ANI incompatibility declaration quashed and annulled due to expiration of three-year prescription period

Şedinţa publică din data de 7 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 15.06.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, anularea raportului de evaluare nr. x/22.05.2018, emis de pârâtă.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2449 din 24 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2449 din 24 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018 de Curtea de Apel Bucureşti, a formulat recurs reclamantul A., prin care, invocând prevederile art. 497 alin. (1), raportat la art. 480 alin. (3) şi art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei instanţei de fond spre o nouă judecată, cu îndrumări de a se pronunţa asupra excepţiei de fond privind prescripţia extinctivă, invocată prin cererea de chemare în judecată, iar, în subsidiar, rejudecarea cauzei şi admiterea acţiunii în sensul anulării Raportului de evaluare nr. x/22.05.2018 întocmit de către inspectorul de integritate din cadrul Agenţiei Naţionale de Integritate, cu obligarea acesteia la cheltuielile de judecată în fond şi recurs.

În susţinerea căii de atac promovate, recurentul a arătat, în esenţă, că prin soluţia dată, instanţa de fond a refuzat să se pronunţe asupra chestiunii nelegalităţii raportului de evaluare, în raport de incidenţa prescripţiei dreptului autorităţii pârâte de a efectua o astfel de evaluare. A învederat recurentul că, în raport de prevederile art. 2500 şi urm. C. civ., stingerea dreptului material la acţiune prin prescripţie reprezintă regula, iar imprescriptibilitatea reprezintă excepţia. În opinia recurentului, în materia incidentă în cauza pendinte nu a fost legiferată o excepţie de la regulă, aspect apreciat de recurent ca fiind confirmat şi de prevederile Legii nr. 54/2019, în cuprinsul căreia legiuitorul a stipulat expres în sensul incidenţei termenului general de prescripţie. În raport de astfel de elemente, câtă vreme starea de incompatibilitate reţinută prin raportul de evaluare a încetat la data de 31.01.2013, angajarea răspunderii pentru aceasta s-a prescris la data de 31.01.2016, cu două luni anterior declanşării lucrării de evaluare derutate de pârâtă, iar, în acest context, recurentul a apreciat că realizarea activităţii de evaluare ulterior stingerii dreptului prin prescripţie a atras nelegalitatea actului administrativ atacat.

Făcând trimitere la Decizia nr. 449/2015 a Curţii Constituţionale şi la Decizia nr. 69/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, recurentul a criticat argumentele evocate de prima instanţă, prin care aceasta a apreciat că aspectul prescripţiei răspunderii administrative pentru faptele care i se impută nu putea face obiectul analizei în cauza pendinte. În acest sens, recurentul a subliniat că scopul raportului de evaluare atacat a fost cel de a angaja răspunderea persoanei verificate pentru fapta de incompatibilitate, având un caracter dispozitiv, în sensul că, prin prevederile art. 25 alin. (3) din Legea nr. 176/2000, a fost reglementat expres un drept de acţiune în scopul "de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice" să suporte o sancţiune juridică.

A mai arătat recurentul că raportul de evaluare face parte integrantă din procedura de angajare a răspunderii persoanei evaluate, încetarea mandatului (sancţiunea) intervenind odată cu rămânerea definitivă a unui astfel de raport, motiv pentru care analiza prescripţiei extinctive cu privire la dreptul de angajare a răspunderii pentru incompatibilitate se impunea a fi realizată în cadrul cauzei pendinte, ce are ca obiect verificarea legalităţii raportul de evaluare constatator al faptei, algoritmul expus în sentinţa recurată fiind calificat de recurent ca o evidentă situaţie de denegare de dreptate.

De asemenea, recurentul a subliniat că ordinul emis de prefect, prin care se constată încetarea mandatului primarului înainte de termen (conform art. 160, alin. (7) din O.U.G. nr. 57/2019) are natura unui act administrativ de autoritate cu caracter declarativ, iar nu constitutiv de drepturi subiective, în sensul că prin acesta se ia act de o situaţie juridică preexistentă. În cazul în care raportul de evaluare ar fi menţinut ca temeinic şi legal, chiar dacă faptele constatate prin acesta sunt prescrise, sancţiunea încetării mandatului înainte de termen intervine de drept, prefectul fiind obligat a constata aceasta prin ordin.

