Fiscal Joint and Several Liability of an Insolvant Company’s Ex-Administrator: Bad Faith Cannot Be Presumed Solely from Unpaid Tax Debts and Inaction

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 14 aprilie 2021, pe rolul Curţii de Apel Oradea, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea Deciziei de soluţionare nr. 39/11.02.2021 şi a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/02.12.2020, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 70/CA/2021-P.I. din 14 iunie 2021Curtea de Apel Oradea – secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia netimbrării invocată prin întâmpinare, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa şi, în consecinţă, a anulat Decizia nr. 86335/02.12.2020 şi Decizia nr. 39/11.02.2021.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile a formulat recurs recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului arată că instanţa de fond a procedat la o aplicare greşită în speţa a normelor de drept material fiscal.

Instanţa a avut în vedere exclusiv susţinerile intimatului-reclamant, nu a analizat cauza sub toate aspectele şi în raport de toate probele existente la dosar referitor la situaţia de fapt şi de drept în litigiu, pronunţând o hotărâre netemeinică şi nelegală în privinţa DGRFP Galaţi-AJFP Constanta.

Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/02.12.2020 a fost emisă în condiţii legalitate şi de temeinicie, motivat de dosarul fiscal al debitoarei S.C. B. S.R.L., procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/20.08.2015 emis în temeiul art. 176 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de înregistrarea de obligaţii fiscale in cuantum de 145.760 RON.

Pentru atragerea răspunderii solidare este obligatorie existenta unei condiţii prealabile şi anume că, debitorul principal să fie declarat insolvabil.

Procedura declarării stării de insolvabilitate reglementată de Ordinul MFP nr. 447/2007 s-a finalizat prin întocmirea procesului-verbal de insolvabilitate nr. x/20.08.2015.

În întocmirea deciziei de angajare a răspunderii solidare, au fost respectate prevederile art. 25 alin. (2) lit. c)-d) care prevăd că:

Astfel, subiectul angajării răspunderii solidare este calificat şi nu poate fi alta persoana decât administratorul societăţii sau alte persoane - asociate pentru suma de 145.780 RON.

Obligaţiile fiscale provin din declaraţiile depuse de contribuabil şi din deciziile de calcul accesorii, întocmite de reprezentanţii fiscali, ca urmare a neachitării obligaţiilor fiscale la termenul scadent.

Potrivit prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, s-au făcut demersurile necesare în vederea asigurării contribuabilului a posibilităţii de a consulta documentaţia aflată în dosarul de angajare a răspunderii solidare şi de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei.

În acest sens, A.J.F.P. Constanţa a emis notificarea nr. x/16.07.2020 către domnul A., prin care era înştiinţat să se prezinte la sediul organului fiscal, fiind comunicată prin publicitate precum şi Notificarea x/27.08.2020 prin care i s-a reiterat reclamantului să se prezinte la sediul organului fiscal.

Urmare primirii notificării, contestatorul a răspuns organului fiscal cu adresa înregistrată sub nr. x/09.09.2020 prin care comunica faptul ca nu a avut implicare în administrarea societăţii-debitoare.

Starea de pasivitate faţă de achitarea obligaţiilor bugetare, precum şi faţă de demersurile iniţiate de către organele de executare în scopul recuperării acestora, deşi reclamantul avea indiscutabil cunoştinţă de obligaţiile neachitate la buget constituie argumente pentru a proba reaua - credinţă, fiind astfel îndeplinite condiţiile de răspundere solidară.

Neachitarea obligaţiilor fiscale cu dobânzile şi penalităţile aferente conform procesului-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/20.08.2015, provin din analizarea evidentei analitice din fişa sintetică pe plătitor, aspect ce reprezintă o legătura de cauzalitate.

Având în vedere pasivitatea reclamantului în calitate de administrator prin raportare la îndatoririle necesare respectării şi îndeplinirii obligaţiilor stabilite prin lege, se constată că acesta nu a manifestat diligenţa unei persoane de bună credinţă, inacţiunea ei în sfera şi accepţiunea codului de procedură fiscală fiind calificată, într-o manieră lipsită de echivoc, reaua-credinţă.

Consideră că existenţa prejudiciului în sumă de 145.780 RON este cauzator bugetului general consolidat al statului, iar repararea lui revine celui care l-a cauzat printr-o faptă ilicită "săvârşită cu vinovăţie", conform art. 1357 alin. (1) C. civ.

