Scope of "bad faith" in holding administrators jointly liable for tax debts when insolvent company continues operations without filing for insolvency proceedings

Şedinţa publică din data de 7 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 17.04.2018 pe rolul Curţii de Apel Constanţa sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi şi Administraţia pentru Contribuabilii Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Galaţi, solicitând anularea deciziei nr. CTC DEC 10513/19.07.2017, emisă de Administraţia pentru Contribuabilii Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Galaţi şi anularea deciziei nr. 113/05.10.2017, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 169 din 19 septembrie 2019, Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia tardivităţii formulării acţiunii, a admis acţiunea reclamantului A. şi a anulat decizia nr. 113/05.10.2017 de soluţionare a contestaţiei şi decizia nr. CTC DEC 10513/19.07.2017 de atragere a răspunderii solidare.

3. Calea de atac exercitată în cauză

3.1. Împotriva sentinţei civile menţionate anterior în punctul I.2, au declarat recurs pârâtele Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la nivelul Regiunii Galaţi şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, ambele prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea, prin care, invocând dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii formulate de A. şi menţinerea deciziei nr. 113/05.10.2017 de soluţionare a contestaţiei şi deciziei nr. CTC DEC 10513/19.07.2017 de atragere a răspunderii solidare, ca fiind legale şi temeinice.

În susţinerea căii de atac promovate, recurentele au învederat, în esenţă, că, prin acţiunea formulată, intimatul - reclamant nu a răsturnat prezumţia de legalitate a actelor administrative atacate, privită din perspectiva prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) şi alin. (5) Codul de procedură fiscală în ce priveşte incidenţa, în speţă, a răspunderii civile delictuale, subliniind că decizia de angajare a răspunderii solidare a fost motivată în mod conform, cu respectarea prevederilor legale, iar starea de insolvabilitate a societăţii debitoare B. S.R.L. a fost determinată de neachitarea obligaţiilor bugetare scadente generate în timpul în care reclamantul a deţinut calitatea de administrator al acesteia.

Urmare unei succinte prezentări a succesiunii actelor prin care s-a constatat starea de insolvabilitate a societăţii debitoare şi a contextului emiterii primei decizii de angajare a răspunderii solidare a intimatului - reclamant, recurentele au învederat că emiterea celei de-a doua decizii faţă de acesta a fost determinată de neîndeplinirea obligaţiilor ce incumbau intimatului, de a sesiza instanţa competentă cu o cerere pentru deschiderea procedurii insolvenţei şi de continuarea activităţii societăţii, aspecte ce au generat, în fapt, acumularea de către societate a unor debite fiscale suplimentare de 2.857.042 RON (ulterioare constatării stării de insolvabilitate). În opinia recurentelor, pasivitatea intimatului – reclamant, manifestată ulterior constatării insolvabilităţii acesteia, nu are o justificare obiectivă, fiind, în contextul particular în care se regăsea societatea debitoare, un indicativ al relei credinţe în sensul art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) Codul de procedură fiscală şi al legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul cauzat.

Evocând şi prevederile art. 20 alin. (1) Codul de procedură fiscală, dar şi pe cele ale art. 72 şi 73 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, coroborate cu art. 157 alin. (1) Codul de procedură fiscală, recurentele au subliniat că administratorul unei societăţi comerciale are toate instrumentele legale pentru a conduce sau superviza activitatea societăţii, neputându-se apăra prin invocarea propriei culpe, spre a se degreva de obligaţiile ce îi incumbau în mod legal, inclusiv conform normelor procedurale fiscale, motiv pentru care intimatul - reclamant, în calitatea sa de administrator cu puteri depline al societăţii B. S.R.L., era în măsură să decidă achitarea sau neachitarea obligaţiilor către bugetul de stat şi să declanşeze procedura insolvenţei societăţii debitoare.