În ceea ce priveşte inexistenta unei stări de incompatibilitate, recurentul a învederat că prima instanţă a respins nelegal argumentele evocate prin cererea de chemare în judecată, interpretând eronat prevederile art. 96 din Legea nr. 1/2011, art. 15 alin. (2), art. 16 şi 53 alin. (2) din Constituţie, art. 1 ultima teză din Carta UE cu raportare la Legea nr. 128/2017, art. 68 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 şi art. 32 alin. (3) din Legea nr. 176/2010.

În opinia recurentului, din perspectiva aspectului neretroactivităţii legii, răspunderea pentru incompatibilitate are un caracter sancţionatoriu similar răspunderii contravenţionale, instituţia incompatibilităţii nefiind temporală, ci factuală. În măsura în care o stare de fapt este normativ înlăturată ca stare de incompatibilitate, devine echitabil ca efectul acestei înlăturări să profite erga omnes şi indiferent de momentul la care s-a regăsit respectiva stare de fapt. Având în vedere gravitatea sancţiunilor, recurentul a apreciat că devine inechitabilă aplicarea sau neaplicarea acestora pe criteriul temporal legat de data "dezincriminării". Această "dezincriminare" se cuvine a se extrapola şi în domeniul sancţionatoriu administrativ pentru toate faptele identice, indiferent de momentul temporal în care au fost săvârşite, noţiunea de "infracţiune" la care face referire art. 49, alin. (1), ultima teză din Carta UE fiind una în sens larg, care trebuie extrapolată la toate faptele sancţionate public (inclusiv contravenţii şi alte încălcări administrative cum ar fi fapta de incompatibilitate).

Printr-un alt set de argumente recurentul a criticat şi concluzia instanţei privind faptul că în perioada 25.06.2012-31.01.2013, recurentul s-ar fi aflat în stare de incompatibilitate. În opinia recurentului, prima instanţă a ignorat aspectul potrivit căruia starea de incompatibilitate se circumscrie unei stări de drept, constituită astfel cum cadrul normativ dispune (în cazul de faţă printr-un act administrativ). În lipsa constituirii stării de drept generatoare de incompatibilitate (desemnarea şi numirea conformă ca membru în consiliul de administraţie), nu poate fi reţinută starea de incompatibilitate, iar în cauza pendinte nu numai că nu a fost emisă o dispoziţie de primar care să instituie desemnarea sa în Consiliul de administraţie, dar nici nu a existat niciun fel de act confirmativ pentru o asemenea numire.

A mai susţinut recurentul şi că raţiunea şi scopul stabilirii şi sancţionării incompatibilităţilor a fost de a se evita ocuparea de către o persoană (dintre cele anume prevăzute de lege) a unei alte funcţii care i-ar afecta deciziile, instituind astfel criteriul pericolului social care trebuie evitat. Evocând prevederile Legii nr. 128/2017, recurentul a arătat şi că, odată ce legiuitorul a constatat normativ inexistenţa unui pericol social din ocuparea concomitentă a două funcţii anume individualizate, soluţia de reţinere ca incompatibilitate a unei astfel de stări a devenit nelegală.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanţei de recurs, intimata – pârâtă Agenţia Naţională de Integritate ("ANI") a invocat, în principal, tardivitatea recursului, apreciind că depunerea cererii de recurs la data de 21 ianuarie 2021 a fost realizată cu depăşirea termenului legal.

În subsidiar, din perspectiva fondului cauzei, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susţinând, în esenţă, apărări similare celor evocate în faţa primei instanţe.

Urmare unei succinte reiterări a situaţiei de fapt, intimata a susţinut teza unei corecte aplicări şi interpretări date de prima instanţă dispoziţiilor legale ce reglementează materia regimului incompatibilităţilor raportate la situaţia în care s-a aflat recurentul - reclamant.

