IGF prevails as claimant's action to annul late-claim rejection and award moral damages dismissed due to failure to meet imperative 90-day forfeiture term

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat anularea deciziei nr. 23472/30.04.2020 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat în urma vătămării sale în accidentul din data de 30.03.2015.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1274/2020 din 4 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamantul, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia şi casarea hotărârii.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că sentinţa atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Susţinerile din cererea de chemare în judecată au fost preluate într-o singură frază, iar capătul de cerere privind obligarea la plata daunelor morale nu a fost analizat de instanţă, fiind respins ca o consecinţă a respingerii cererii privind anularea actului administrativ, fără alte argumente reţinute de instanţă.

A susţinut recurentul că instanţa de fond nu a luat în considerare şi nu a analizat data naşterii dreptului de creanţă propusă de reclamant şi a avut în vedere doar argumentele pârâtului. Momentul naşterii dreptului de creanţă argumentat de reclamant ca fiind data la care dreptul de creanţă este cert, lichid, exigibil a fost ignorat de instanţă. În consecinţă, motivarea instanţei de fond este arbitrară, întrucât nu pot fi identificate motivele pentru care au fost înlăturate argumentele reclamantului.

În concluzie, a apreciat recurentul că hotărârea instanţei de fond nu reflectă o aplicare a principiului contradictorialităţii.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a arătat recurentul că data de la care curge termenul de 90 de zile nu poate fi considerată data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, întrucât la acel moment era formulată plângerea penală, considerându-se că latura civilă va fi soluţionată în cadrul procesului penal.

În măsura în care în cauza penală s-a dispus clasarea şi acţiunea civilă a rămas nesoluţionată, a apreciat recurentul că formularea cererii de plată se realiza în termenul în care ar fi pretins plata unei eventuale creanţe, dacă acţiunea civilă ar fi fost soluţionată. Dreptul de creanţă trebuie să se nască în deplinătatea sa, având toate caracterele, adică să se cunoască întinderea prejudiciului cauzat. Astfel, termenul de 90 de zile nici nu a început să curgă, având în vedere că nu se cunoaşte întinderea prejudiciului ce urma să fie stabilit prin procesul penal care s-a soluţionat cu clasare.

A mai arătat recurentul că sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale, astfel că se impune stabilirea unei despăgubiri în raport de prejudiciul stabilit.

4. Apărările intimatului

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii, solicitând în subsidiar respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată şi urmează să o respingă, având în vedere că motivele de nelegalitate invocate de recurent pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei nr. 23472/30.04.2020 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat în urma vătămării sale în accidentul din data de 30.03.2015.

Prin decizia menţionată s-a stabilit respingerea cererii de plată formulate de reclamant ca tardivă, întrucât petentul a înţeles sa formuleze si sa depună cererea de plata după expirarea termenului legal de depunere a cererilor de plata la F.G.A. pentru asigurătorul B. S.A în faliment.

Prin sentinţa recurată s-a respins acţiunea formulată de reclamant prin care a solicitat anularea deciziei sus-menţionate, reţinându-se legalitatea acesteia, reclamantul înţelegând să exercite calea de atac a recursului.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurent prin memoriul de recurs.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului în sensul că prima instanţă a preluat apărările intimatului cu privire la data naşterii de creanţă, constată instanţa de recurs că, din lecturarea considerentelor sentinţei atacate, rezultă că prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia de respingere a cererii de chemare în judecată, instanţa nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului neputând conduce la concluzia că nu au fost analizate argumentele expuse de acesta.

Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. Deşi s-ar putea invoca ca argument împrejurarea că motivarea oferită de prima instanţă pentru respingerea acţiunii ar fi succintă, Înalta Curte constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.

Ca urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Referitor la critica privind interpretarea/aplicarea greşită a dispoziţiilor legale de judecătorul fondului, relativ la data naşterii creanţei recurentului-reclamant, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. Cererea de plată se adresează Fondului şi se depune la sediul acestuia, direct sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poşta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune şi la mandatarii desemnaţi de către Fond în acest scop. La cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanţe de asigurări".

Aşadar, pentru a se putea naşte pentru pârâtul FGA obligaţia de plată a unei creanţe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanţe de asigurare are obligaţia formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte, nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuţie (art. 2545 alin. (2) din C. civ.). Aşadar, termenul în discuţie nu este un termen de prescripţie, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) din C. civ.. Nefiind un termen de prescripţie, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privinţa datei de la care începe să curgă, nici în privinţa suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 din C. civ.).

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Aşadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanţă fiind născut anterior), fie data naşterii dreptului de creanţă, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Înalta Curte constată că deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A., s-a făcut prin Hotărârea intermediară nr. 132 pronunţată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a Civila, devenind definitivă la data de 17.03.2017.

Astfel, în raport de prevederile legale menţionate anterior, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu opinia judecătorului fondului, că în speţă este aplicabilă prima teză a textului de lege precitat, calculând termenul de 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă, respectiv 17.03.2017, în condiţiile în care dreptul de creanţă al reclamantului s-a născut anterior intrării în faliment a societăţii de asigurare B. S.A..

În aceste condiţii cererea de plată adresată de reclamant Fondului la data de 12.07.2019 este formulată cu depăşirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate fi reţinută alegaţia recurentului privind data naşterii dreptului său de creanţă, respectiv faptul că termenul de 90 de zile nici nu a început să curgă, având în vedere că nu se cunoaşte întinderea prejudiciului ce urma să fie stabilit prin procesul penal care s-a soluţionat cu clasare.

Astfel, în cauză este incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015, iar câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituţionale, acestea guvernează deplin relaţiile sociale şi se impun ca atare instanţei de judecată în soluţionarea cauzei de faţă, reclamantul neputând invoca faptul că nu a cunoscut legea, care trebuie să fie cunoscută de toate persoanele, potrivit principiului de drept nemo censetur ignorare legem.

Legea nr. 213/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 24 iulie 2015, iar Norma ASF nr. 16/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, ambele acte normative fiind accesibile oricărei persoane interesate şi previzibile prin prisma clarităţii textelor menţionate anterior.

Totodată, intrarea în faliment a asiguratorului nu este o împrejurare care a schimbat condiţiile contractuale, fiind o împrejurare imprevizibilă, dar care a fost adusă la cunoştinţa publicului.

Având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) şi (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informaţii referitoare la demersurile necesare pentru obţinerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizaţiilor, informaţii ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condiţiile şi modalităţile de efectuare a plăţilor, date referitoare la documentele, condiţiile şi formalităţile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizaţiei.

Mai mult decât atât, astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă, exista posibilitatea pentru reclamant să depună în termen cererea de plată, individualizând prin trimitere la eveniment/dosar de daună, textul legal permiţându-i ca în cuprinsul cererii de plată să precizeze chiar motivul imposibilităţii depunerii înscrisurilor justificative.

Aşa fiind, constată Înalta Curte că prin formularea şi înregistrarea la instituţia pârâtă a cererii de plată cu depăşirea termenului prevăzut de lege, recurentul-reclamant nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în memoriul de recurs nu pot fi reţinute, termenele pentru exerciţiul drepturilor subiective ale părţilor având ca scop stimularea activităţii procesuale a acestora prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este şi cazul de faţă.

Prin urmare, reţinând că Decizia nr. 23472/30.04.2020 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 1274/2020 din 4 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 1274/2020 din 4 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 26 ianuarie 2023.