3.2. În cauză, recurentele – pârâte au depus şi o completare a motivelor de recurs, prin care au învederat că, pe rolul Tribunalului Constanţa, s-a aflat dosarul nr. x/2017 ce a avut ca obiect acţiunea în contencios administrativ promovată de A., prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 30/31.03.2017 de soluţionare a contestaţiei administrative şi a Deciziei nr. DEC 17138/27.12.2016 de angajare a răspunderii solidare. Recurentele au arătat că, prin sentinţa civilă nr. 2105/05.12.2017, o astfel de acţiune a fost respinsă, iar această soluţie a fost menţinută prin decizia civilă nr. 1011/CA/12.09.2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.

Totodată, recurentele au făcut trimitere şi la faptul că, în dosarul nr. x/2017, prin sentinţa civilă nr. 77/CA/20.03.2019, rămasă definitivă prin neapelare, Curtea de Apel Constanţa a respins acţiunea în contencios administrativ promovată de societatea SIM SPA, persoană juridică organizată şi care funcţionează conform dreptului italian, privind anularea deciziei nr. 53/25.05.2017 de soluţionare a contestaţiei administrative şi a deciziei nr. CTC DEC 17472/28.12.2016 de angajare a răspunderii solidare.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanţei de recurs, intimatul-reclamant A. a invocat, în principal, nulitatea recursului pentru lipsa motivării, iar în subsidiar respingerea acestuia, ca nefondat, cu obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

În apărare, intimatul a învederat, în esenţă, că, deşi în mod formal recurentele au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor expuse nu se poate reţine o încadrare a criticilor exhibate în ipotezele reglementate de cazul de casare evocat, câtă vreme recurentele nu au arătat, în concret, în ce mod au fost încălcate normele de drept material ce ar fi condus la soluţia pretins eronată. În opinia intimatului, recurentele nu au formulat veritabile critici de legalitate, exhibând doar aspecte de netemeinicie, ce sunt excedentare controlului de legalitate pe care instanţa de recurs poate să îl exercite.

Pe fondul cererii de recurs, intimatul a arătat că, în raport de prevederile art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) Codul de procedură fiscală, prima instanţă a arătat corect că astfel de texte normative cer o formă specială a vinovăţiei, dată fiind utilizarea termenului de "rea-credinţă" - concept definit atât de doctrină cât şi de jurisprudenţă ca fiind conduita unei persoane care îndeplineşte/omite să îndeplinească cu intenţie, pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale, un act sau un fapt ce contravine legii.

În opinia intimatului simpla constatare a stării de insolvabilitate nu este o condiţie suficientă pentru atragerea răspunderii, textul de lege invocat neinstituind o prezumţie de culpă, ci dimpotrivă, impunând dovedirea relei-credinţe, cum nici simplul fapt că nu a fost solicitată deschiderea procedurii insolvenţei nu poate, per se, reprezenta motiv de atragere a răspunderii solidare în condiţiile în care această procedură nu ar fi avut valenţe de a înlătura o eventuală stare de insolvabilitate.

A mai arătat intimatul că, în cauza pendinte, era necesar să se dovedească faptul că eventuala depunere a cererii de intrare în insolvenţă ar fi prevenit insolvabilitatea fiscală şi, în plus, că nedepunerea cererii ar fi fost rezultatul relei credinţe a intimatului. Din această perspectivă, intimatul a subliniat că sarcina probei, atât din perspectiva literei c) a alin. (2) al art. 25 Codul de procedură fiscală, dar şi a lit. d) a aceluiaşi text normativ, incumba instituţiei emitente a actului administrativ, adică recurentei din prezenta cauză, câtă vreme, potrivit art. 12 alin. (4) din Legea nr. 207/2015, buna-credinţă se prezumă.

Printr-un alt set de argumente, intimatul a învederat că dispoziţiile art. 73 lit. e) din Legea 31/1990 privind societăţile nu sunt aplicabile în speţă, ele instituind o răspundere a administratorului în baza mandatului încredinţat şi nicidecum o răspundere pentru obligaţiile societăţii debitoare.

