Veterinary concessionaire monthly stipend not conditional on unadopted methodological norms under Law 236/2019

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 09.03.2021, prin declinare de competenţă prin sentinţa civilă nr. 1016 din 16 februarie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020, reclamantul Cabinet Medical Veterinar - A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, a solicitat obligarea pârâtei la achitarea sumei de 70.000 RON (respectiv 10.000 RON/luna de la data intrării in vigoare a Legii 236/2019 şi până la data apariţiei O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 - până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea 236/2019, precum şi a dobânzii legale calculate asupra sumelor datorate lunar, de la data scadenţei acestora şi până la data plăţii efective, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflaţiei calculate pentru fiecare perioada de la data scadentei acestora până la data plăţii efective.

Reclamantul a formulat şi cerere adiţională prin care a arătat că înţelege să se judece în contradictoriu şi cu pârâta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Ialomiţa.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1496 din 25 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti:

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, ca neîntemeiată;

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Ialomiţa, ca neîntemeiată;

- a admis excepţia de inadmisibilitate invocată de pârâta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Ialomiţa;

- a respins cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Ialomiţa, ca inadmisibilă;

- a respins cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei de fond a declarat recurs reclamantul Cabinet Medical Veterinar - A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi în rejudecare, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată şi precizată.

În motivarea recursului, se arată în esenţă că hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material incidente.

Astfel, instanţa de fond a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile art. IV şi art. V din Legea nr. 236/2019, ale căror dispoziţii sunt redate de către recurent, întrucât din coroborarea acestor norme juridice nu reiese că acordarea sumei de 10.000 RON/lună, pentru beneficiarii contractelor de concesiune/subsecvente/acorduri cadru/acte adiţionale ar fi condiţionată de elaborarea normelor metodologice ale legii.

Faptul că normele metodologice nu au fost elaborate în termenul stabilit în textul legii, dar şi faptul că elaborarea acestora nu apare ca o condiţie a acordării drepturilor stipulate în art. IV din Legea nr. 236/2019, duc la concluzia că, de la data intrării în vigoare a legii şi până la abrogarea acestui articol prin O.U.G. nr. 117/2020, sunt justificate pretenţiile tuturor beneficiarilor contractelor de concesionare/subsecvente/acorduri/acte adiţionale cu privire la plata sumelor stipulate prin art. IV al legii.

Intimata ANSVSA nu era ţinută de elaborarea normelor metodologice deoarece suma de 10.000 RON/lună era clar exprimată, astfel încât ANSVSA nu trebuia să aştepte să fie detaliată vreo menţiune cu privire la plata acesteia.

Instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit şi dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 42/2004, care, de altfel, a fost coroborat greşit şi cu art. 6 din Anexa 2, modificat prin O.U.G. nr. 117/2020.

Mai susţine recurentul că instanţa de fond trebuia să facă o distincţie, dar nu a făcut, între: (i) serviciile de bază, pentru care medicii veterinari au fost şi sunt plătiţi conform deconturilor şi facturilor justificative şi în prezent, atât în baza O.G. nr. 42/2004, cât şi în baza Legii nr. 236/2019 şi O.U.G. nr. 117/2020 şi (ii) serviciile noi – intermediare, prestate pe lângă cele de bază, conform Legii nr. 236/2019.

Tocmai pentru a se face o distincţie între serviciile prestate şi solicitate conform Legii nr. 236/2019 a intervenit O.U.G. nr. 117/2020, astfel încât, în prezent, se eliberează factură şi decont, atât pentru serviciile de bază, cât şi pentru cele noi intermediare.

Recurentul-reclamant precizează că motivul pentru care nu a eliberat factura pentru perioada de 7 luni până la apariţia O.U.G. nr. 117/2020 care a modificat Legea nr. 236/2019 a fost acela că DSVSA-urile au comunicat beneficiarilor să nu elibereze aceste documente deoarece nu sunt norme metodologice la Legea 236/2019 şi că nu se pot achita aceste servicii noi.

Serviciile noi intermediare sunt efectuate (indiferent că recunosc sau nu pârâtele), întrucât fără desfăşurarea acestor activităţi intermediare medicii veterinari nu ar fi putut niciodată să efectueze serviciile de bază, pentru care au fost şi sunt plătiţi în conformitate cu O.G. nr. 42/2004 şi contractele semnate cu pârâtele.

4. Apărările intimatelor

4.1. Intimata-pârâtă Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Ialomiţa a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Susţine în esenţă că în mod corect a constatat instanţa de fond că refuzul pârâtelor de a plăti reclamantului suma de 10.000 de RON/lunar în conformitate cu prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, respectiv de la data intrării în vigoare a legii şi până la data de 24.07.2020 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 117/2020), a fost unul justificat, constatând în acest sens că obligaţia de plată stabilită de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 nu putea fi pusă în aplicare de pârâte în lipsa normelor metodologice a căror necesitate de adoptare a fost recunoscută, de asemenea, legislativ, prin art. V din cuprinsul aceluiaşi act normativ.

Fără existenţa unor norme metodologice, emise de organele competente şi cărora pârâta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Ialomiţa nu se poate substitui, această lege nu a putut fi pusă în aplicare de către această pârâtă, iar art. V din Legea nr. 236/2019 a fost abrogat de art. IV din O.U.G. nr. 117/2020, prin chiar preambulul acestei ordonanţe de urgenţă, reţinându-se că aspectul plăţii în sumă de 10.000 RON lunar în favoarea fiecărui beneficiar al contractului încheiat în vederea realizării activităţilor sanitare veterinare publice, a fost insuficient reglementat la nivel de legislaţie primară.

