Judge's failure to abstain claim inadmissible; challenges to Judicial Inspection resolution and magistrate's liability barred as final judgment

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 11 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamantele A. S.R.L. şi B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii - Inspecţia Judiciară şi C., au solicitat anularea Rezoluţiei de clasare din 29 decembrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015 de către Inspecţia Judiciară şi trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 9 septembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamantele A. S.R.L. şi B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii - Inspecţia Judiciară, au solicitat anularea Rezoluţiei de clasare din 29 decembrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015 de către Inspecţia Judiciară şi obligarea pârâtei la continuarea procedurii disciplinare.

Prin încheierea de la termenul din 19 septembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a dispus ataşarea dosarului nr. x/2016 al CAB-SCAF la dosarul nr. x/2016 pentru a se verifica asupra excepţiei de litispendenţă şi a prorogat discutarea excepţiei de litispendenţă în raport de dosarul nr. x/2016 al CAB-SCAF, după ataşarea acestuia.

2. Soluţia instanţei de fond în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 3073 din 17 octombrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia litispendenţei, invocată de reclamanta B. S.R.L., a dispus reunirea dosarului nr. x/2016 la dosarul nr. x/2016, a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B. S.R.L., invocate de pârâtul C., a admis excepţia inadmisibilităţii pentru lipsa procedurii prealabile invocată de acelaşi pârât şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. S.R.L. şi B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii - Inspecţia Judiciară şi C., ca inadmisibilă.

Calea de atac exercitată împotriva acestei sentinţe de către recurenta-reclamantă A. S.R.L. a fost admisă prin decizia nr. 5519/13.11.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a casat în parte sentinţa atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

3. Hotărârea instanţei de fond în al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 117 din 4 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, judecând cauza în fond după casare, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Consiliul Superior al Magistraturii şi C. şi a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii S.C. A. S.R.L. şi S.C. B., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

4. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs recurentele-reclamante S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L., precum şi recurentul-pârât C..

4.1. Recurentele reclamante şi-au întemeiat calea de atac pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., criticile formulate vizând atât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C., cât şi fondul contestaţiei.

În ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive, recurentele-reclamante au arătat că această excepţie a fost soluţionată în primul ciclu procesual, nemaiputând fi reiterată, instanţa de fond depăşind limitele investirii.

Criticile formulate în ceea ce priveşte respingerea ca nefondată a contestaţiei, au vizat în esenţă următoarele aspecte:

1. În privinţa abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 303/2004 - încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi privind judecătorii şi procurorii - contrar celor reţinute în sentinţa atacată, obligaţia judecătorului de a se abţine nu depinde de manifestarea intenţiei vreunei părţi de a formula cerere de recuzare. Chiar dacă partea/avocatul părţii nu formulează o astfel de cerere, judecătorul care cunoaşte că este incompatibil să judece o cauza are obligaţia să se abţină, întrucât nu trebuie să existe o imparţialitate dovedită ci să existe îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului.

În cauză, la data judecării cauzei (10 iunie 2015), judecătorul cauzei - C. - cunoştea faptul că avocatul recurentului nu îl consideră imparţial şi că acesta formulase o sesizare la Inspecţia Judiciară şi CSM, judecătorul cauzei fiind încunoştiinţat despre acest aspect.

Principiile de la Bangalore privind Conduita Judiciară 20021, în special al doilea principiu privind imparţialitatea, stabilesc că "Judecătorul se va abţine să soluţioneze orice dosar pe care constată că nu îl va putea judeca într-o manieră imparţială sau în care i-ar putea părea unui observator rezonabil că judecătorul nu este capabil să judece imparţial."

Chiar judecătorul cauzei C., într-un articol publicat online la data de 11 februarie 2014, intitulat "Percepţia părţii asupra aparenţei de imparţialitate a instanţei e fundamentală" distingea între un demers subiectiv şi unul obiectiv de stabilire al imparţialităţii. Criteriul obiectiv, susţinea acesta, "presupune a se analiza dacă există fapte determinate şi verificabile care pot ridica îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului, independent de comportamentul său personal. Curtea (europeană) a subliniat şi aici că pentru acest demers chiar şi aparenţele contează, aparenţe necesare pentru a nu afecta încrederea publică pe care într-o societate democratică trebuie să o inspire instanţele judecătoreşti."