De asemenea, intimatul a învederat că starea de pasivitate a administratorului, invocată de recurente, nu poate reprezenta un motiv suficient pentru atragerea răspunderii, întrucât nu pasivitatea, ci reaua-credinţă este sancţionată de legiuitor, iar dincolo de acest aspect, în cauza pendinte nici nu a fost vorba de o pasivitate a sa. În acest sens, intimatul a făcut trimitere la faptul că, în anul 2016 societatea a achitat suma de 520.000 RON din obligaţia bugetară, iar pentru diferenţă a formulat cerere de eşalonare de plată. Astfel, în opinia sa, nu se poate vorbi nici despre sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale şi nici despre pasivitate, cu atât mai mult cu cât societatea avea de încasat la rândul ei creanţe de la partenerii contractuali, cu valori superioare datoriilor bugetare. A mai arătat intimatul şi că nu era justificată, din punct de vedere comercial, declararea stării de insolvenţă întrucât nu era nici evidentă şi nici iminentă, societatea traversând doar o perioadă de jenă financiară.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurentele – pârâte Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la nivelul Regiunii Galaţi şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, ambele prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea au solicitat, prin invocarea unor aspecte similare celor din memoriul de recurs, respingerea apărărilor formulate de intimatul-reclamant A., apreciind susţinerile acestuia ca neîntemeiate.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 15 iunie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 11 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs asupra căii de atac formulate

A. Examinând, cu prioritate, termenul de declarare a căii de atac formulate de pârâta Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la nivelul Regiunii Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea, Înalta Curte constată că recursul a fost declarat cu nerespectarea termenului prevăzut de lege, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare", iar potrivit art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat: "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)." Totodată, conform art. 185 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.: "Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate absolută."

Înalta Curte reţine că sentinţa civilă nr. 169 din 19 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost comunicată pârâtei Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la nivelul Regiunii Galaţi la data de 31 ianuarie 2020, conform dovezii de înmânare aflate la dosarului Curţii de Apel Constanţa format ulterior soluţionării conflictului negativ de competenţă. Termenul de 15 zile, prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înăuntrul căruia trebuia declarată calea de atac a recursului, a început să curgă de la acest moment şi s-a împlinit la data de 17 februarie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 181, raportat la art. 183-184 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost, însă, depusă de pârâtă la data de 19 februarie 2020, astfel cum rezultă din data comunicării efectuate prin fax şi din lipsa, din dosarul cauzei, a oricărui alt material probator care să facă dovada unei alte date de comunicare sau depunere a recursului. De altfel, se observă inclusiv din numărul de înregistrare atribuit de recurentă cererii sale de recurs (nr. TLG-DEX 439/18.02.2020) că aceasta a fost formulată ulterior expirării termenului de declarare a căii de atac.

Prin urmare, Înalta Curte constată că recursul a fost declarat de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la nivelul Regiunii Galaţi în afara termenului de 15 zile prevăzut de lege, respectiv la data de 19 februarie 2020, ultima zi în care putea fi promovată calea de atac fiind 17 februarie 2020.

Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 185 alin. (1) şi art. 489 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia tardivităţii recursului declarat de pârâta Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la nivelul Regiunii Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea, şi va respinge un astfel de recurs, ca tardiv formulat.

B. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea este fondat, pentru următoarele considerente:

Din analiza circumstanţelor particulare ale cauzei, Înalta Curte reţine că, prin Procesul-verbal nr. x/25.10.2016, s-a constatat insolvabilitatea societăţii debitoare B. S.R.L. în raport de o creanţă fiscală rămasă neachitată în cuantum total de 2.936.059 RON, aferentă perioadei în care funcţia de administrator al societăţii debitoare a fost deţinută şi de intimatul – reclamant A..

La data de 27.12.2016 a fost emisă o primă decizie de atragere a răspunderii solidare a intimatului – reclamant, cu nr. 17138/27.12.2016, pentru o creanţă fiscală în cuantum de 2.936.059 RON.

