motiv că nu cuprind anumite date privind expediţia bunurilor sau numele persoanelor implicate în expediţie. Astfel de informaţii nu reprezintă informaţii obligatorii în cuprinsul facturii, în conformitate cu art. 155 alin. (19) din Codul fiscal. Ba mai mult, unele facturi cuprind astfel de elemente (numele delegatului şi actul de identitate).

Cât priveşte tranzacţia cu furnizorul declarat inactiv anterior datei tranzacţiei, se arată că instanţa de fond a aplicat corect dreptul unional, dând valenţă în cauză hotărârii pronunţate de CJUE în cauza C-101/16, Paper Consult. Conform acestei hotărâri, simpla declarare ca inactiv a furnizorului nu înlătură dreptul de deducere al achizitorului.

Cât priveşte cel de-al treilea motiv de recurs, ce vizează livrările intracomunitare de mărfuri, acesta este nefondat în condiţiile în care, prin raporturile contractuale stabilite de reclamantă reclamantei cu partenerii săi din alte state membre ale Uniunii Europene, nu s-a stipulat în sarcina reclamantei realizarea transportului, ci exclusiv livrarea mărfurilor la punctul de lucru (contracte cu clauză EXW).

Transportul bunurilor a fost în sarcina exclusivă a beneficiarilor, prin mijloace proprii ale acestora sau prin intermediul unor firme de transport dar pentru care răspunderea o poartă exclusiv beneficiarii. Astfel, reclamanta nu poate produce dovezi ale transportului efectuat de terţi, iar impunerea de TVA suplimentară prin nerecunoaşterea livrărilor intracomunitare (care sunt scutite de TVA) se bazează pe simple supoziţii al organelor fiscale că bunurile nu ar fi părăsit teritoriul României, în condiţiile în care nu există nicio verificare din perspectiva beneficiarilor, la autorităţile vamale.

Informaţiile obţinute de la autorităţile străine nu sunt relevante, în condiţiile în care reprezentanţii legali ai beneficiarilor nu au fost identificaţi pe o perioadă de mai bine de un an de la data finalizării ultimei livrări.

4.2. În cauză au formulat întâmpinare şi pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, prin care au solicitat respingerea recursului incident promovat de recurenta - reclamantă A. S.R.L., ca nefondat.

În motivare arată că prin sentinţă s-a reţinut corect respectarea de către administraţia fiscală a prevederilor art. 9 din O.G. nr. 92/2003 privind dreptul contribuabilului de a fi ascultat înaintea emiterii deciziei fiscale, cu aplicare particulară a art. 107 alin. (2) din acelaşi act normativ în cazul raportului de inspecţie fiscală, prin derularea discuţiei finale cu contribuabilul şi consemnarea punctului de vedere al acestuia precum şi a răspunsului administraţiei fiscale.

Reclamanta nu a arătat niciun argument factual concret care să indice încălcarea dreptului său de a fi ascultată.

În privinţa duratei inspecţiei fiscale reglementate de art. 104 din O.G. nr. 92/2003, se arată că suspendarea inspecţiei a avut loc cu respectarea Ordinului preşedintelui ANAF nr. 467/2013, pentru verificări încrucişate la furnizori şi la autorităţile fiscale similare din alte state membre, cu respectarea termenului de suspendare de maxim 6 luni.

Judecătorul fondului a concluzionat corect că au fost respectate prevederile art. 104 din O.G. nr. 92/2003, durata inspecţiei fiscale fiind de 108 zile.

În privinţa solicitării de restituire a sumelor achitate de reclamantă în baza actelor anulate, instanţa a procedat corect la respingerea acestui capăt de cerere pe motiv că reclamanta nu a invocat punctual şi nu a probat achitarea obligaţiilor fiscale respective.

Pe de altă parte, potrivit art. 168 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură fiscală, orice sumă plătită fără a fi datorată se restituie contribuabilului la cerere, aşa încât, în ipoteza unei soluţii definitive favorabile, recurenta-reclamantă are posibilitatea de a solicita pe cale administrativă restituirea sumei achitate şi nedatorate.

5. Procedura de soluţionare a recursurilor

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 28 martie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 31 mai 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul menţionat a fost respinsă excepţia nulităţii recursului principal, pentru considerentele care se regăsesc în încheierea de şedinţă.

