Conflict of jurisdiction over judicial salary disputes: applicability of exclusive appellate competence for administrative salary acts versus labor law claims for back pay

Şedinţa publică din data de 14 iunie 2023

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele;

I. 1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 06.09.2022 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa – secţia I civilă, sub nr. x/2021, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Curtea de Apel Bucureşti, Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Teleorman:

- obligarea pârâţilor la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015, a O.U.G. nr. 20/2016 şi a Legii-cadru nr. 153/2017, începând cu 01.01.2019 pentru A. (data numirii în funcţia de judecător stagiar, potrivit hotărârii CSM, secţia pentru judecători din data de 19.12.2018) şi începând cu data de 23.12.2019 pentru C. şi B. (data emiterii decretelor preşedintelui României nr. 1150 şi nr. 1144) şi în continuare, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006).

- obligarea pârâţilor la plata către reclamanţi a diferentelor salariale rezultate dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare, începând cu 01.01.2019 pentru A. şi începând cu data de 23.12.2019 pentru C. şi B. şi în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare şi la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plătii efective.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 1288 din data de 22.06.2022, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă – Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2021, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Pentru a pronunţa această soluţie, în esenţă, instanţa a reţinut că cererea de chemare în judecată vizează contestarea modului de stabilire a drepturilor salariale prin acte administrative şi ordine de încadrare, iar pe de altă parte, primul pârât chemat în judecată este Ministerul Justiţiei, ordonator principal de credite, cu atribuţii în materie.

Având în vedere calitatea reclamanţilor de magistraţi şi dispoziţiile legale în materia salarizării acestora, competenţa de soluţionare a cauzei revine Curţii de Apel Bucureşti.

În acest sens, a reţinut şi dispoziţiile art. 7 din Cap. VII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010, potrivit cărora Curtea de Apel Bucureşti este instanţa competentă material să soluţioneze plângerile formulate împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale, precum şi pe cele ale art. 7 din Cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, ce conţine o dispoziţie similară.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 2325 din data de 6 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantele A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Teleorman, Curtea de Apel Bucureşti şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa – secţia I civilă (complet specializat în litigii de muncă şi asigurări sociale); a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea conflictului.

În considerentele acestei sentinţe s-a reţinut că precizările reclamantelor din data de 28.04.2022 au fost în sensul că, în ceea ce-l priveşte pe pârâtul Ministerul Justiţiei, nu au formulat un capăt de cerere privind emiterea unui act administrativ de reîncadrare, solicitarea de recalculare neputând fi înţeleasă în acest sens. .

Astfel, a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, în raport de petitul acţiunii, aceste prevederi neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraţilor, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.

Obiectul cauzei de faţă îl reprezintă acţiunea pentru stabilirea indemnizaţiei de încadrare şi plata unor diferenţe salariale, iar nu o acţiune în anularea sau obligarea la emiterea unui ordin de salarizare, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 şi art. 269 din Codul muncii.

În acest sens, reclamantele au indicat, printre temeiurile de drept invocate şi dispoziţiile art. 166 din Codul muncii.

În raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Codul muncii şi dând eficienţă principiului disponibilităţii părţilor, a apreciat că este competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă secţia specializată în materia litigiilor de muncă din cadrul tribunalului.

A apreciat că în cauză sunt incidente şi dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (21) din C. proc. civ., faţă de calitatea de judecători a reclamanţilor, ceea ce atrage competenţa uneia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea, s-a constatat că în mod riguros acţiunea a fost introdusă pe rolul Tribunalului Dâmboviţa.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu stabilirea regulatorului de competenţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 din C. proc. civ., analizând obiectul cauzei deduse judecăţii şi dispoziţiile legale incidente, va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti – secţia contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele ce urmează:

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Obiectul prezentului demers judiciar îl reprezintă cererea formulată de reclamanţi de obligare a pârâţilor la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare şi plata despăgubirilor materiale, reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale primite şi cele cuvenite.

Se constată că reclamanţii au invocat în susţinerea pretenţiilor formulate existenţa unui refuz nejustificat al Ministerului Justiţiei de acordare a drepturilor salariale solicitate.

Astfel fiind, prin acţiune nu s-a contestat vreun act administrativ unilateral de stabilire a drepturilor salariale sau vreo hotărâre dată în soluţionarea contestaţiilor salariale, pentru modalitatea de stabilire a drepturilor salariale, spre a fi atrasă în cauză competenţa instanţei prevăzute de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII al Anexei V – Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" şi Curtea Constituţională – la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Totodată, Înalta Curte constată că prin acţiune se arată expres că se solicită calcularea în mod corect a drepturilor salariale ale reclamanţilor, prin includerea coeficientului de multiplicare recunoscut în cadrul Familiei ocupaţionale Justiţie altor magistraţi care deţin funcţii şi condiţii de vechime identice.

Legiuitorul a prevăzut competenţa materială şi teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluţionează contestaţia împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale.

Art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017 instituie o competenţă materială de excepţie (derogatorie de la cea de drept comun în materie salarială, reglementată de art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) şi art. 266 din Codul muncii şi de la cea de drept comun în materia contenciosului administrativ, reglementată de art. 10 din Legea nr. 554/2004), care este de strictă interpretare şi nu poate fi extinsă prin analogie.

În speţă, reclamanţii nu au formulat o astfel de plângere şi nu au produs argumente legate de procedura contestaţiei împotriva actelor administrative ale ordonatorului de credite.

Prin urmare, dispoziţiile speciale ale art. 7, Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017 nu sunt incidente în cauză, ele neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturi salariale ale magistraţilor.

Cum în cauză se contestă un act administrativ asimilat, respectiv refuzul nejustificat al Ministerului Justiţiei de a emite ordine de stabilire a drepturilor salariale individuale, se constată incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 conform cărora: "(1) Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel."

În cauza dedusă judecăţii, Ministerul Justiţiei este o autoritate publică centrală şi în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte apreciază că prezentul litigiu este de competenţa Curţii de Apel, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Cu privire la competenţa teritorială, Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, "Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului."

Potrivit art. 127 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., "(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea".

În raport de aceste dispoziţii, competenţa materială aparţine Curţii de Apel, însă, având în vedere că, în litigiul de faţă reclamanţii sunt judecători în cadrul Judecătoriei Zimnicea, ce aparţine de Tribunalul Teleorman şi, implicit, de Curtea de Apel Bucureşti competenţa materială şi teritorială va fi stabilită în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

Sub acest aspect, se impun a fi reţinute şi aspectele statuate prin Procesul-verbal al şedinţei din 28 februarie 2022 a judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că instanţa învestită cu regulatorul de competenţă poate să învestească o instanţă terţă în raport cu conflictul dedus judecăţii, care este competentă legal să judece cauza.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

În consecinţă, pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei de faţă în favoarea în favoarea Curţii de Apel Ploieşti – secţia contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Curtea de Apel Bucureşti, Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Teleorman, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti – secţia contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.