Recognition as beneficiary of Law No. 189/2000 for 1941 ethnic transfer and scope of judicial review of administrative evidence

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 1 octombrie 2003, reclamantul B.M. a solicitat, pe calea contenciosului administrativ, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului București, anularea hotărârii nr. 6355/5367 din 22 iulie 2003, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i ateste calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este îndreptățit la acordarea drepturilor compensatorii prevăzute de legea indicată, întrucât în anul 1941 a fost deportat împreună cu familia din Durostor - Bulgaria, în România, în baza Tratatului de la Craiova. Pârâta, însă, i-a respins în mod nejustificat petiția formulată în acest sens.

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 27 din 14 ianuarie 2004, a admis acțiunea, a constatat că reclamantul se încadrează în dispozițiile Legii nr. 189/2000 și a dispus anularea hotărârii atacate, cu obligarea pârâtei să emită o nouă hotărâre, prin care să constate că reclamantul se încadrează în dispozițiile Legii nr. 189/2000.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, prin probele administrate, reclamantul a dovedit că în anul 1941, împreună cu familia au fost strămutați din Bulgaria, în România, pe criterii etnice, în baza Tratatului de la Craiova. Schimbarea numelui tatălui său din Ț., în B., împrejurare probată îndeajuns, nu este de natură a determina respingerea acțiunii, fiind vorba despre identitate de persoane.

Împotriva sentinței a declarat recurs, în termen legal, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 4, 8, 9 și 10 și ale art. 3041 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta a susținut, în esență, că reclamantul nu a făcut dovada încadrării în prevederile Legii nr. 189/2000, actele depuse referindu-se la o altă persoană. Că instanța a interpretat greșit actul dedus judecății și a depășit atribuțiile puterii judecătorești, deoarece trebuia să se pronunțe cu privire la actele care au stat la baza emiterii hotărârii contestate.

Criticile formulate sunt neîntemeiate.

În conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, în vigoare la momentul pronunțării hotărârii recurate, „instanța, soluționând acțiunea, poate, după caz, să anuleze, în total sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea administrativă să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris. Instanța este competentă să se pronunțe și asupra legalității actelor sau operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății”.

Soluția pronunțată de prima instanță este în concordanță cu aceste prevederi legale, precum și cu cele ale art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care consacră principiul rolului activ al judecătorului și îl obligă la aflarea adevărului în cauză, astfel încât recurenta nu poate susține că instanța și-a depășit competența sau a schimbat înțelesul actului dedus judecății, dacă, pentru dezlegarea pricinii, a avut în vedere întreg materialul probator administrat în cauză, și nu numai înscrisurile depuse la comisia de specialitate din cadrul autorității publice pârâte.

În ceea ce privește fondul litigiului, curtea de apel a reținut corect că prin adeverința nr. 1527 din 4 noiembrie 2002, declarația de notorietate a martorilor N.I. și B.C., actele de stare civilă, situația de avere imobiliară reală a locuitorului G.T.Ț. și declarațiile martorilor P.G. și Ș.I., intimatul-reclamant a dovedit că, începând cu anul 1941, tatăl reclamantului, T.G.Ț., împreună cu familia au fost strămutați pe criterii etnice, din Bulgaria, în România urmare a Tratatului de la Craiova. Prin urmare, pentru perioada 15 martie 1941 - 6 martie 1945, intimatul este îndreptățit la acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, începând cu data de 1 decembrie 2002.

În consecință, se reține că față de dovezile de la dosar, sentința instanței de fond este temeinică și legală, considerente pentru care, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) teza II-a C. proc. civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 27 din 14 ianuarie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2005.