II. Soluţia instanţei de recurs asupra recursurilor formulate

În ceea ce priveşte recursul principal declarat de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, se constată că acesta este îndreptat împotriva soluţiei de anulare a actelor administrative fiscale prin care s-au stabilit obligaţiile fiscale suplimentare în materia impozitului pe profit şi a TVA, anulare dispusă pentru motive care ţin de fondul raporturilor juridice fiscale.

Recurentele-pârâte au formulat critici subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la fiecare categorie de obligaţii fiscale suplimentare.

Astfel, în ceea ce priveşte stabilirea caracterului nedeductibil al cheltuielilor în sumă de 6.309.646 RON şi a refuzului de acordare a dreptului de deducere a TVA în sumă de 1.514.314 RON, aferente achiziţiilor de materii prime şi materiale făcute de către reclamantă de la furnizorii interni D. S.R.L. Otopeni, E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L., H. S.R.L., I. S.R.L. şi J., Înalta Curte constată următoarele:

Prima instanţă a anulat actele administrative fiscale, reţinând, în esenţă, că: reclamanta deţine facturi fiscale emise de furnizorii anterior menţionaţi, facturi care cuprind elementele prevăzute de art. 155 alin. (19) din Legea nr. 271/2003 privind Codul fiscal; furnizorii menţionaţi au fost declaraţi inactivi ulterior achiziţiilor efectuate de reclamantă de la aceştia; reclamanta nu este responsabilă pentru conduita furnizorilor săi; realitatea operaţiunilor derulate este confirmată prin raportul de expertiză judiciară, care a stabilit că materiile prime şi materialele au intrat efectiv în gestiunea reclamantei şi au fost utilizate în activitatea economică a societăţii, regăsindu-se în produsele finite comercializate de aceasta; este obligaţia administraţiei fiscale naţionale să stabilească, având în vedere elemente obiective şi fără a solicita din partea destinatarului facturii verificări a căror sarcină nu îi revin, că acest destinatar ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă privind TVA, săvârşită de furnizor, or atare probe nu rezultă din actele fiscale atacate.

Criticile recurentelor-pârâte la adresa acestor considerente, care au condus la anularea obligaţiilor fiscale suplimentare anterior menţionate, sunt fondate.

Astfel, prin actele administrative fiscale s-a reţinut că facturile fiscale prezentate de reclamantă ca fiind emise de furnizorii anterior enumeraţi nu au calitatea de documente justificative pentru că o seamă de elemente pertinente conduc la concluzia că facturile respective nu reflectă operaţiuni reale, în sensul nu al inexistenţei materiilor prime şi materialelor aprovizionate, ci al nedovedirii livrării efective a acestor mărfuri de către furnizorii pretinşi.

În conformitate cu art. 6 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, autoritatea fiscală este îndrituită să analizeze elementele factuale relevante pentru situaţia fiscală, în raport de care poate constata, pe baza unor elemente obiective, nerealitatea operaţiunilor.

Expertiza judiciară fiscală s-a axat exclusiv pe componenta operaţiunilor constând în existenţa fizică a bunurilor achiziţionate şi, din acest punct de vedere, trimiterea instanţei de fond la concluziile raportului de expertiză ca o dovadă a realităţii operaţiunilor derulate este insuficientă.

Realitatea operaţiunilor presupune nu numai existenţa bunurilor care au făcut obiectul acestor operaţiuni (achiziţii de mărfuri), ci şi identitatea între emitenţii facturilor fiscale şi furnizorii reali ai bunurilor. Or, această ultimă componentă este cea pe care autoritatea fiscală o consideră neîndeplinită.

Cât priveşte această ultimă componentă, cercetarea în fond a fost extrem de sumară, instanţa de fond reţinând că frauda ar fi a furnizorilor care nu au declarat livrările de mărfuri şi nu au colectat TVA aferentă, iar implicarea reclamantei în fraudă sau împrejurarea cunoaşterii acestei fraude sau a posibilităţii de a cunoaşte frauda, ca situaţii care ar putea justifica refuzul acordării dreptului de deducere trebuie probate de către autoritatea fiscală, probă care nu a fost făcută în cauza de faţă.

Înalta Curte constată că actele administrative fiscale prezintă o serie de elemente pertinente care creează o probabilitate serioasă ca reclamanta să fi fost participantă la o fraudă sau, cel puţin, să fi cunoscut sau să fi trebuit să cunoască că o astfel de fraudă afectează achiziţiile sale.