Din analiza situaţiei faptice şi a fondului activ legislativ incident spetei, se identifică legătura de cauzalitate între starea de insolvabilitate a debitoarei S.C. B. S.R.L., pe de o parte, şi comportamentul fiscal necorespunzător, adoptat de persoana responsabilă - reclamantul, în calitate de administrator, cu privire la obligaţiile pe care le-a avut prin exercitarea mandatului său sau a activităţilor generatoare de venituri, respectiv neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentinţa atacată şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că, prin Decizia de angajare a răspunderii solidare în situaţia atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 25 alin. (1) lit. a), alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală nr. 86335/02.12.2020, în raport de analiza situaţiei S.C. B. S.R.L., s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantului A., asociat unic în perioada 10.12.2013-17.07.2014, asociat cu cotă de participare la beneficii şi pierderi de 30% din data de 17.07.2014 până în prezent şi administrator cu puteri depline în perioada10.12.2013 – 17.07.2014 al S.C. B. S.R.L., arătându-se că acesta a desfăşurat activitate în interesul societăţii, iar această activitate a avut ca rezultat starea de insolvabilitate a acesteia.

În ceea ce priveşte temeiul de drept al răspunderii solidare a reclamantului au fost reţinute dispoziţiile art. 25, alin. (2), lit. d) din Legea 207/2015.

Recurenta înţelege să critice hotărârea atacată, arătând că instanţa de fond ar fi aplicat greşit normele de drept material prin aceea că nu a apreciat pertinenţa şi concludenţa mijloacelor şi raţionamentul propus de către aceasta.

Mai susţine recurenta că, în speţă, este îndeplinită condiţia prealabilă a declarării insolvabilităţii debitorului principal, iar starea de pasivitate a reclamantului, în calitate de asociat, faţă de neachitarea de către societate a obligaţiilor bugetare, constituie argument pentru reaua sa credinţă şi duce la îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii solidare.

Se mai invocă de către recurentă că reclamantul ar fi omis demararea procedurii de insolvenţă a societăţii B. S.R.L., în temeiul Legii nr. 85/2014 şi că, deşi a avut posibilitatea de a solicita, în numele societăţii, facilităţi fiscale pentru achitarea obligaţiilor bugetare, reclamantul nu a făcut acest lucru, preferând, în schimb, să îşi cesionez părţile sociale.

În concluzie se arată că starea de pasivitate a reclamantului, faţă de neachitarea obligaţiilor fiscale ale B. S.R.L., constituie argumente pentru a proba reaua-credinţă a reclamantului şi se află în legătură de cauzalitate cu neachitarea obligaţiilor bugetare de către această societate.

Înalta Curte constată că reclamantul a deţinut calitatea de administrator al societăţii B. S.R.L. până la data de 03.05.2014, când, prin Hotărârea AGA nr. 2/03.05.2014, a fost revocat din funcţie, în calitatea de administrator fiind numit asociatul C., hotărârea fiind înregistrată în Registrul Comerţului şi, astfel, opozabilă tuturor, inclusiv recurentei.

Astfel fiind, în calitate de asociat minoritar, nu avea atribuţii în declararea sau plata obligaţiilor fiscale ale societăţii, acestea fiind prerogativa exclusivă a administratorului, conform legislaţiei în materie.

În acelaşi sens, în mod corect, a reţinut instanţa de fond că, doar neachitarea obligaţiilor bugetare de către societate, nu conduce la concluzia îndeplinirii condiţiei relei - credinţe, impusă de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, fiind necesară indicarea şi a unei împrejurări distincte de simpla inacţiune, omisiune, din care să rezulte reaua - credinţă a reclamantului.

În ceea se priveşte susţinerea că reclamantul ar fi omis, în mod voit, să întreprindă măsurile de demarare a procedurii de insolvenţă a societăţii B. S.R.L., ceea ce se califică ca rea –credinţă, Înalta Curte apreciază că aceste apărări nu pot fi acceptate având în vedere că încetarea mandatului de administrator are ca efect suprimarea puterilor administratorului de a acţiona în numele şi pe seama societăţii şi de a îndeplini acte de administrare, astfel încât, de la data revocării (03.05.2014), reclamantul nu mai puteam să reprezinte, în mod legal, societatea, ori să fac acte de administrare sau orice fel de acte în numele acesteia.