4.2. Intimata-pârâtă Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând în esenţă că dispoziţiile art. V din Legea nr. 236/2019 sunt imperative, în sensul elaborării unor norme metodologice de aplicare a O.G. nr. 42/2004 în termen de 90 de zile de la intrarea în vioare, astfel că este fără echivoc că dreptul la acordarea sumei de 10.000 RON/lunar nu se poate naşte de la data de 16.12.2019, aşa cum în mod eronat susţine recurentul.

Susţine că dreptul subiectiv în temeiul căruia s-a solicitat plata sumei de 70.000 RON, pentru perioada 16.12.2019 – 24.07.2020, nu poate fi valorificat strict în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, mai înainte de elaborarea actelor normative menţionate de art. V din acelaşi act normativ.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Ialomiţa prin întâmpinarea depusă în cauză, Înalta Curte constată că este neîntemeiată şi urmează să o respingă, întrucât, în raport cu dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) cu referire la art. 488 din C. proc. civ., argumentele invocate de recurentul-reclamant se pot circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 acelaşi Cod.

II.2. În ceea ce priveşte fondul recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs şi în raport de dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este fondat, urmând a se casa sentinţa atacată şi a se trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte reţine că prima instanţă a constatat că refuzul pârâtei de a achita reclamantului suma de 10.000 RON/lunar pe perioada de timp solicitată este justificat, deoarece prevederile art. IV din Legea nr. 236/2019 nu puteau să fie puse în aplicare în lipsa normelor metodologice a căror necesitate de adoptare a fost recunoscută prin art. V din cuprinsul aceluiaşi act normativ.

S-a mai arătat de prima instanţă faptul că prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 s-au rezumat la a stabili cadrul legal aferent obligaţiei de plată şi cuantumul obligaţiei de plată, fără însă a conţine nicio referire la procedura de urmat pentru recunoaşterea dreptului, astfel că dreptul reclamantului nu putea fi recunoscut exclusiv pe baza prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Prin urmare, în opinia judecătorului fondului, nu există "un bun" în sensul Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci cel mult o speranţă legitimă ce urma să fie concretizată la momentul adoptării normelor metodologice.

Înalta Curte urmează să reţină că motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este întrunit, iar hotărârea recurată este rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a prevederilor art. IV şi V din Legea nr. 236/2019.

Potrivit art. IV alin. (1) şi (2) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial la data de 13.12.2019: "(1)Beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora.

(2)Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, direcţiile sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti atribuie medicilor veterinari organizaţi în condiţiile legii, pe bază de contract de concesiune cu durata de 5 ani, realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege".

De asemenea, conform art. V din acelaşi act normativ "În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Autorităţii Naţionale Sanitar-Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, va elabora normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, aprobate prin hotărâre a Guvernului".

Acestea sunt dispoziţiile legale cărora le este supus raportul juridic născut din refuzul autorităţii de a admite cererea de plată formulată de recurentul reclamant.

Prin modificarea O.G. nr. 42/2004, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, prin dispoziţiile art. IV s-a prevăzut, în favoarea entităţilor ce deţin contracte de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior dreptul de a primi suma de 10.000 RON/lunar pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din O.G. nr. 42/2004.

Înalta Curte constată că acest drept există în virtutea legii şi nu este condiţionat, şi nici nu poate să fie condiţionat, de elaborarea normelor metodologice prevăzute la art. V din Legea nr. 239/2019.

Normele metodologice au rolul de a explicita prevederile legale şi de a interpreta, eventual, fiecare articol al legii, dar în sensul celor stipulate în actul normativ respectiv, fără a solicita beneficiarului dreptului îndeplinirea unor formalităţi neprevăzute de lege.

Este adevărat că prin O.U.G. nr. 117/2020, în vigoare de la 24.07.2020 au fost abrogate prevederile art. IV alin. (2) şi V din Legea nr. 236/2019, dar această împrejurare nu poate lipsi de efecte norma ce a fost activă în perioada 16.12.2019 – 24.07.2020, deoarece noua lege nu retroactivează.

Înalta Curte reţine că prevederile O.U.G. nr. 117/2020 nu pot fi considerate că ţin locul unor norme metodologice, ci reprezintă o reglementare de sine stătătoare.

Chiar dacă în preambulul O.U.G. nr. 117/2020 s-a arătat că prin Legea nr. 236/2019 s-a reglementat insuficient dreptul entităţilor în discuţie de a primi suma de 10.000 RON/lunar pentru serviciile/activităţile intermediare, aceasta nu conduce la neaplicarea legii, ci la aplicarea acesteia în acord cu textele cuprinse în acest act normativ.

În concluzie, se constată că este întemeiat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, apreciază că se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, prima instanţă va proceda la un examen efectiv al argumentelor prezentate de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi de pârâtă prin întâmpinare, urmând să analizeze cauza prin raportare la mijloacele de probă administrate şi la toate aspectele de fond necesare lămuririi situaţiei de fapt.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul Cabinet Medical Veterinar - A., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Admite recursul declarat de Cabinet Medical Veterinar - A. împotriva sentinţei civile nr. 1496 din 25 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa civilă atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 15 iunie 2023.