Challenge to Government Decision extending state of alert; dismissal due to expiration of act and lack of continuing interest for annulment and moral damages

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 6.05.2021 la Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat:

- anularea în parte a actului administrativ, respectiv a hotărârii nr. 432 din 8.04.2021 emisă de pârât privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României, începând cu data de 13.04.2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID 19, cu privire la toate restrângerile de drepturi şi libertăţi dispuse prin art. 1, 2 din anexa nr. 2, art. 1-15 inclusiv din anexa 3 din H.G. nr. 432 din 8.04.2021;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 100 RON daune morale;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 51 RON taxă judiciară de timbru.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 166 din 22 septembrie 2021, a respins excepţiile vizând lipsa procedurii prealabile, a inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei de interes invocate de pârâţii Guvernul României şi Ministerul Afacerilor Interne.

Respinge acţiunea având ca obiect anularea în parte a Hotărârii nr. 432 din 8.04.2021 a Guvernului României, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi cu intervenientul accesoriu Ministerul Afacerilor Interne.

Respinge capătul de cerere formulat de reclamant vizând acordarea sumei de 100 RON cu titlu de daune morale.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul A. a declarat recurs, iar intervenientul accesoriu Ministerul Afacerilor Interne, a formulat recurs incident.

3.1. În motivarea recursului, reclamantul A. arată că hotărârea atacată este vădit nelegală pentru următoarele considerente.

Primul considerent este acela că la momentul pronunţării sentinţei (22.09.2021) H.G. nr. 432/8.04.2021 şi-a epuizat efectele, astfel că "existenţa vătămării afirmate nu mai subzistă".

O altă hotărâre similară i-a luat locul, pentru alte 30 de zile, situaţia fiind identică şi în prezent. Şi astăzi, în vădită contradicţie cu dispoziţiile imperative ale art. 53 al 1 din Constituţia României (potrivit cărora exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege) starea de alertă este prelungită prin hotărâri de guvern (simple acte administrative infralegale).

Instanţa era obligată să analizeze în concret, în funcţie de argumentele invocate de către recurent, vătămarea drepturilor şi libertăţilor produsă prin H.G. nr. 432/8.04.2021.

Vătămările morale sunt în esenţă traume care nu îşi încetează efectele prin ajungerea la termen a actului administrativ, mai ales că neconstituţionalitatea acestuia este evidentă, iar ulterior locul să a fost luat de unul similar.

În mod evident, la fel ca orice persoană din România, a fost vătămat, în mod direct sau indirect, de toate restrângerile de drepturi şi libertăţi dispuse prin art. 1 şi 2 din Anexa nr. 2, art. 1-15, inclusiv, din Anexa nr. 3 din H.G. nr. 432/8.04.2021,

La data de 15.05.2020 a fost instituită starea de alertă, care a presupus restrângeri masive de exercitare a drepturilor şi libertăţilor, stare care a fost prelungită succesiv, ultima dată prin H.G. nr. 432/8.04.2021, a cărei anulare o solicit. Atât instituirea cât şi prelungirea stării de alertă au fost dispuse prin acte administrative, cu încălcarea prevederilor art. 53 al 1 din Constituţia României.

Subliniază încă o dată că nelegalitatea actului a cărui anulare o solicită îmbracă forma cea mai gravă posibilă: neconcordanţa cu prevederile imperative ale art. 53 din Constituţia României, pe care o invocă din perspectiva vătămării propriilor sale drepturi şi libertăţi, prin prisma art. 1 al 1 din Legea nr. 554/2004.

În concluzie, pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului, în principal, rejudecarea litigiului în fond, cu admiterea tuturor celor 3 petite, iar, în subsidiar, pentru nejudecarea fondului cauzei, trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Alba.

3.2. Intervenientul accesoriu Ministerul Afacerilor Interne, prin motivele de recurs arată în esenţă în ceea ce priveşte soluţia dată inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile, că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi a considerentelor reţinute de instanţa de contencios constituţional în cuprinsul Deciziei nr. 392/2021.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Intimatul Guvernul României a formulat întâmpinare la recursul formulat de reclamant prin care a solicitat în principal anularea recursului, iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat.

4.2. Intervenientul Ministerul Afacerilor Interne, prin întâmpinarea formulată a solicitat în principal anularea recursului formulat de reclamant, iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinare de către intimatul-pârât Guvernul României, şi de către intervenientul MAI, Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, având în vedere faptul că, prin cererea de recurs, recurentul-pârât a formulat critici care se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că nu se poate reţine lipsa motivelor în sensul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantul A.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că obiectul cauzei îl reprezintă solicitarea reclamantului de anulare în parte a hotărârii nr. 432 din 8.04.2021 emisă de pârâtul Guvernul României, privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României, începând cu data de 13.04.2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID 19, cu privire la toate restrângerile de drepturi şi libertăţi dispuse prin art. 1, 2 din anexa nr. 2, art. 1-15, inclusiv din anexa 3.

Înalta Curte constată că la momentul pronunţării sentinţei recurate, actul în discuţie (H.G. nr. 432/2021) şi-a epuizat toate efectele avute în vedere de autoritatea emitentă, efecte pe care reclamantul a dorit să le înlăture prin promovarea cererii de anulare.

În principiu, recurentul susţine faptul că, dacă prin atingerea limitei temporale reglementate expres în cuprinsul actului normativ atacat, acesta şi-a încetat efectele juridice, nu aceeaşi este situaţia multiplelor vătămări morale cauzate prin restrângerile de drepturi şi libertăţi dispuse în mod nelegal prin acesta.