Ulterior emiterii Procesului-verbal nr. x/25.10.2016 de constare a stării de insolvabilitate şi a primei decizii de atragere a răspunderii solidare, societatea debitoare B. S.R.L. şi-a continuat activitatea, acumulând obligaţii fiscale suplimentare de 2.857.042 RON.

La data de 19.07.2017 a fost emisă de către Administraţia pentru Contribuabilii Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Galaţi o a doua decizie de atragere a răspunderii solidare a intimatului – reclamant A., cu nr. CTC DEC 10513/19.07.2017 . Împotriva deciziei nr. CTC DEC 10513/19.07.2017, emisă de Administraţia pentru Contribuabilii Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Galaţi intimatul – reclamant A. a formulat contestaţie administrativă prealabilă, ce a fost respinsă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin decizia nr. 113/05.10.2017.

Prin demersul judiciar ce face obiectul prezentei cauze, intimatul – reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu verificarea legalităţii deciziei nr. CTC DEC 10513/19.07.2017 şi a deciziei nr. 113/05.10.2017, prin sentinţa civilă nr. 169 din 19 septembrie 2019 prima instanţă apreciind că legalitatea acestora nu poate fi confirmată.

Raţionamentele primei instanţe au fost criticate, în termen legal, de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea, iar susţinerile acesteia, întemeiate pe cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt apreciate de Înalta Curte drept fondate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte observă că, prin calea de atac exercitată, recurenta nu a criticat şi soluţia pronunţată de instanţa de fond asupra excepţiei tardivităţii acţiunii, motiv pentru care, faţă de limitele învestirii în recurs, o atare soluţie urmează a fi menţinută.

Cât priveşte chestiunile supuse verificării prin cererea de recurs, Înalta Curte apreciază că, în mod contrar celor reţinute de prima instanţă, decizia nr. CTC DEC 10513/19.07.2017 a Administraţiei pentru Contribuabilii Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Galaţi, de angajare a răspunderii solidare a intimatului – reclamant A., a fost emisă cu respectarea legii, neexistând elemente care să răstoarne prezumţia de legalitate de care se bucură un astfel de act administrativ fiscal.

Instanţa de control judiciar consideră că decizia antereferită reprezintă un act administrativ motivat conform, în sensul că permite atingerea dublei finalităţi pe care o are, câtă vreme îndeplineşte funcţia de transparenţă, de natură a permite reclamantului (drept beneficiar al actului) să verifice dacă actul este sau nu întemeiat şi să conteste aspectele pe care le apreciază ca fiind nelegale, îndeplinirea unei astfel de funcţii fiind confirmată chiar de demersul judiciar pendinte, din cuprinsul cererii de chemare în judecată formulate în cauză nerezultând elemente de dificultate privind înţelegerea argumentelor avute în vedere de către pârâtă, ci doar opinia contrară a intimatului - reclamant, ce a apreciat astfel de considerente drept nelegale.

Totodată, instanţa de control judiciar apreciază că aspectele învederate de autoritate în justificarea actului permit şi instanţei să realizeze controlul său jurisdicţional, respectiv reconstituirea raţionamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia.

Mai mult, organul fiscal a stabilit motivele de fapt care au justificat pertinent aplicarea art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 în ceea ce îl priveşte pe reclamant, maniera în care prima instanţă a analizat şi aplicat astfel de prevederi fiind una eronată, pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

Se reţine că decizia nr. CTC DEC 10513/19.07.2017 de atragere a răspunderii solidare a intimatului – reclamant A. nu a fost emisă în temeiul lit. b) al aceluiaşi text normativ, motiv pentru care instanţa de control judiciar nu poate da eficienţă corelaţiei pe care intimatul încearcă să o facă între prevederile lit. c) şi d) ale art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală şi necesitatea stabilirii unei legături de cauzalitate a faptelor reglementate de aceste texte cu provocarea stării de insolvabilitate a societăţii debitoare, întrucât o atare corelaţie este proprie doar lit. b) a art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Prevederile art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) Codul de procedură fiscală dispun astfel:

Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Pentru fiecare dintre cele două fapte reţinute în sarcina intimatului – reclamant se verifică cerinţa legăturii de cauzalitate între acestea şi prejudiciu, întrucât organul fiscal a fost lipsit de posibilitatea de a participa la procedura colectivă a insolvenţei (menită a permite creditorilor urmărirea şi recuperarea creanţelor lor, conform art. 5 pct. 44 din Legea nr. 85/2014 - în cazul literei c) a alin. (2) al art. 25 Codul de procedură fiscală) sau de a obţine plata, la scadenţă, a creanţelor fiscale deţinute faţă de societatea debitoare (în cazul, tezei finale a lit. d) a alin. (2) al art. 25 Codul de procedură fiscală).

Pe cale de consecinţă, legătura de cauzalitate vizată de prevederile art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) Codul de procedură fiscală se verifică strict prin raportare la faptele pentru care s-a emis decizia de atragere a răspunderii solidare.

De asemenea, din conţinutul normativ al prevederilor legale citate anterior, rezultă că, în esenţă, condiţiile impuse de lit. c) a alin. (2) al art. 25 Codul de procedură fiscală pentru angajarea răspunderii solidare sunt cele ale deţinerii calităţii de administrator, existenţei unor obligaţiile fiscale ale societăţii debitoare aferente perioadei exercitării mandatului, ce au rămas neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, existenţei unei obligaţii legale de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei (în raport de astfel de obligaţii) şi neîndeplinirii, cu rea credinţă, a unei astfel de obligaţii.

Analizând sentinţa recurată, Înalta Curte observă că prima instanţă nu a realizat o verificare conformă a modului de întrunire a acestor condiţii în cauză, fiind astfel întemeiate criticile formulate de recurenta – pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea.

Din lucrările dosarului rezultă că nu este contestată, de niciuna dintre părţi, îndeplinirea primelor condiţii (calitatea intimatului - reclamant de administrator al societăţii debitoare B. S.R.L. şi existenţa unor obligaţiile fiscale aferente perioadei exercitării mandatului, rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate).

În ceea ce priveşte existenţa unei obligaţii legale de a cere deschiderea procedurii insolvenţei, Înalta Curte reţine că ceea ce invocă, în fapt, intimatul -reclamant, este chestiunea existenţei unor impedimente obiective în executarea unei astfel de obligaţii, care, în opinia reprezentatului debitoarei, ar înlătura reaua sa credinţă în exercitarea îndatoririlor sale de administrator.

Or, astfel de chestiune vizează, în fapt, ultima condiţie reglementată de art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală, respectiv pe cea a neîndeplinirii cu rea credinţă a obligaţiei, noţiune căreia prima instanţă i-a dat, însă, o eronată interpretare.

Chestiunea principală ce se impune a fi evidenţiată este cea a definirii conceptului de rea-credinţă, în accepţiunea reglementării conţinute în art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală, reaua - credinţă neîmbrăcând doar forma urmăririi prejudicierii intereselor creditorilor bugetari prin nesolicitarea deschiderii procedurii insolvenţei, ci şi acceptarea, fără o justificare obiectivă, a unei astfel de consecinţe.

În fapt, prin art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală legiuitorul a reglementat un caz special de naştere a obligaţiei administratorului de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, mai precis cel al ipotezei în care a fost declarată starea de insolvabilitate, cererea de deschidere urmând a fi formulată în considerarea obligaţiilor fiscale rămase neachitate la data constatării insolvabilităţii. Pe cale de consecinţă, nu pot fi reţinute alegaţiile intimatului privind necesitatea existenţei sau inexistenţei unei justificări comerciale a formulării solicitării de deschidere a procedurii insolvenţei.