În aceeaşi măsură, nu putea să formuleze, în numele societăţii, cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, având în vedere şi faptul că, în conformitate cu prevederile art. 66 alin. (5) din Legea insolvenţei nr. 85/2014, care reglementează cererea de insolvenţă formulată de debitor: "Cererile persoanelor juridice vor fi semnate de persoanele care, potrivit actelor constitutive sau statutelor, au calitatea de a le reprezenta (...)". Ori, reclamantul, nemaiavând calitatea de administrator şi dreptul de reprezentare al societăţii, nu putea semna cererea de deschidere a procedurii insolvenţei şi nu putea reprezenta societatea în susţinerea acestei cereri.

Pe de altă parte, cesiunea de părţi sociale la care se referă recurenta a avut loc la data de 03.05.2014 (prin Hotărârea AGA nr. 2/03.05.2014), deci anterior datei la care obligaţiile fiscale din speţă s-au născut (ianuarie 2015 - aprilie 2015) respectiv anterior datei declarării insolvabilităţii societăţii (prin Procesul-verbal nr. x/20.08.2015), deci nu se poate accepta ideea ca cesiunea să se fi făcut pentru evitarea plăţii unor datorii care nici nu existau.

În drept, sunt incidente dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală care au următorul conţinut: "Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale".

Răspunderea solidară reglementată de dispoziţiile procedurii fiscale are natura unei răspunderi civile delictuale însă legiuitorul a prevăzut şi condiţii speciale pentru antrenarea acesteia. Astfel, pentru a se atrage răspunderea solidară în condiţiile codului de procedură fiscală, sunt necesare dovezi concludente în vederea demonstrării relei-credinţe a persoanei căreia i se atrage acest gen de răspundere. Nicidecum nu se poate constata că simpla deţinere a calităţii de administrator sau asociat al societăţii insolvabile sau emiterea unei decizii de impunere ar conduce, în mod automat, la o prezumţie de rea-credinţă.

Reaua-credinţă este definită, din punct de vedere juridic, ca fiind "incorectitudine, atitudine a unei persoane care săvârşeşte un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de convieţuire socială, pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale".

Doar faptul că nu au fost achitate la scadenţă obligaţiile fiscale ale societăţii reprezintă o prezumţie simplă din care nu rezultă îndeplinirea tuturor condiţiilor arătate anterior privind răspunderea delictuală a fostului administrator/asociat, iar în ipoteza susţinută de organul fiscal, s-ar ajunge la împrejurarea răspunderii automate a unui administrator/asociat al unei societăţi, odată cu constatarea datoriilor societăţii prin emiterea deciziei de impunere, ceea ce este contrar însăşi voinţei legiuitorului care a reglementat condiţiile specifice, de excepţie, a răspunderii personale a reprezentantului debitoarei.

De asemenea, buna-credinţă se prezumă, astfel că este necesară indicarea şi a unei împrejurări distincte de simpla inacţiune, omisiune, din care să rezulte reaua-credinţă a reclamantului. Reaua-credinţă ce este asimilabilă unei intenţii directe, calificate prin scop, respectiv reclamantul să fi urmărit producerea rezultatului nefavorabil, constând în sustragerea de la declararea şi plata debitelor fiscale, chiar prin acţiuni concrete în acest sens, sau după caz asimilabilă intenţiei indirecte, dacă există împrejurări care să releve faptul că reclamantul nu a urmărit rezultatul dar acceptă posibilitatea intervenirii lui, fiindu-i indiferent.

Totodată conform art. 12 alin. (4) din Noul Codul de procedură fiscală, buna-credinţă a contribuabilului se prezumă până când organul fiscal dovedeşte contrariul.

Ca un argument de natură logică-juridică se reţine faptul că vinovăţia nu se dovedeşte prin excluderea cauzelor care înlătură răspunderea cum ar fi forţa majoră sau cazul fortuit, ci prin analiza faptei care se impută sub aspectul existenţei elementului intelectiv şi volitiv al vinovăţiei. Tocmai din acest motiv organul fiscal trebuia să indice elementele concrete şi nu afirmaţii cu caracter general, din care să rezulte existenţa vinovăţiei, lucru care însă nu a fost realizat în speţă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

În temeiul art. 453 alin. (1), C. proc. civ., Înalta Curte obligă recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 4.780 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa împotriva sentinţei nr. 70/CA/2021-P.I. din 14 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Oradea– secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 4.780 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 iunie 2022.