În opinia intimatei, susţinerile recurentului, conform cărora instanţa de fond nu s-a pronunţat sau a refuzat să se pronunţe cu privire la intervenirea prescripţiei extinctive, au un caracter nefondat, câtă vreme în cuprinsul legii procedurale ce guvernează activitatea ANI chestiunea prescripţiei efectuării evaluării este una reglementată de norme speciale, derogatorii de la prevederile art. 2517 C. civ., conform cărora termenul de 3 ani în cadrul căruia trebuia declanşată evaluarea cu privire la incidenţa stării de incompatibilitate, debutează cel târziu la data finalizării primului mandat obţinut, ce, în cauza pendinte s-a plasat temporal la nivelul lunii iunie 2016. În raport de astfel de repere, intimata a subliniat că la data sesizării ANI (03.03.2016) recurentul deţinea una dintre funcţiile faţă de care ANI avea posibilitatea legală de a demara procedura de evaluare (primar al comunei Suciu de Sus), evaluarea putând fi realizată pe toată perioada deţinerii unei funcţii publice – mandatul aferent intervalului 2012-2016), cât şi pe durata a 3 ani după încetarea acestuia.

A mai menţionat intimata că sancţiunile prevăzute de art. 25 şi 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 intervin ulterior rămânerii definitive a raportului de evaluare contestat, de la un astfel de moment începând să curgă prescripţia răspunderii administrative, ce poate fi constatată de instanţa învestită cu acţiunea în răspundere administrativă, iar nu de instanţa învestită cu analiza legalităţii raportului de evaluare.

Totodată, intimata a învederat că prevederile art. 2517 C. civ. nu sunt aplicabile raporturilor de drept administrativ, instanţa de contencios administrativ neputând analiza o eventuală răspundere contravenţională în lipsa încheierii procesului-verbal de contravenţie sau disciplinară sau în lipsa cercetării prealabile disciplinare şi a emiterii unui act sancţionator.

În ceea ce priveşte starea de incompatibilitate, intimata a învederat că, din perspectiva aplicării în timp a diferitelor forme normative ale Legii nr. 161/2003, situaţia de incompatibilitate a reclamantului A. nu putea fi determinată în baza unui act normativ intrat în vigoare la o dată ulterioară, precum Legea nr. 128/31.05.2017, motiv pentru care a solicitat respingerea alegaţiilor recurentului privind incidenţa în cauză a unor astfel de prevederi legale.

În opinia intimatei, norma ce reglementează regimul incompatibilităţilor nu intră în sfera de reglementare a excepţiei de la principiul neretroactivităţii legii, cuprinsă în art. 15 alin. (2) din Constituţia României.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 87 lit. d) şi art. 91 alin. (3) din Legea nr. 161/2003, la art. 96 alin. (1) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, în vigoare în perioada supusă evaluării, până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 49 din 26 iunie 2014 (la data de 30.06.2014) intimata a învederat că deţinerea funcţiei de primar şi deţinerea calităţii de membru în consiliul de administraţie al unei unităţi şcolare publice reprezenta, până la data de 30.06.2014, conţinutul incidentului juridic al incompatibilităţilor, întrucât, la acea vreme, derogarea expresă pentru funcţia de primar nu era în vigoare.

În opinia intimatei, exercitarea simultană a funcţiei de primar şi a calităţii de reprezentant în consiliul de administraţie al unităţilor de învăţământ a generat situaţia de incompatibilitate în care s-a aflat recurentul – reclamant în perioada 25.06.2012 - 31.01.2013, fiind încălcate dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 prin deţinerea simultană a funcţiei de primar al comunei Suciu de Sus, judeţul Maramureş şi a funcţiei de membru în consiliul de administraţie al Şcolii Gimnaziale Suciu de Sus, judeţul Maramureş.

A mai învederat intimata că, potrivit art. 68 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale coroborate cu art. 96 din Legea nr. 1/2011, întrucât în categoria actelor reglementate ca intrând în sfera celor emise de primar nu intrau şi cele de numire a reprezentantului primarului în consiliul de administraţie al şcolilor, nu există prevederi legale care să stabilească faptul că reprezentantul primarului este numit în consiliul de administraţie al unităţilor de învăţământ preuniversitar de către primar, constituirea consiliului de administraţie făcându-se la nivelul fiecărei unităţi de învăţământ. În opinia intimatei, actul prin care primarul desemnează reprezentantul său în consiliul de administraţie al unităţii de învăţământ nu este un act de numire a acestuia în consiliul de administraţie, iar împrejurarea că acesta lipseşte nu prezintă relevanţă în cauza pendinte.