În opinia recurentelor-reclamante, judecătorul fondului nu a luat în considerare argumentele invocate, prin care au demonstrat faptul că judecătorul cauzei cunoştea faptul că nu este considerat imparţial, fiind obligat să se abţină, şi a motivat sub acest aspect strict raportat la faptul că avocatul nu a formulat o cerere de recuzare. Dar, instituţia recuzării şi cea a abţinerii sunt diferite, nefiind necesară recuzarea pentru ca judecătorul să se abţină (de altfel, ar fi şi inutilă abţinerea în astfel de cazuri).

Au învederat şi faptul că judecătorul cauzei a fost ulterior exclus în mod definitiv din magistratură pentru conduită necorespunzătoare, urmare a unei proceduri ce a avut la bază trei reclamaţii adresate Consiliului Superior al Magistraturii de către colegi magistraţi. De asemenea, anterior excluderii definitive, a mai existat o decizie de excludere din magistratură a acestuia, decizie care a fost însă desfiinţată în procedura judiciară.

2. În privinţa abaterii disciplinare reglementate de art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 - Exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă - au arătat că instanţa de fond a încălcat prevederile art. 14 şi art. 22 din C. proc. civ., care reglementează dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii, prin nepunerea în discuţia părţilor a normelor de drept care se consideră că ar fi încălcate.

Totodată, judecătorul fondului nu a analizat grava neglijenţă, ci doar reaua credinţă, menţionând că ar trebui dovedită "distorsionarea conştientă a dreptului", "în mod voit", "în scopul producerii sau acceptării producerii unei vătămări", "presupune intenţia de a manipula legea în mod conştient şi voinţa de a cauza o vătămare". Or, abaterea disciplinară se referă în egală măsură şi la o acţiune neintenţionată care produce o vătămare gravă.

În raport de criticile formulate, a solicitat admiterea recursului, respingerea excepţiei invocate din oficiu, casarea hotărârii Curţii de Apel Bucureşti, şi admiterea contestaţiei, desfiinţarea Rezoluţiei de clasare din data de 29.12.2015 emisă de inspectorul judiciar cu privire la sesizarea nr. x/2015 şi trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

4.2. Recurentul-pârât C., nu a motivat recursul declarat, învederând faptul că nu i s-a comunicat hotărârea judecătorească recurată. Recurentul-pârât a formulat şi o cerere de înscriere în fals împotriva tuturor procedurilor de citare sau comunicare şi proceselor-verbale aferente, care ar atesta citarea sa şi a indicat, ca instigator, complice şi autor al falsurilor pe preşedintele Curţii de Apel Cluj, precum şi pe reprezentantul recurentului-reclamant.

Totodată, a solicitat suspendarea cauzei şi trimiterea falsului către procuror, iar în prealabil comunicarea actelor atacate pentru eventuala întregire a cererii de înscriere în fals. Falsificarea s-a realizat în modalitatea falsului intelectual, respectiv prin atestarea în fals a citării sale sau a altor elemente care ar face citarea valabilă, inclusiv valabilitatea adresei de citare.

5. Procedura derulată în recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 20.07.2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 02.03.2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ.: "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.", iar potrivit art. 129 din Constituţia României: "Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii."

Din cuprinsul textelor de lege menţionate anterior rezultă că părţile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti pentru care C. proc. civ. sau legea specială nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac.

În speţă, prin rezoluţia nr. x/2015 a Inspecţiei Judiciare s-a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (4) lit. b) raportat la art. 47 lit. b) din Legea nr. 317/2004, clasarea sesizării formulate de recurentele-reclamante privind săvârşirea unor abateri disciplinare de către magistratul indicat în cererea de chemare în judecată.

Potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, în forma în vigoare la data sesizării instanţei, rezoluţia de clasare dispusă în urma efectuării verificărilor prealabile efectuate de Inspecţia Judiciară din oficiu sau la sesizarea persoanei interesate şi în cadrul căreia se constată că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, era definitivă.