Sancţiunea nerespectării cu rea – credinţă a unei astfel de obligaţii este cea a atragerii răspunderii solidare. Obligaţia de a solicita deschiderea procedurii insolvenţei este poziţionată temporal, în ipoteza reglementată de antereferitul text normativ, ulterior momentului declarării stării de insolvabilitate, motiv pentru care sunt eronate susţinerile intimatului conform cărora, pentru atragerea răspunderii solidare în temeiul unui astfel de text normativ, ar exista şi o condiţie ca depunerea cererii de intrare în insolvenţă să aibă valenţa de a preveni insolvabilitatea.

Norma specială în discuţie (art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală) se completează cu prevederile normei generale reprezentate de art. 66 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 85/2014 (forma în vigoare la data emiterii Procesului-verbal nr. x/25.10.2016 de constatare a stării de insolvabilitate a societăţii debitoare), conform cărora:

(1) Debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă. La cererea adresată tribunalului va fi ataşată dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenţia de deschidere a procedurii insolvenţei.

(5) Cererile persoanelor juridice vor fi semnate de persoanele care, potrivit actelor constitutive sau statutelor, au calitatea de a le reprezenta, fără a fi necesară o hotărâre a asociaţilor/acţionarilor. În cazul în care prin cererea debitorului se solicită aplicarea procedurii simplificate, se va depune şi hotărârea adunării generale a asociaţilor/acţionarilor în acest sens.

Deşi este adevărat că există diferenţe între noţiunea de insolvabilitate, reglementată de Codul de procedură fiscală şi cea de insolvenţă, în sensul Legii nr. 84/2015, din conţinutul normativ al art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală rezultă că legiuitorul a reglementat o legătură directă între aspectul declarării stării de insolvabilitate (raportat la obligaţiile fiscale ale debitorului principal aferente perioadei exercitării mandatului de administrator şi rămase neachitate) şi obligaţia de deschidere a procedurii insolvenţei.

Înalta Curte constată că intimatul – reclamant nu neagă faptul că nu a îndeplinit obligaţia de a cere deschiderea procedurii insolvenţei or pe cea de achitare a obligaţiilor fiscale născute ulterior declarării insolvabilităţii. Acesta afirmă doar că nu se poate reţine reaua sa credinţă, întrucât primul demers ar fi impus existenţa unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor/asociatului unic, iar, în privinţa ambelor fapte imputate prin decizia contestată, controlul societăţii debitoare era deţinut de numitul C., ce avea atât calitatea de administrator al acesteia, cât şi de reprezentant al asociatului ce deţinea cota de participaţie majoritară, de 70%, la capitalul social al societatea B. S.R.L. (B. - persoană juridică de drept italian), motiv pentru care demersurile intimatului reclamant nu ar fi avut o finalitate concretă.

Instanţa de control judiciar observă că aceste aspecte reprezintă, în esenţă, o reiterare a susţinerilor evocate de intimatul – reclamant cu ocazia audierii sale în faza prealabilă emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare secunde, ce au fost avute în vedere de organul fiscal la momentul emiterii unei astfel de decizii.

Or, astfel cum rezultă din prevederile art. 66 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 citate mai sus, la data emiterii Procesului-verbal de constatare a stării de insolvabilitate a societăţii debitoare, nu exista, pentru deschiderea procedurii generale a insolvenţei, o condiţie precum cea evocată de intimat (necesitatea unei hotărâri AGA fiind cerută doar în cazul procedurii simplificate). Dincolo de lipsa necesităţii sus indicatei hotărâri, se reţine că intimatul nici nu susţine că ar fi încercat o convocare a adunării generale a asociaţilor, deşi atribuţiile de administrator îi permiteau un astfel de demers.

Înalta Curte observă şi că cei doi administratori ai societăţii debitoare aveau puteri depline şi nelimitate, ce puteau fi exercitate separat, motiv pentru care pasivitatea intimatului nu poate fi justificată de lipsa pârghiilor statutare, neexistând un impediment real în exercitarea atribuţiilor ce incumbau acestuia.