A mai învederat recurenta că nu poate fi omis faptul că persoana evaluată a participat la şedinţele consiliului de administraţie al unităţii de învăţământ şi a semnat procesele-verbale de şedinţă aferente, înscrisuri care atestă calitatea acestuia de membru al consiliului de administraţie, în datele de 01.10.2012, 01.11.2012, 07.12.2012,15.01.2013.

În susţinerea poziţiei sale, intimata a făcut trimitere şi la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurentul – reclamant A. a solicitat respingerea excepţiei tardivităţii, dar şi respingerea apărărilor formulate de intimata – pârâtă, apreciind, prin invocarea unor aspecte similare celor din memoriul de recurs, că acestea sunt neîntemeiate.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 18 mai 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 11 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs asupra căii de atac formulate

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, pentru următoarele considerente:

Din analiza circumstanţelor particulare ale cauzei, Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, recurentul – reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu verificarea legalităţii raportului de evaluare nr. x/22.05.2018, emis de pârâta Agenţia Naţională de Integritate ("ANI"), prin care a fost reţinut incidentul juridic al incompatibilităţii în care s-a aflat reclamantul, prin deţinerea simultană, în perioada 25.06.2012 - 31.01.2013, a calităţii de membru în consiliul de administraţie al unei unităţi şcolare publice (Şcoala Gimnazială Suciu de Sus, judeţul Maramureş) şi a celei de primar al comunei Suciu de Sus, judeţul Maramureş.

Nelegalitatea unui astfel de raport a fost invocată de reclamant din două perspective principale, mai precis în raport de faptul că acesta a fost emis urmare unei proceduri de evaluare declanşate ulterior stingerii dreptului ANI de a desfăşura activitatea administrativă de evaluare prin prescripţie şi în raport de o pretinsă neîndeplinire a condiţiilor pentru reţinerea stării de incompatibilitate.

Prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea reclamantului, apreciind drept neîntemeiate atât susţinerile privind incidenţa prescripţie, cât şi cele privind neîntrunirea condiţiilor aferente reţinerii incidentului de integritate al incompatibilităţii, iar o atare hotărâre este criticată de recurentul - reclamant.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte observă că, prin setul de argumente expus în memoriul de recurs, prin care recurentul – reclamant evocă o nepronunţare a primei instanţe asupra chestiunii prescripţiei dreptului ANI de a desfăşura activitatea de evaluare, acesta susţine, în realitate, teza unei nereguli procedurale săvârşite de instanţa de fond, în sensul art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Examinând astfel de critici din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (căruia, în realitate, se circumscriu acestea), Înalta Curte le găseşte nefondate, observând că, în filele x ale sentinţei recurate, prima instanţă a analizat chestiunea nelegalităţii raportului de evaluare din perspectiva prescripţiei (incidenţa prescripţiei fiind evocată, prin cererea de chemare în judecată, cu titlu de motiv de nelegalitate în susţinerea cererii de anulare a actului administrativ). Faptul că prima instanţă a apreciat, în esenţă, că, în materia prescripţiei dreptului ANI de a realiza procedura de evaluare ar fi aplicabile prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, iar eventuala analiză a incidenţei dispoziţiilor art. 2507 C. civ. ar putea fi efectuată de instanţa investită cu o acţiune în răspundere disciplinară, contravenţională sau patrimonială şi nu de instanţa de contencios administrativ învestită cu analiza legalităţii actului administrativ emis de autoritatea competentă, nu echivalează cu o nepronunţare asupra aspectelor cerute prin cererea de chemare în judecată, susţinerile expuse, din această perspectivă, în cuprinsul sentinţei recurate reprezentând doar maniera în care prima instanţă a înţeles să interpreteze şi să aplice normele de drept pe care le-a apreciat incidente cauzei. În concluzie, nu se impune casarea hotărârii instanţei de fond din perspectiva nesoluţionării unui aspect cu care aceasta a fost învestită.