Astfel de elemente pertinente sunt derularea unor tranzacţii repetate cu furnizorii anterior enumeraţi, cinci dintre aceste societăţi având acelaşi tip de comportament fiscal inadecvat (negăsite la sediu, fără depunere de declaraţii fiscale, fără colectarea TVA şi virarea la bugetul de stat din operaţiunile pretins derulate şi pe care se bazează exercitarea de către reclamantă a dreptului de deducere a TVA, dar şi dreptului la deductibilitatea cheltuielilor).

Împrejurarea că o parte importantă a achiziţiilor reclamantei s-a desfăşurat cu astfel de persoane cu comportament fiscal inadecvat poate fi un indicator important al nerealităţii operaţiunilor, în sensul disimulării furnizorilor.

Instanţa de fond nu a cercetat în mod suficient chestiunea realităţii tranzacţiilor, în raport de fiecare furnizor, ignorând şi împrejurarea că autoritatea fiscală a adresat o plângere penală referitoare la aceste tranzacţii, aspect care impunea cunoaşterea rezultatului cercetărilor penale şi, eventual, a unora dintre actele îndeplinite în cadrul cercetării penale, relevante pentru stabilirea împrejurărilor de fapt ale cauzei, respectiv a realităţii/nerealităţii tranzacţiilor.

Prin urmare, se impune casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanţa de fond să reia cercetarea judecătorească asupra operaţiunilor menţionate, prin administrarea şi a altor probe, care să contureze o soluţie argumentată asupra acestor operaţiuni.

Instanţa de fond a reţinut greşit că organul fiscal nu ar fi făcut nicio probă cu privire la nerealitatea operaţiunilor, iar în lumina jurisprudenţei CJUE (a se vedea în special, hotărârile pronunţate în cauzele C-610/19, C-281/20 şi C-114/22) se reţine că deşi nu există o răspundere obiectivă a achizitorului cu privire la operaţiunile derulate cu furnizori care au avut un comportament fiscal inadecvat, sarcina probei nu trebuie văzută ca revenind exclusiv autorităţii fiscale.

Conform jurisprudenţei menţionate, refuzul de a acorda unei persoane impozabile dreptul de deducere poate fi justificat prin constatarea faptului că nu se face dovada realizării efective a operaţiunii invocate în justificarea dreptului de deducere. Pentru a concluziona asupra existenţei dreptului de deducere trebuie să se verifice dacă operaţiunile au fost efective realizate cu furnizorii menţionaţi în facturi, iar sarcina probei revine şi persoanei impozabile, care susţine că a realizat respectivele operaţiuni.

De vreme ce reclamanta susţine realitatea tranzacţiilor, respectiv derularea lor cu furnizorii menţionaţi în facturile fiscale, aceasta are posibilitatea să propună probe suplimentare prin care să demonstreze derularea operaţiunilor cu respectivii furnizori (cum ar fi audieri de martori). Cu atât mai mult cu cât unii dintre reprezentanţii societăţilor furnizoare (ex. L., pentru D. şi E. şi M. pentru D.) sunt menţionaţi repetat în facturi, în sensul că ar fi asigurat transportul mărfurilor, iar verificările fiscale au reliefat că aceste persoane au gestionat şi sumele provenite din livrări.

Este adevărat că facturile fiscale de care se prevalează reclamanta nu suferă de vicii de formă, însă ceea ce a întemeiat refuzul dreptului de deducere este, în esenţă, nerespectarea unei condiţii de fond, iar nu de formă, şi anume existenţa livrărilor de la furnizorii menţionaţi, necesară atât pentru deductibilitatea cheltuielilor, conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cât si pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA, conform art. 146 alin. (1) lit. a) din acelaşi cod.

În ceea ce priveşte refuzul dreptului de deducere a cheltuielii în cuantum de 2.440 RON şi a dreptului de deducere a TVA în cuantum de 586 RON aferente tranzacţiei derulate de reclamantă cu societatea inactivă K. S.R.L., soluţia instanţei de fond, de recunoaştere a deductibilităţii, se bazează pe o interpretare greşită a hotărârii CJUE pronunţate în cauza Paper Consult C-101/16.