De asemenea, faptul că în anul 2016 societatea a realizat plăti în cuantum de 520.000 RON în vederea stingerii creanţelor fiscale nu prezintă relevanţă, câtă vreme, din perspectiva ipotezelor reglementate de art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) Codul de procedură fiscală evocate prin decizia nr. CTC DEC 10513/19.07.2017, elementul supus analizei este cel al conduitei intimatului (drept administrator al societăţii debitoare) ulterioară datei de 25.10.2016 (declararea insolvabilităţii) şi până la data de 19.07.2017 (data emiterii celei de-a doua decizii de angajare a răspunderii solidare), perioadă în care societatea a acumulat obligaţii fiscale suplimentare, ce nu au fost achitate.

Mai mult, din răspunsurile intimatului - reclamant consemnate în Procesul-verbal de audiere din 03.07.2017, rezultă că cererile de eşalonare la plată au fost respinse pentru neconstituirea de către societatea debitoare a unor garanţii conforme.

Nu se poate face abstracţie nici de împrejurarea că însuşi reclamantul susţine, în esenţă, că, deşi societatea debitoarea B. S.R.L. avea de încasat creanţe în sumă totală de 14.099.716 RON, cel care datora o mare parte din aceasta era chiar asociatul majoritar (B.), ce nu avea interes în declanşarea procedurii insolvenţei, reclamantul justificând pasivitatea sa prin faptul că un eventual demers al său de declanşare a antereferitei proceduri, nu ar fi avut nicio finalitate.

Elementele evocate de intimat evidenţiază, în realitate, reaua credinţă a acestuia în neîndeplinirea obligaţiei de a solicita deschiderea procedurii insolvenţei, din acestea reieşind că motivul principal al neîndeplinirii unei atare obligaţii a fost cel al favorizării debitorului principal al societăţii (ce avea şi calitatea de asociat), contextul lipsei interesului unui astfel de debitor privat în deschiderea procedurii insolvenţei prevalând, în viziunea reclamantului, interesului creditorului bugetar.

Or, faptul că reclamantul a ales să dea întâietate unor atare interese ale unui debitor al societăţii în care deţinea calitatea de administrator, în dauna creditorilor bugetari, în sensul de a rămâne în pasivitate, echivalează cu săvârşirea faptei cu intenţie.

Prin urmare, incontestabil fiind faptul că reclamantului, în calitate de administrator al societăţii debitoare, îi revenea obligaţia de a cere deschiderea procedurii insolvenţei în condiţiile legii, neîndeplinirea acestei obligaţii în contextul descris mai sus se plasează în parametrii noţiunii de rea – credinţă, în sensul art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală, mai precis reaua-credinţă a reclamantului, sub forma intenţiei, în sensul că a prevăzut şi a acceptat consecinţele, chiar dacă nu le-a urmărit în mod direct.

Astfel de elemente au fost evocate, în esenţă, şi de organele fiscale prin actul administrativ atacat, soluţia de atragere a răspunderii solidare nefiind întemeiată pe simple prezumţii (cum eronat a reţinut prima instanţă), întrucât, după cum s-a arătat şi în paragrafele anterioare reaua - credinţă nu îmbracă doar forma urmăririi prejudicierii intereselor creditorilor bugetari, ci şi acceptarea unei astfel de consecinţe, între pasivitatea reclamantului şi nedeclanşarea antereferitei proceduri, în perioada de referinţă relevantă cauzei pendinte (25.10.2016 - 19.07.2017), cu consecinţa acumulării unor creanţe fiscale suplimentare, existând o legătură de cauzalitate evidentă. Reclamantul nu poate invoca propria culpă pentru a se degreva de răspunderea ce îi revine în calitate de administrator de jure al societăţii debitoare şi nu se poate prevala de necunoaşterea legii.