Pe de altă parte, soluţia primei instanţe în sine (de respingere a susţinerilor reclamantului privind nelegalitatea raportului de evaluare ce ar deriva din emiterea acestuia urmare unei proceduri administrative declanşate la o dată la care dreptul ANI de a efectua evaluarea era stins prin prescripţie) nu este împărtăşită de instanţa de control judiciar, raţionamentul Curţii de Apel Bucureşti fiind rezultatul unei eronate aplicări a prevederilor art. 11, coroborate cu cele cuprinse în art. 2517 din C. civ.

Înalta Curte are în vedere aspectele statuate prin punctele 28 – 29 ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 449 din 16 iunie 2015, ce au următorul conţinut:

28 [...] Cu prilejul analizării legalităţii raportului de evaluare, faţă de data săvârşirii faptei cu privire la care se apreciază că ar fi de natură să atragă incompatibilitatea sau să reprezinte un conflict de interese, instanţa de contencios administrativ va verifica dacă nu s-a împlinit termenul general de prescripţie a răspunderii civile, care guvernează inclusiv raporturile de natură administrativă, în lipsa unui termen stabilit expres în legea specială sau, după caz, penale. Termenul de prescripţie a răspunderii, civilă sau penală, începe să curgă, evident, de la data săvârşirii faptei susceptibile de a fi considerată conflict de interese ori cauză de incompatibilitate.

29. Sub acest aspect devin relevante cele statuate în jurisprudenţa sa, mai sus arătate (paragraful 23), în sensul că Agenţia Naţională de Integritate desfăşoară exclusiv o activitate administrativă de evaluare a intereselor şi a incompatibilităţilor pentru persoanele prevăzute de lege, constând în întocmirea de rapoarte care evidenţiază fapte ori situaţii cu semnificaţie juridică, a căror finalitate conferă dreptul de sesizare a instanţelor de judecată sau, după caz, a altor autorităţi şi instituţii competente în vederea dispunerii măsurilor prevăzute de lege. Ca atare, Agenţia Naţională de Integritate nu face altceva decât să semnaleze existenţa unor potenţiale nesocotiri ale prevederilor legale referitoare la conflictele de interese şi compatibilităţi. Ulterior revine instanţei de contencios administrativ chemată să se pronunţe asupra legalităţii raportului de evaluare, atunci când fapta nu are valenţe penale, sau celei care judecă procesului penal declanşat ca urmare a finalizării urmăririi penale cu întocmirea unui rechizitoriu ca act de învestire a instanţei şi trimitere în judecată a persoanei evaluate obligaţia de a se pronunţa, cu precădere, cu privire la intervenirea prescripţiei răspunderii. Verificarea normelor referitoare la prescripţia răspunderii pentru fapta în discuţie va fi făcută de instanţa de judecată indiferent dacă, în virtutea prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, acţionând în interiorul termenului pe care legea i-l acordă, Agenţia Naţională de Integritate a întocmit un raport de evaluare cu privire la o faptă pentru care, potrivit reglementărilor aplicabile, răspunderea nu mai putea fi angajată, fiind deja prescrisă.

În raport de aspectele statuate prin antereferita decizie a Curţii Constituţionale, se reţine că prevederile legii speciale nu cuprind reglementări specifice materiei prescripţiei, motiv pentru care activitatea de evaluare a Agenţiei Naţionale de Integritate este supusă termenului general de prescripţie prevăzut de art. 2523 din C. civ., sancţiune civilă care este aplicabilă cu luarea în considerare a întregului său regim juridic.

Totodată, în considerarea celor reţinute în pct. 63-65 ale Deciziei nr. 74/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, trebuie realizată o distincţie între cursul prescripţiei ce vizează dreptul ANI la angajarea răspunderii administrative a persoanei cercetate şi evaluate (exercitat prin desfăşurarea procedurii administrative de evaluare) şi dreptul instituţiilor competente, de a aplica sancţiuni disciplinare sau administrative, după caz, în funcţie de regimul juridic aplicabil, ce se naşte ulterior rămânerii definitive a raportului de evaluare.

În raport de astfel de aspecte, contrar celor evocate de judecătorul fondului, cum dreptul ANI de a derula procedura administrativă de evaluare priveşte, în esenţă, o răspundere civilă şi are individualitate proprie, revine instanţei de contencios administrativ învestite cu verificarea legalităţii raportului de evaluare sarcina de a analiza incidenţa sau lipsa de incidenţă a prescripţiei unui atare tip de răspundere.