Prin Decizia nr. 397 din 03 iulie 2014, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "rezoluţia de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, este neconstituţională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeaşi lege.

În conformitate cu dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţia României, legile şi ordonanţele în vigoare, constatate a fi neconstituţionale, "îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".

Întrucât, la expirarea termenului de 45 de zile, nu au fost operate modificările legislative necesare punerii în acord a dispoziţiilor Legii nr. 317/2004 cu prevederile constituţionale, Înalta Curte, în exercitarea rolului de unificator al jurisprudenţei, prin Soluţia de principiu adoptată la data de 13 februarie 2017, de către secţia de contencios administrativ şi fiscal, a stabilit că: "Rezoluţia de clasare a sesizării pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii - Direcţia de Inspecţie Judiciară în temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, poate fi contestată, în faţa instanţei de contencios administrativ, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile."

Pentru a dispune în acest sens, secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut că judecarea pricinilor privind contestarea rezoluţiei de clasare se face potrivit dispoziţiilor edictate pentru instituţia juridică asemănătoare (cea mai apropiată), respectiv conform regimului juridic aplicabil acţiunii exercitate împotriva rezoluţiei de respingere a sesizării reglementat de art. 47 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, şi nu potrivit dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, ce constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ.

De asemenea, prin Soluţia de principiu adoptată la data de 09 octombrie 2017, de către secţia de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut că: "În ipoteza în care contestaţia formulată împotriva rezoluţiei de clasare a sesizării pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii - Direcţia de Inspecţie Judiciară în temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, a fost soluţionată pe fond de prima instanţă prin prisma dispoziţiilor de procedură din Legea nr. 317/2004, recursul este inadmisibil."

Această interpretare a fost generată de împrejurarea că dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 317/2004 nu pot fi aplicate parţial, doar în ceea ce priveşte aspectele legate de îndeplinirea procedurii prealabile, şi ignorate în privinţa altor aspecte procedurale, precum regimul căilor de atac, o astfel de situaţie putând duce la aplicarea unei lex tertia, prin aplicarea concomitentă a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 şi dispoziţiilor Legii nr. 317/2004.

În cauză, chiar dacă instanţa a cărei hotărâre a fost recurată, a menţionat în dispozitivul sentinţei că aceasta se poate ataca cu recurs, Înalta Curte subliniază că principiul legalităţii căilor de atac, statuat în art. 129 din Constituţia României şi consacrat în C. proc. civ. de dispoziţiile art. 457 alin. (1) şi (2) exclude examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte situaţii şi în alte condiţii decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

Susţinerile recurentelor-reclamante potrivit cărora excepţia inadmisibilităţii este nefondată întrucât a fost respinsă în primul ciclu procesual nu pot fi primite, deoarece calea de atac a fost considerată admisibilă ca un remediu judiciar în raport de două evenimente jurisprudenţiale, respectiv decizia Curţii Constituţionale nr. 397/3.07.2014 şi soluţia de unificare a practicii adoptată de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în data de 13.02.2017.

Întrucât prin hotărârea recurată în prezenta cauză contestaţia formulată de recurentele- reclamante împotriva rezoluţiei de clasare a fost soluţionată pe fond de prima instanţă prin prisma dispoziţiilor de procedură din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte constată că devin incidente dispoziţiile art. 47 alin. (7) din aceeaşi lege care, la data sesizării instanţei aveau următorul cuprins: "(7) Hotărârea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti este irevocabilă".

În acest context, se impune precizarea că dispoziţiile art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 (forma în vigoare la 11.02.2016 – data sesizării instanţei) au fost supuse controlului Curţii Constituţionale, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa de control constituţional constatând, prin decizia nr. 778/2019, că prevederile art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 sunt în concordanţă cu cele ale art. 129 din Constituţie, potrivit cărora împotriva hotărârii judecătoreşti se pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.

Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că recurentele-reclamante nu au deschisă calea de atac a recursului împotriva unei hotărâri definitive, nesusceptibilă a fi atacată cu recurs.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte va respinge ambele recursuri ca inadmisibile.

PENTRUACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L. şi de recurentul-pârât C. împotriva sentinţei nr. 117 din 4 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibile.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 iunie 2022.