Astfel, instanţa a reţinut că simpla tranzacţionare cu un inactiv fiscal, chiar dacă această inactivitate a fost supusă publicităţii, nu este suficientă pentru refuzul dreptului de deducere a TVA şi, prin asimilare, nici pentru refuzul deductibilităţii cheltuielii în materia impozitului pe profit.

Măsurile fiscale în cauză îşi găsesc temei în art. 11 alin. (12) din Codul fiscal, care prevede că o persoană impozabilă nu poate beneficia de dreptul de deducere a cheltuielilor şi a TVA când achiziţionează bunuri sau servicii de la contribuabili declaraţi inactivi prin ordin al preşedintelui ANAF, publicitatea ordinului asigurându-se prin afişarea pe pagina de internet a ANAF.

Instanţa de fond, însă, acordând prioritate aplicării dreptului unional în materie de TVA şi apreciind, implicit, că acesta se aplică şi impozitului pe profit pentru identitate de raţiune, a reţinut că organul fiscal nu a dovedit că reclamanta cunoştea că furnizorul său este implicat într-o fraudă fiscală, motiv pentru care dreptul de deducere nu poate fi negat.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, în cauză trebuie să se ţină seama, cât priveşte domeniul armonizat al TVA, de dreptul unional şi de interpretarea acestuia în jurisprudenţa CJUE. În acest sens, hotărârea din cauza C-101/16, Paper Consult este definitorie, pentru că priveşte interpretarea Directivei TVA în situaţia facturilor emise de un contribuabil declarat inactiv de către administraţia fiscală, adică întocmai situaţia fiscală pendinte.

Însă, potrivit hotărârii menţionate, situaţia fiscală a reclamantei, care a tranzacţionat cu o persoană impozabilă declarată inactivă, nu este aceea a unui contribuabil care nu poate fi sancţionat pentru comportamentul inadecvat al furnizorului său, aşa cum a reţinut instanţa de fond. În respectiva hotărâre se arată că norma naţională care constituie temeiul refuzului de acordare a dreptului de deducere urmăreşte un scop legitim şi nu impune contribuabililor o sarcină disproporţionată. În ipoteza tranzacţiilor cu furnizori inactivi, doar nerecunoaşterea definitivă a dreptului de deducere, care nu dă posibilitatea persoanei impozabile situate în aval să dovedească că TVA-ul a fost plătit trezoreriei publice de persoana impozabilă din amonte este contrară dreptului unional.

Or, instanţa de fond a ignorat situaţia fiscală şi a apreciat că necontestarea realităţii operaţiunii şi neinvocarea unei participări a reclamantei la o fraudă în materia TVA sunt suficiente pentru a constata că dreptul de deducere nu poate fi refuzat.

Înalta Curte nu subscrie acestei interpretări. Doar prezumţia irefragabilă de participare la o fraudă fiscală pe care reglementarea naţională o stipulează prin refuzul sistematic de acordare a dreptului de deducere a TVA-ului pentru orice persoană impozabilă care se aprovizionează de la un operator economic declarat inactiv, indiferent de faptul că orice risc de fraudă fiscală aferent tranzacţiilor în cauză poate fi înlăturat în mod legitim, având în vedere elementele şi probele pe care această persoană impozabilă şi acest operator sunt în măsură să le prezinte, în special ca urmare a unui control fiscal, a fost considerată că încalcă dreptul unional (par. 63 al hotărârii).

Prin urmare, în cauză, revenea reclamantei sarcina să dovedească că tranzacţia sa cu contribuabilul inactiv respectă condiţiile de fond şi de formă privind deducerea TVA-ului în sensul Directivei 2006/112 şi că nu a existat nicio pierdere de venituri fiscale, pentru ca soluţia instanţei de fond să fie pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii.

Cât priveşte impozitul pe profit, acesta este reglementat de dreptul naţional, care stipulează asupra nedeductibilităţii cheltuielilor (art. 11 alin. (12) şi art. 21 alin. (4) lit. r) Codul fiscal).

Înalta Curte nu vede identitatea de raţiune reţinută implicit de instanţa de fond, pentru care, în materia deductibilităţii cheltuielilor la impozitul pe profit s-ar aplica jurisprudenţa CJUE anterior amintită, mai ales că aceasta oglindeşte principiul neutralităţii, specific domeniului TVA. Între dreptul de deducere al TVA şi acordarea deductibilităţi cheltuielilor cu achiziţiile nu există o legătură de tipul cauză-efect, ci amândouă izvorăsc din aceleaşi operaţiuni şi trebuie abordate independent.