Astfel, maniera în care prima instanţă a interpretat atât prevederile art. 11 din Legea nr. 176/2010 este una eronată, fiind, astfel, incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că recursul formulat de recurentul – reclamant A. este fondat din perspectiva argumentelor prin care se critică soluţia dată de Curtea de Apel Bucureşti asupra chestiunii prescripţiei dreptului ANI de angajare a răspunderii administrative, motiv pentru care se impune admiterea acestuia şi casarea sentinţei civile nr. 2449 din 24 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. Câtă vreme chestiunea incidenţei prescripţiei vizează însuşi dreptul ANI de a realiza procedura administrativă finalizată cu emiterea raportului de evaluare, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesară şi analiza restului argumentelor evocate prin memoriul de recurs, ce privesc examinarea raportului antereferit din perspectiva chestiunilor de fond reţinute în cuprinsul său.

Totodată, faţă de conţinutul normativ al prevederilor art. 20 alin. (3) tezele I şi II din Legea nr. 554/2004, conform cărora: În cazul admiterii recursului, instanţa de recurs, casând sentinţa, va rejudeca litigiul în fond. Când hotărârea primei instanţe a fost pronunţată fără a se judeca fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanţă, Înalta Curte apreciază că nu se impune, ulterior casării sentinţei recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel cum a solicitat recurentul, nefiind incident, în contextul particular al cauzei pendinte, un caz de nepronunţare asupra fondului litigiului.

Rejudecând aspectul legalităţii raportului de evaluare nr. x/22.05.2018 din perspectiva emiterii acestuia urmare unei proceduri de evaluare declanşate de ANI ulterior stingerii prin prescripţie a dreptului autorităţii de a desfăşura procedura administrativă de evaluare a incidentului de integritate, Înalta Curte apreciază ca fiind fondate alegaţiile reclamantului, câtă vreme la data de 03.03.2016, când, prin lucrarea nr. 8993, ANI a declanşat evaluarea respectării de către reclamantul A. a regimului incompatibilităţilor, termenul de prescripţie era deja împlinit (astfel cum se va argumenta în paragrafele ulterioare).

Înalta Curte observă că incidentul de integritate reţinut prin raportul de evaluare nr. x/22.05.2018 a vizat perioada 25.06.2012 - 31.01.2013, iar conform pct. 27 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 449 din 16 iunie 2015:

27. Curtea constată că nu poate reţine această critică, fiind în logica reglementării ca verificarea existenţei împrejurărilor de natură să atragă un conflict de interese sau o stare de incompatibilitate să vizeze perioada în care persoana în cauză a deţinut funcţia publică. Curtea observă că, potrivit textului de lege criticat, activitatea de evaluare a declaraţiei de avere şi a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor se efectuează de către Agenţia Naţională de Integritate "atât pe durata exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, cât şi în decursul a 3 ani după încetarea acestora". Cu alte cuvinte, textul fixează un termen înlăuntrul căruia Agenţia are dreptul de a efectua evaluarea. Astfel, aceasta are la dispoziţie un interval de timp egal cu durata mandatului alesului local, la care se adaugă încă 3 ani de la momentul încheierii mandatului, în care aceasta poate efectua activităţile amintite. Aşadar, textul menţionat stabileşte numai termenul maxim în interiorul căruia Agenţia Naţională de Integritate îşi poate exercita competenţa amintită, fără a conţine vreo reglementare referitoare la prescripţia răspunderii persoanei asupra căreia a purtat evaluarea. Normele, regulile şi termenele în care răspunderea civilă (delictuală, pentru fapta proprie), penală sau administrativă (disciplinară) se prescrie, nemaiputând fi angajată, sunt reglementate de normele specifice acestor materii. Astfel, în materie civilă, care acoperă şi sfera administrativă, se aplică termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 2.517 din C. civ., sau, după caz, în funcţie de momentul săvârşirii faptei şi implicit a legii aplicabile, de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, Partea I, nr. 11 din 15 iulie 1960, abrogat prin Legea nr. 70/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011. [...].

