Investor's annulment claim time-barred; State's cross-appeal dismissed as moot

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea certificatului de investitor nr. x/8.10.1993 cu repunerea în situaţia anterioară prin returnarea investiţiei concretizată prin obligarea pârâtului la plata despăgubirilor cauzate de acţiunile, inacţiunile sau nesoluţionarea la timp ori defectuoasă a problemelor judiciare pe care le-a întâmpinat în România ca investitor străin.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 142 din 9 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal au fost respinse excepţia inadmisibilităţii şi excepţia decăderii.

A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune. A fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca prescrisă.

3. Cererile de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au formulat recurs reclamantul A. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

3.1 Reclamantul a declarat recurs întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru soluţionarea fondului cererii.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că motivarea instanţei în ceea ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei extinctive, întemeiată pe prevederile art. 5 al Legii 554/2004 este eronată, întrucât textul de lege nu prevede acest lucru, citatul din sentinţă nu este acelaşi cu textul de lege.

Totodată, o sancţiune ca prescripţia poate intra în discuţie doar contra unui subiect inactiv, în cazul recurentului nu se pune o astfel de problemă, întrucât a introdus acţiuni, cereri, plângeri în mod continuu, încercând să îşi apere afacerea şi investiţia.

A mai arătat recurentul că textul de lege invocat nu se aplică în cauză întrucât nu s-au invocat motive care să justifice anularea actului la data emiterii lui, ci ulterior faţă de aplicarea sa, de implicările pe care le are în soarta investiţiei şi a investitorului, dar mai ales în raporturile juridice dintre investitor şi stat.

A apreciat recurentul că, dacă legea conferă investitorului drepturi pe durata existenţei firmei prin care s-a făcut investiţia, atunci este absurd să se considere că dreptul de a cere anularea actului este de maxim un an de la emiterea sa, astfel cum interpretează în mod nelegal judecătorul fondului.

Recurentul a invocat decizia pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii nr. 22/2019 şi deciziile nr. 568/2007 şi 402/2008 ale CCR şi a arătat că raportarea pentru începutul termenului de prescripţie se face de la data hotărârii prin care a fost desfiinţat actul, dar dacă cele două acţiuni, de anulare a actului şi de obligare la despăgubiri, sunt formulate deodată, acest termen nu a început să curgă. Dacă hotărârea de desfiinţare a actului încă nu există, atunci nu se poate vorbi de prescripţia dreptului la acţiune pentru despăgubiri.

Legat de motivarea recursului în drept, recurentul a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., arătând că, prin citarea eronată a unui text de lege, instanţa a emis practic o prevedere legală în temeiul căreia a motivat sentinţa.

În ceea ce priveşte art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a arătat recurentul că motivele care susţin intervenirea prescripţiei sunt mai mult decât criticabile deoarece sunt greşit raportate la lege şi nu sunt corecte prin prisma deciziei nr. 22/2019.

În ceea ce priveşte art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a arătat recurentul că normele de drept material sunt încălcate flagrant, prin nerespectarea deciziei nr. 22/2019 şi prin raportarea la altă lege.

A susţinut recurentul că, prin coroborarea deciziei nr. 22/2019 cu legea şi interpretând conform principiilor de drept, prescripţia nu a început să curgă până nu a putut cunoaşte valoarea şi întinderea prejudiciului, respectiv doar după respingerea recursului în dosarul nr. x/2018 şi refuzul de a soluţiona dosarul penal nr. x/2017 conform actelor noi depuse.

În concluzie, a susţinut recurentul că prescripţia nu poate fi împlinită deoarece nu a trecut termenul de adresare instanţei.

3.1 Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 5 din C. proc. civ., recurentul a arătat că prin întâmpinare a invocat şase excepţii, iar trei dintre acestea au rămas nesoluţionate. Totodată, instanţa a determinat în mod eronat ordinea de soluţionare a excepţiilor cu care a fost învestită.

În ceea ce priveşte motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., a arătat recurentul că soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii, motivată deficitar, a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi în considerarea unor motive contradictorii.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat, iar recursul pârâtului este lipsit de interes.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea certificatului de investitor nr. x/8.10.1993 cu repunerea în situaţia anterioară prin returnarea investiţiei concretizată prin obligarea pârâtului la plata despăgubirilor cauzate de acţiunile, inacţiunile sau nesoluţionarea la timp ori defectuoasă a problemelor judiciare pe care acesta le-a întâmpinat în România ca investitor străin.

Soluţionând cauza, curtea de apel a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia decăderii. A admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune. A fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca prescrisă.

Recurentul-reclamant a formulat critici subsumate motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte primul motiv invocat, a arătat recurentul că, prin citarea eronată a unui text de lege, instanţa a emis practic o prevedere legală în temeiul căreia a motivat sentinţa.

Înalta Curte reţine că acest motiv de recurs este în mod evident nefondat, din moment ce prima instanţă nu a făcut altceva decât să soluţioneze litigiul cu care a fost învestită, prin aplicarea dispoziţiilor legale incidente la situaţia de fapt rezultată din probatoriul administrat, ceea ce se circumscrie atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Faptul că, în cuprinsul sentinţei atacate, instanţa de fond a făcut referire la dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 554/2004 şi a citat dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 29/1990 este o eroare materială, neputându-se reţine depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, respectiv o eventuală imixtiune a instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive, respectiv încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat.

În ceea ce priveşte art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a arătat recurentul că motivele care susţin intervenirea prescripţiei sunt mai mult decât criticabile deoarece sunt greşit raportate la lege şi nu sunt corecte prin prisma deciziei nr. 22/2019.

Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", este nefondat.

Examinând considerentele sentinţei, raportat şi la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", Înalta Curte constată că hotărârea recurată este motivată.

Instanţa a reţinut situaţia de fapt şi a expus concret argumentele de fapt şi de drept pentru care a apreciat întemeiată excepţia prescripţiei, hotărârea nu cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Obligaţia de motivare nu impune o anumită întindere a motivării sau un răspuns la fiecare susţinere a părţilor, ci expunerea raţionamentului juridic care a determinat aprecierea şi convingerea judecătorului pentru soluţia pronunţată.

În ceea ce priveşte art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a arătat recurentul că normele de drept material sunt încălcate flagrant, prin nerespectarea deciziei nr. 22/2019 şi prin raportarea la altă lege.

Cu privire la criticile recurentului-reclamant privind raportarea la altă lege, cum s-a arătat deja, Înalta Curte observă că instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 29/1990 pe care le-a redat în cuprinsul sentinţei, iar nu pe cele din Legea nr. 554/2004, fiind doar o eroare materială referirea la această lege. Astfel, în cuprinsul sentinţei atacate, instanţa de fond a expus raţionamentul său privind faptul că, prin raportare la art. 6 din C. civ. şi la faptul că certificatul de investitor a fost emis sub imperiul Legii nr. 29/1990, va face aplicarea în cauză a prevederilor de drept substanţial ale Legii nr. 29/1990.

În esenţă, recurentul-reclamant critică soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, invocând dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, arătând că raportarea pentru începutul termenului de prescripţie se face de la data hotărârii prin care a fost desfiinţat actul, dar dacă cele două acţiuni, de anulare a actului şi de obligare la despăgubiri, sunt formulate deodată, acest termen nu a început să curgă. Dacă hotărârea de desfiinţare a actului încă nu există, atunci nu se poate vorbi de prescripţia dreptului la acţiune pentru despăgubiri, a apreciat recurentul.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 29/1990: "Înainte de a cere instanţei anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prevăzut la art. 1 alin. (2), autorităţii emitente, care este obligată să rezolve reclamaţia în termen de 30 de zile de la aceasta. În cazul în care cel care se consideră vătămat nu este mulţumit de soluţia dată reclamaţiei sale, el poate sesiza instanţa în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei. Dacă cel care se consideră vătămat în dreptul său s-a adresat cu reclamaţie şi autorităţii administrative ierarhic superioare celei care a emis actul, termenul de 30 de zile, prevăzut în alineatul precedent, se calculează de la comunicarea de către acea autoritate a soluţiei date reclamaţiei. Sesizarea instanţei se va putea face şi în cazul în care autoritatea administrativă emitentă sau autoritatea ierarhic superioară nu rezolvă reclamaţia în termenul prevăzut la alin. (1). În toate cazurile, introducerea cererii la instanţă nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere."

Astfel, instanţa de fond a avut în vedere în analizarea excepţiei prescripţiei termenul de un an în care trebuia introdusă acţiunea, dar este vorba despre termenul de un an prevăzut de art. 5 teza finală din Legea nr. 29/1990 reţinut de instanţa de fond ca aplicabil în speţă în raport de dispoziţiile art. 6 din C. civ. şi de data emiterii actului contestat, nu de termenul de un an prevăzut de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, astfel cum în mod greşit a avut în vedere recurentul la întocmirea memoriului de recurs.

În acest context, susţinerile sale sunt nefondate, instanţa de fond reţinând în mod corect că introducerea cererii s-a făcut cu depăşirea termenului de prescripţie de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere.

Cu privire la capătul de cerere privind despăgubirile, instanţa de fond a reţinut în mod corect că obligarea pârâţilor la despăgubiri, în materia contenciosului administrativ, este condiţionată de admiterea cererii în anularea actului administrativ tipic sau de obligare la soluţionarea unei cereri, în cazul actului administrativ asimilat.

Aşadar, existenţa atingerii aduse unui drept sau interes legitim şi repararea unei pagube nu pot fi analizate independent de existenţa unei practici administrative nelegale, materializate prin adoptarea unui act administrativ nelegal sau prin refuzul de rezolvare a unei cereri.

Concluzionând, instanţa de control judiciar apreciază că nu este fondat nici motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi că instanţa de fond a realizat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, instanţa de control judiciar reţine următoarele:

Literatura de specialitate şi practica judiciară au statuat că interesul reprezintă o condiţie generală de exercitare a dreptului la acţiune, ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să subziste nu doar cu prilejul promovării acţiunii, ci şi pe tot parcursul soluţionării unei cauze.

Astfel, conform art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., justificarea unui interes este o condiţie de exercitare a oricărei cereri, inclusiv a unei cereri de recurs, iar conform art. 33 din C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Pornind de la aceste premise teoretice, rezultă că interesul, definit ca folosul practic pe care partea îl poate obţine prin promovarea acţiunii civile, trebuie să se reflecte într-un avantaj material sau juridic în patrimoniul sau persoana acesteia.

Condiţia interesului se verifică nu numai la introducerea cererii, ci trebuie îndeplinită pe toată durata procesului civil, inclusiv în legătură cu exercitarea căilor de atac. În măsura în care promovarea unei căi de atac nu prezintă un folos practic pentru cel care a recurs la ea, acea formă procedurală este lipsită de interes.

Prin urmare, având în vedere soluţia dată cererii de chemare în judecată, soluţie menţinută prin respingerea recursului declarat de reclamant, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de pârât este lipsit de interes.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 142 din 9 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 142 din 9 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca lipsit de interes.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 26 ianuarie 2023.