În concluzie, în privinţa deductibilităţii cheltuielilor aferente achiziţiilor de la contribuabili inactivi, operează dispoziţiile art. 11 alin. (1 indice 1) şi alin. (1 indice 2) din Codul fiscal.

În cauză nu este în discuţie penalizarea persoanei impozabile pentru comportamentul furnizorului său, ci aplicarea regimului fiscal prevăzut de legea naţională, pe care persoana impozabilă este datoare să o cunoască şi să o respecte.

Referitor la TVA stabilită suplimentar de plată în sumă de 820.121 RON, aferentă tranzacţiilor intracomunitare efectuate de reclamantă, Înalta Curte reţine să sunt fondate criticile recurentelor-pârâte, care susţin că scutirea de la plata TVA pentru livrările intracomunitare este condiţionată de dovedirea transportului mărfurilor într-un alt stat membru al Uniunii Europene.

Astfel, din dispoziţiile art. 143 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal, rezultă că livrările intracomunitare de bunuri sunt scutite de TVA dacă cumpărătorul comunică furnizorului un cod valabil de înregistrare în scopuri de TVA, menţionat pe factura de livrare intracomunitară şi dacă există un document care atestă în mod neechivoc transportul bunurilor din România în alt stat membru.

Motivul nerecunoaşterii de către autoritatea fiscală a scutirii de la plata TVA a livrărilor către parteneri intracomunitari fost neprezentarea de către reclamantă a unor documente care să dovedească transportul bunurilor în alt stat membru al Uniunii Europene.

Instanţa de fond a reţinut că reclamanta a justificat din punct de vedere legal lipsa documentelor de transport având în vedere dispoziţiile contractelor încheiate cu clienţii externi, potrivit cărora transportul bunurilor a fost în sarcina acestora.

Înalta Curte constată că şi în situaţia în care livrarea intracomunitară se efectuează sub condiţia de livrare EXW (transport asigurat de beneficiarul livrării, riscuri transferate la cumpărător odată cu predarea bunurilor transportatorului angajat), regimul de scutire poate fi aplicat de furnizor numai dacă acesta face dovada transportului bunurilor în alt stat membru al Uniunii Europene, cu documente de transport (de exemplu, CMR-ul transmis în copie de către cumpărător).

Prin urmare, soluţia instanţei de anulare a obligaţiei suplimentare impuse cu titlu de TVA ce trebuia colectată, rezultată din nerecunoaşterea regimului de scutire de TVA a livrărilor reclamantei, este pronunţată cu aplicarea greşită a legii.

Şi jurispudenţa CJUE (ex, hotărârea pronunţată în cauza C-409/04, Teleos) este în sensul că transferul bunurilor într-un alt stat membru este una dintre condiţiile acordării scutirii. Furnizorul, pentru a beneficia de scutire, trebuie să prezinte autorităţilor competente din statul său membru dovezi obiective care, la momentul depunerii lor, susţin dreptul său la scutirea bunurilor.

Or, reclamanta nu a prezentat nicio dovadă a transferului bunurilor în alte state membre ale Uniunii Europene.

În lumina considerentelor precedente, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, se impune soluţia de admitere a recursului declarat de pârâte, casarea în parte sentinţei recurate şi în rejudecare, respingerea, ca neîntemeiate, a cererilor conexate de anulare a actelor administrative fiscale contestate în privinţa sumelor de 2440 RON, reprezentând cheltuieli deductibile, 586 RON şi 820.121 RON, reprezentând TVA, la care se adaugă accesoriile aferente, precum şi trimiterea spre rejudecare aceleiaşi instanţe a cererilor de anulare a actelor administrative fiscale în privinţa sumelor de 6.309.646 RON, reprezentând cheltuieli nedeductibile şi 1.514.314 RON, reprezentând TVA, la care se adaugă accesoriile aferente, cu menţinerea dispoziţiilor sentinţei recurate referitoare la respingerea excepţiei inadmisibilităţii şi la majorarea onorariului de expert.