Relevante din această perspectivă sunt şi aspectele statuate în pct. 56-63 din Decizia nr. 74/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept:

56. Activitatea de evaluare a Agenţiei Naţionale de Integritate este deci supusă termenului general de prescripţie prevăzut de art. 2.523 din C. civ., sancţiune civilă care este aplicabilă cu luarea în considerare a întregului său regim juridic.

57. Astfel, termenul de prescripţie, prin care este sancţionată pasivitatea sau expectativa Agenţiei Naţionale de Integritate în instrumentarea dosarelor de evaluare a situaţiilor de incompatibilitate sau conflict de interese, este susceptibil de întrerupere conform art. 2.537 din C. civ., întrucât întreruperea, precum şi suspendarea termenului prescripţiei extinctive sunt de esenţa acestei instituţii juridice în materie civilă şi, implicit, în materia dreptului administrativ, fiind de neacceptat ca ieşirea din pasivitate a Agenţiei în exercitarea competenţelor sale proprii să rămână fără efect sub aspectul curgerii termenului de prescripţie, al cărui scop este tocmai de a încuraja o conduită activă în valorificarea drepturilor şi competenţelor recunoscute prin lege.

58. În acest context, este de precizat că, prin natura ei, prescripţia sancţionează în general pasivitatea titularului dreptului subiectiv civil sau al altei situaţii juridice ocrotite de lege, care, în condiţiile legii, nu şi-a exercitat într-un termen defipt dreptul material la acţiune pentru a obţine protecţia judiciară a acesteia.

59. Astfel, legiuitorul a reglementat şi cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie, fiind înzestrate cu acest efect conduitele titularului dreptului prin care acesta manifestă un comportament activ în scopul valorificării judiciare a dreptului său sau a altei situaţii juridice ocrotite de lege.

60. Spre deosebire de dreptul fiscal şi dreptul concurenţei, ramuri ale dreptului administrativ cu o autonomie semnificativă, dreptul administrativ propriu-zis nu are o reglementare proprie privind cazurile de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, cunoscând numai reglementări speciale prin care sunt instituite diferite termene de prescripţie aplicabile fie cu privire la exerciţiul acţiunii în contencios administrativ, fie, cum este cazul de faţă, pentru exerciţiul competenţelor legale cu care a fost învestită o autoritate publică.

61. Dispoziţiile art. 2.537 din C. civ. constituie dreptul comun în materia reglementării cazurilor de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, având aplicabilitate şi materia analizată. Însă pentru aplicarea sa în concret prescripţiei dreptului autorităţii publice de a-şi exercita competenţele, interpretul este obligat a recurge la metoda analogiei pentru a determina cazul asemănător de întrerupere a termenului de prescripţie aplicabil, întrucât aceeaşi cauză sau aceleaşi raţiuni trebuie să producă acelaşi efect (ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet sau ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet).

62. Dintre cazurile de întrerupere reglementate de această normă, pentru identitate de raţiune poate fi aplicată în materia specifică analizată, situaţia prevăzută la pct. 2 din norma anterior menţionată potrivit căreia "prescripţia se întrerupe (...) 2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie", deci situaţia în care cel împotriva căruia curge termenul de prescripţie iese din pasivitatea sa sancţionabilă şi declanşează procedurile corespunzătoare recunoaşterii dreptului sau interesului său legitim pretins.

63. Sesizarea şi declanşarea cercetărilor de către Agenţia Naţională de Integritate, în realizarea competenţelor legale cu care a fost învestită în vederea realizării interesului său public, întrerupe termenul scurs, prescripţia dreptului Agenţiei la angajarea răspunderii administrative a persoanei cercetate şi evaluate fiind ştearsă, conform art. 2.541 alin. (1) din C. civ.

Se mai reţine că prin raportul de evaluare s-a apreciat că incidentul de integritate ar fi generat de deţinerea concomitentă, de către recurentul – reclamant, a funcţiei de primar al comunei Suciu de Sus, judeţul Maramureş şi a calităţii de membru în consiliul de administraţie al Şcolii Gimnaziale Suciu de Sus, judeţul Maramureş). Această din urmă calitate a încetat, însă, la data de 31.01.2013, prin desemnarea numitei B. (secretar al comunei Suciu de Sus) ca reprezentant al primarului în consiliul de administraţie al sus menţionatei unităţi de învăţământ.