Înalta Curte constată că, recurentul-reclamant nu a făcut dovada interesului în continuarea demersului de anulare a unui act administrativ normativ ale cărui efecte au încetat, în totalitate, prin ajungerea la termenul pentru care a fost emis, această împrejurare fundamentând concluzia corectă a instanţei de fond că existenţa vătămării afirmate nu mai subzistă.

Faţă de soluţia dată petitului principal al cererii de anulare, respectiv respingerea cererii, nefiind aşadar în prezenţa unui act administrativ normativ anulat, fie şi în parte, în mod corect instanţa de fond a respins cererea privind daunele morale solicitate de către reclamant, nefiind întrunite condiţiile cumulative pentru atragerea răspunderii civile a intimatului-parat.

De altfel, deşi reiese chiar din cererea de recurs că recurentul-reclamant cunoaşte faptul că la momentul soluţionării cauzei, actul administrativ normativ nu mai producea efecte juridice, fiind atinsă limita de timp avută în vedere de către emitent, acesta apreciază în mod greşit faptul că instanţa de judecată ar fi putut soluţiona în mod favorabil petitul privind acordarea daunelor morale solicitate, de vreme ce lipseşte condiţia esenţială pentru analizarea pretenţiei, respectiv existenţa unui act administrativ anulat, chiar şi în parte.

Pe de altă parte, aşa cum corect a motivat instanţa fondului, Hotărârea Guvernului nr. 432/2021 cuprinde măsurile concrete necesar a fi întreprinse pe durata stării de alertă pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, posibilitatea restrângerii unor drepturi şi libertăţi fiind prevăzută de Legea nr. 55/2020 şi nu de actul administrativ normativ contestat, în acord cu prevederile legale şi jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional care a statuat faptul că restrângerea drepturilor şi a libertăţilor nu se poate realiza decât prin lege, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 53 şi ale art. 115 alin. (6) din Constituţie.

Înalta Curte apreciază că angajarea răspunderii patrimoniale nu este posibilă numai pe simple supoziţii şi interpretări, ci pe probe certe şi temeinice, pentru stabilirea daunelor morale este necesar să se administreze probe corespunzătoare care să contureze atât dimensiunile suferinţelor pricinuite, cât şi întinderea prejudiciului moral cauzat.

Potrivit dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ., sarcina probei în cererea privind acordarea daunelor morale revine reclamantului, care trebuie să precizeze care sunt criteriile de evaluare a acestuia, pentru ca instanţa să poată stabili în ce măsură o astfel de cerere este întemeiată.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile formulate de recurent sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

Referitor la recursul incident declarat de recurentul-intervenient Ministerul Afacerilor Interne

Examinând criticile invocate în recurs, raportat la hotărârea instanţei de fond şi la probele administrate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că recursul este neavenit, având în vedere următoarele considerente.

Potrivit dispoziţiilor art. 67 alin. (4) din C. proc. civ. "calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socoteşte neavenită dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac (...)".

Aşadar, în ipoteza în care partea pentru care s-a realizat intervenţia accesorie nu a exercitat calea de atac, atunci calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu nu va fi analizată de instanţă, fiind considerată inexistentă.

O astfel de soluţie legislativă este firească, având în vedere că intervenţia accesorie nu este altceva decât o apărare exercitată în favoarea uneia dintre părţi. Ca atare, dacă partea în interesul căreia s-a realizat intervenţia accesorie, şi-a demonstrat intenţia de a nu utiliza beneficiul căii de atac prevăzute de lege pentru litigiul în cauză, prin neexercitare sau renunţare, atunci examinarea căii de atac introduse de intervenientul accesoriu în interesul acesteia este inutilă, lipsind însuşi interesul, care se materializează exclusiv în susţinerea demersurilor procesuale întreprinse de partea în favoarea/interesul căreia s-a realizat intervenţia accesorie. Caracterul auxiliar al acestui tip de intervenţie voluntară îi determină particularitatea imposibilităţii efectuării altor acte procesuale în afara celora care sunt în indisolubilă legătură cu finalitatea sprijinirii interesului părţii originare.

Din acest motiv, textul legal anterior citat stabileşte că nu poate fi primită calea de atac exercitată de către un intervenient în interesul altuia şi introdus în locul căii de atac a celui pentru care s-a făcut intervenţia, întrucât intervenientul nu poate invoca un interes propriu.

Aşadar, norma citată consacră o limitare a exerciţiului dreptului titularului unei cereri de intervenţie accesorie de a uza de căile de atac deschise împotriva unei hotărâri judecătoreşti, în sensul condiţionării valorificării acestui drept de declararea aceleiaşi căi de atac de către partea în interesul căreia s-a formulat intervenţia de către terţ.

Neîndeplinirea acestei condiţii conduce la însăşi inadmisibilitatea căii de atac declarate de către intervenient, deoarece acesta nu are deschisă calea procesuală vizată de textul de lege. Sancţiunea ce operează în acest caz este explicit prevăzută în art. 67 alin. (4) C. proc. civ., respectiv aceea a respingerii ca neavenite a căii de atac.

Cum în prezenta cauză Guvernul României nu a formulat recurs, Înalta Curte va respinge recursul ca neavenit.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant ca nefondat şi recursul incident declarat de recurentul-intervenient, ca neavenit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului formulat de reclamant.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 166 din 22 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia– secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de recurentul-intervenient Ministerul Afacerilor Interne împotriva aceleiaşi sentinţe, ca neavenit.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 iunie 2022.