În ceea ce priveşte recursul incident declarat de reclamanta A. S.R.L., prin acesta se critică, pe de o parte, nevalorificarea motivelor de nelegalitate a actelor administrative fiscale de ordin procedural, constând în nerespectarea dreptului la apărare în procedura administrativă şi depăşirea duratei inspecţiei fiscale, pe care recurenta-reclamantă le consideră apte să conducă la anularea actelor finale ale procedurii, iar pe de altă parte, se critică respingerea capătului de cerere prin care s-a solicitat restituirea sumelor achitate prin eşalonare în contul obligaţiilor fiscale suplimentare stabilite prin actele administrative fiscale atacate.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a respins motivele de nelegalitate de ordin procedural, iar criticile recurentei-reclamante prin care aceste motive sunt reluate sunt nefondate.

Astfel, în ceea ce priveşte respectarea în procedura administrativă a dreptului reclamantei de a fi ascultată, instanţa de fond a reţinut că proiectul RIF nr. x/27.05.2015 a fost comunicat reclamantei şi aceasta a formulat un răspuns/explicaţii la întrebările administraţiei fiscale, precum şi o seamă de obiecţiuni, prezentate după discuţia finală cu contribuabilul, care, de asemenea, a avut loc. obiecţiunile au primit un răspuns din partea organului fiscal. Ca atare, s-a reţinut aplicarea corectă a prevederilor art. 9 şi 107 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.

Recurenta-reclamantă susţine că sunt greşite aceste considerente întrucât organul fiscal nu i-a analizat în mod efectiv argumentele şi nu i-au fost prezentate toate documentele pe care s-a fundamentat decizia de impunere.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că împrejurările factuale ale cauzei susţin respectarea dreptului la apărare, iar nemulţumirea reclamantei cu privire la poziţia adoptată de administraţia fiscală ulterior discuţiei finale şi expunerii punctului de vedere sunt chestiuni care nu indică o încălcare a normelor de procedură, ci vizează fondul litigiului fiscal.

De asemenea, recurenta-reclamantă se referă inutil şi la rapoartele de inspecţie fiscală anterioare, act atacat în cauză fiind numai raportul de inspecţie fiscală x/27.05.2015, care a stat la baza emiterii deciziei de impunere nr. x/27.05.2015.

Cât priveşte invocata lipsă de acces la actele dosarului fiscal, recurenta-reclamantă nu arată argumentele pentru care consideră că instanţa de fond ar fi soluţionat greşit această chestiune, mulţumindu-se să reitereze susţinerea referitoare la neprezentarea tuturor actelor care au fundamentat decizia de impunere.

Or, instanţa de fond a reţinut că susţinerile reclamantei sunt lipsite de concreteţe, neindicându-se punctual niciun document sau context factual care ar indica o încălcare a dreptului de acces la dosarul administrativ şi că modul în care s-a derulat procedura administrativă corespunde reperelor rezultate din jurisprudenţa CJUE (a se vedea hotărârea din cauza C -298/16, Ispas).

Nici în recurs, reclamanta nu indică în concret înscrisurile pe care s-ar baza decizia de impunere şi care nu i-ar fi fost prezentate, la cerere.

Din datele cauzei rezultă că numai răspunsul la solicitarea de informaţii de la autorităţile străine privitoare la una dintre livrările intracomunitare (cea având ca achizitor pe N.), nu a fost comunicat reclamantei, însă aceasta datorită primirii răspunsului după încheierea inspecţiei fiscale. Întrucât acest răspuns nu era apt să modifice aprecierile organului fiscal deja expuse în actele fiscale, ci dimpotrivă le confirma, răspunsul fost amintit numai de către organul de soluţionare a contestaţiei, în decizia sa.

Pe fondul raportului juridic fiscal, acest răspuns sosit ulterior nu face decât să întărească argumentele care au determinat neacordarea scutirii de TVA, având în vedere că nu s-a dovedit de către reclamantă transportul bunurilor în alt stat al Uniunii Europene.

Cât priveşte motivul procedural referitor la depăşirea duratei legale pentru efectuarea inspecţiei fiscale, recurenta-reclamantă reia aserţiunea potrivit căreia perioada maximă de 3 luni prevăzută de art. 104 din O.G. nr. 92/2003 a fost depăşită, aserţiune bazată nu numai pe un calcul al duratei inspecţiei cu scăderea perioadei de suspendare dispuse în conformitate cu Ordinul nr. 467/2013, ci şi pe anumite observaţii cu privire la nerespectarea prevederilor acestui ordin în ceea ce priveşte data efectivei suspendări şi data la care trebuia reluată inspecţia, după suspendare.