De asemenea, se reţine că o atare conduită a reclamantului (de neîndeplinire a obligaţiei de a solicita deschiderea procedurii insolvenţei, cu consecinţa continuării unei activităţi ce a generat acumularea unor debite fiscale suplimentare ulterioare declarării insolvabilităţii societăţii) reprezintă, în ipoteza particulară a celei de-a doua decizii de atragere a răspunderii solidare, un indicativ concret al relei credinţe şi în sensul literei d) a alin. (2) al art. 25 Codul de procedură fiscală.

Nu se poate susţine, cu suficientă convingere, că intimatul – reclamant nu a putut prevedea că, în condiţiile insolvabilităţii constatate prin act administrativ, o continuare a activităţii societăţii va determina o imposibilitate de achitare la scadenţă a unor obligaţii fiscale suplimentare. Acceptarea unei astfel de consecinţe, chiar dacă nu a fost urmărită în mod direct, îmbracă forma intenţiei, ce, coroborată cu elementele expuse în paragrafele anterioare, este suficientă, la rându-i, spre a justifica angajarea răspunderii solidare. Totodată, astfel de elemente confirmă şi existenţa legăturii de cauzalitate între faptă şi consecinţa neachitării obligaţiilor fiscale născute ulterior constatării stării de insolvabilitate.

În ceea ce priveşte susţinerile intimatului – reclamant formulate la termenul de judecată la care Înalta Curte a reţinut recursul spre soluţionare, potrivit cărora un motiv suplimentar de nelegalitate a deciziei nr. CTC DEC 10513/19.07.2017, emisă de Administraţia pentru Contribuabilii Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Galaţi l-ar reprezenta lipsa unei decizii de impunere prin care să fie stabilită (faţă de societatea debitoare) creanţa fiscală în cuantum de 2.857.042 RON, instanţa de control judiciar constată că acestea reprezintă, în fapt, un set nou de argumente, ce privesc o chestiune de drept bine determinată (având o cauză juridică proprie) şi care nu se regăsesc în cererea de chemare în judecată.

De asemenea, Înalta Curte constată că acestea nu au făcut obiectul unei cereri de completare sau modificare a cererii de chemare în judecată, care să fie formulată în condiţiile art. 204 C. proc. civ.. Prin urmare, reclamantul nu a îndeplinit, în faza de judecată a fondului, rigorile procedurale ale învestirii instanţei de judecată cu sus indicatele aspecte, iar acest set de critici de nelegalitate nu poate face, în considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 şi art. 494 C. proc. civ., obiectul analizei în calea de atac a recursului, dat fiind obiectul unei astfel de căi extraordinare de atac, ce este limitat la analizarea legalităţii hotărârii de fond, în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi de apărările evocate în faţa acesteia.

Concluzionând, Înalta Curte apreciază că soluţia primei instanţe, de anulare a deciziei nr. CTC DEC 10513/19.07.2017, emisă de Administraţia pentru Contribuabilii Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Galaţi şi, pe cale de consecinţă, de anulare a deciziei nr. 113/05.10.2017, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiile legale indicate în paragrafele anterioare, fiind incident cazul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.

În raport de considerentele expuse anterior, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea, va casa în parte sentinţa civilă nr. 169 din 19 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi, în rejudecare, va respinge ca neîntemeiată acţiunea reclamantului A. privind anularea deciziei nr. CTC DEC 10513/19.07.2017, emisă de Administraţia pentru Contribuabilii Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Galaţi şi anularea deciziei nr. 113/05.10.2017, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia tardivităţii recursului declarat de pârâta Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la nivelul Regiunii Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea.

Respinge recursul declarat de pârâta Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la nivelul Regiunii Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea împotriva sentinţei civile nr. 169 din 19 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv formulat.

Admite recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea împotriva aceleiaşi sentinţe.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge acţiunea în contencios administrativ şi fiscal formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea şi Administraţia pentru Contribuabilii Mijlocii Constituită la nivelul Regiunii Galaţi, ca neîntemeiată.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 iunie 2022.