Înalta Curte observă că, în cauza pendinte, intimata – pârâtă nu a susţinut că ar fi existat impedimente în a cunoaşte săvârşirea faptei susceptibile de a fi considerată cauză de incompatibilitate (exercitarea simultană a funcţiilor evocate prin raportul de evaluare nr. x/22.05.2018) în perioada 25.06.2012 - 31.01.2013, motiv pentru care, având în vedere şi aspectele statuate prin pct. 50-53 din Decizia nr. 74/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, faţă de poziţia procesuală a intimatei – pârâte şi de limitele verificărilor pe care instanţa este chemată să le realizeze în raport de apărările pe care ANI a înţeles să le formuleze în cauza pendinte, instanţa de control judiciar apreciază că data când această autoritate a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască situaţia juridică sau factuală cu relevanţă în exercitarea competenţelor sale, nu poate fi alta decât cea de cel târziu data de 31.01.2013, când exercitarea concomitentă a celor două calităţi a încetat, iar nu data finalizării primului mandat obţinut de recurentul- reclamant, sau perioada de 3 ani ulterioară acestuia, cum afirmă intimata – pârâtă.

În atare condiţii, termenul de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 2523 din C. civ., a început, astfel, să curgă la data de 31.01.2013 şi s-a împlinit la data de 31.01.2013, motiv pentru care la data declanşării procedurii de evaluare faţă de recurentul – reclamant prin lucrarea nr. 8993/03.03.2016, dreptul ANI de a realiza o astfel de procedură era stins prin prescripţie. Astfel de elemente sunt apreciate de Înalta Curte ca fiind suficiente spre a fi reţinută nelegalitatea raportului de evaluare nr. x/22.05.2018 (nemaifiind, astfel, necesară analiza restului criticilor de recurs şi de nelegalitate evocate de recurentul – reclamant ce vizează neîndeplinirea condiţiilor aferente reţinerii stării de incompatibilitate), motiv pentru care, în rejudecarea cauzei, Înalta Curte va admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate şi va anula raportul de evaluare nr. x/22.05.2018 emis de pârâtă.

În concluzie, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2449 din 24 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, va casa hotărârea atacată şi, în rejudecare, va admite acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate şi va anula raportul de evaluare nr. x/22.05.2018, emis de Agenţia Naţională de Integritate.

Totodată, observând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată aferente etapelor de judecată ale fondului şi recursului, formulată de recurentul A., instanţa de control judiciar, în temeiul art. 453 alin. (1), coroborat cu art. 451 alin. (2) C. proc. civ., o va admite în parte şi va dispune obligarea intimatei Agenţia Naţională de Integritate la plata sumei de 3650 RON către recurentul A..

Astfel de cheltuieli reprezintă: taxă judiciară de timbru în cuantum de 50 RON achitată de reclamant în faza de judecată a fondului (conform dovezii de la dosarul de fond), taxă judiciară de timbru achitată în recurs, în cuantum de 200 RON (conform dovezilor de la dosarul de recurs) şi onorariu avocaţial parţial, în cuantum de 3400 RON, achitat de reclamant pentru faza de judecată a fondului, conform dovezilor aflate la dosarul de fond (chitanţele seria x nr. x/04.06.2019 şi seria x nr. x/16.09.2019), instanţa de control judiciar apreciind că, în raport de circumstanţele cauzei şi de gradul de complexitate a demersului dedus analizei, cuantumul total de 7000 RON al onorariului avocaţial solicitat de reclamant pentru faza de judecată a fondului, este vădit disproporţionat.

Cât priveşte solicitarea recurentului de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat aferent fazei de judecată a recursului, aceasta urmează a fi respinsă, faţă de neîndeplinirea condiţiei impuse de art. 452 C. proc. civ., mai precis nedepunerea, până la data închiderii dezbaterilor, a dovezii existenţei şi întinderii unor astfel de cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2449 din 24 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate.

Anulează raportul de evaluare nr. x/22.05.2018 emis de Agenţia Naţională de Integritate.

Obligă intimata Agenţia Naţională de Integritate la plata către recurentul A. a sumei de 3650 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale în fond şi recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 iunie 2022.