Înalta Curte constată, în primul rând, că instanţa de fond a stabilit aplicabilitatea în cauza de faţă nu a termenului de 3 luni, ci a celui de 6 luni prevăzut de art. 104 din O.G. nr. 92/2003, termen în care se încadrează perioada de inspecţie de 108 zile, calculată prin scăderea duratei suspendării.

Recurenta-reclamantă nu critică acest argument, ceea ce face ca toate susţinerile sale referitoare la depăşirea termenului de 3 luni(care ar atrage sancţiunea nulităţii deciziei de impunere) să nu poată fi primite.

Şi dacă s-ar trece peste acest aspect, este de remarcat că vechiul Codul de procedură fiscală nu stabileşte nicio sancţiune pentru depăşirea duratei maxime a inspecţiei prevăzute de art. 104 din cod.

În atare condiţii, o astfel de depăşire nu poate justifica soluţia pretinsă prin recursul incident, de anulare a actelor administrative fiscale, luând în considerare că singura vătămare pe care recurenta-reclamantă o invocă este calculul accesoriilor, care de altfel nu este o consecinţă a duratei inspecţiei fiscale, ci a nedeclarării şi neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Analizând motivul de recurs privitor la soluţia dată capătului de cerere având ca obiect restituirea sumelor plătite cu titlu de obligaţii fiscale suplimentare în baza deciziei de impunere nr. x/27.05.2015, Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut fără fundament că acest capăt de cerere nu ar fi punctual definit şi nu ar fi fost însoţit de dovezi referitoare la achitarea respectivelor obligaţii fiscale.

În realitate, capătul de cerere subsidiar este clar enunţat, priveşte toate obligaţiile fiscale suplimentare stabilite, iar reclamanta a invocat o decizie de eşalonare şi o altă decizie a organului fiscal care ar atesta plata creanţelor prin eşalonare (dovezi pe care le-a ataşat cererii şi care nu au fost analizate de către instanţă).

Nu poate fi primită poziţia recurentelor-pârâte conform căreia o cerere de restituire trebuie adresată pe cale administrativă întrucât potrivit art. 1, 8 şi 18 din Legea nr. 554/2004 o astfel de cerere, subsumată capătului principal referitor la anularea actelor administrative, constituie un mijloc de reparare a prejudiciului produs prin actul administrativ fiscal nelegal.

Drept urmare, cererea de restituire poate fi adresată direct instanţei de judecată, subsecvent cererii de anulare a actului administrativ fiscal.

În privinţa obligaţiilor fiscale suplimentare a căror legală impunere a fost constatată prin prezenta decizie, se constată netemeinicia cererii de restituire, însă având în vedere că cererea de anulare a actelor administrative fiscale cât priveşte sumele de 6.309.646 RON reprezentând cheltuieli nedeductibile şi 1.514.314 RON reprezentând TVA, la care se adaugă accesoriile aferente, a fost trimisă spre rejudecare, în temeiul art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, se impune şi admiterea recursului incident, respectiv casarea sentinţei şi în privinţa soluţiei date capătului de cerere având ca obiet restituirea sumelor, în măsura în care corespunde obiectului cererii în anulare pentru care s-a dispus trimiterea spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Serviciul Soluţionare Contestaţii 2 şi Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara împotriva sentinţei civile nr. 1738 din data de 23 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Admite recursul incident declarat de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C., împotriva aceleiaşi sentinţe.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge, ca neîntemeiate, cererile conexate de anulare a actelor administrative fiscale contestate în privinţa sumelor de 2440 RON, reprezentând cheltuieli deductibile, 586 RON şi 820.121 RON, reprezentând TVA, la care se adaugă accesoriile aferente.

Trimite spre rejudecare aceleiaşi instanţe cererile de anulare a actelor administrative fiscale în privinţa sumelor de 6.309.646 RON, reprezentând cheltuieli nedeductibile şi 1.514.314 RON, reprezentând TVA, la care se adaugă accesoriile aferente, precum şi cererea subsecventă de restituire a sumelor achitate în baza actelor administrative fiscale contestate.

Menţine dispoziţiile sentinţei recurate referitoare la respingerea excepţiei inadmisibilităţii şi la majorarea onorariului de expert.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.