Direct judicial challenge to tax assessment barred by mandatory pre-litigation administrative complaint under Fiscal Code

Şedinţa publică din data de 26 mai 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată şi precizată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2015 reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele DGRFP Braşov – AJFP Covasna – Activitatea de Inspecţie Fiscală şi DGRFP Braşov a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. x/26.02.2015, anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. x/26.02.2015, anularea Procesului –verbal nr. x/25.02.2015, anularea Deciziei de suspendare nr. 4636/19.10.2015, obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor achitate de reclamantă în baza actelor fiscale contestate, precum şi obligarea pârâtelor la plata dobânzilor legale pentru sumele achitate.

Prin cererea depusă la data de 16.11.2015 (f. x vol. II) a fost precizată valoarea obiectului cererii cât priveşte petitul de restituire a sumelor de bani la valoarea de 2.660.214 RON.

În argumentele prezentare în susţinerea acţiunii, reclamanta arată în esenţă că în urma inspecţiei fiscale desfăşurate de pârâta DGRFP Braşov – AJFP Covasna în perioada 19.01.2012 – 27.01.2012 au fost emise documentele fiscale contestate, documente netemeinice şi nelegale, iar la data de 19.10.2015 în mod nelegal a fost suspendată soluţionarea contestaţiei formulate.

În drept s-au invocat dispoziţiile art. 8 şi urm. din Legea 554/2004.

În temeiul art. 6 alin. (4) din OPANAF 3649/2015 în cauză s-a dispus citarea DGRFP Braşov - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii, având în vedere că începând cu data de 1 februarie 2016 reclamanta se află în administrarea acestei direcţii (f. x vol. II).

La termenul de judecată din data de 31.03.2016 instanţa a dispus disjungerea capătului de cerere având ca obiect anularea Deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei nr. 4636/19.10.2015 şi înregistrarea separată a acestei cereri (dosar nr. x/2016 al Curţii de Apel Braşov), iar în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a dispus suspendarea judecăţii prezentei cauze până la soluţionarea definitivă a cauzei având ca obiect anularea Deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei nr. 4636/19.10.2015.

Prin decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 26.06.2020 în dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Braşov a fost admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., a fost anulată Decizia de suspendare a soluţionării contestaţiei nr. 4636/19.10.2015 şi a fost obligată pârâta să soluţioneze contestaţia administrativă. Având în vedere soluţia pronunţată în cauza care a determinat suspendarea, la data de 10.09.2020 a fost repusă pe rol prezenta cauză.

Prin Notele scrise depuse pentru termenul de judecată din data de 10.09.2020 pârâta DGRFP Braşov prin AJFP Covasna a menţinut excepţiile invocate în cuprinsul întâmpinării, arătând că este inadmisibilă atacarea raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere în lipsa finalizării procedurii prealabile şi fără a fi atacată o eventuală decizie de soluţionare a contestaţiei administrative.

La termenul de judecată din data de 10.09.2020 reclamanta A. S.R.L. a făcut cunoscut instanţei că prin Decizia nr. 10005/25.08.2020 pârâta DGRFP Braşov - serviciul Soluţionare Contestaţii a respins ca neîntemeiată contestaţia, împrejurare în care reclamanta a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Braşov acţiune în contencios administrativ având ca obiect anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 10005/25.08.2020, a Deciziei de impunere nr. x/26.02.2015, anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. x/26.02.2015, anularea Procesului –verbal nr. x/25.02.2015, obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor achitate de reclamantă în baza actelor fiscale contestate - în total 2.274.320 RON, precum şi obligarea pârâtelor la plata dobânzilor legale pentru sumele achitate - 1.008.543 RON.

1.2. Hotărârea pronunţată în cauză

Curtea de Apel Braşov– secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 59 din 17 septembrie 2020, a admis excepţia inadmisibilităţii şi, pe cale de consecinţă, a respins ca inadmisibilă acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele DGRFP Braşov – AJFP Covasna – Activitatea de Inspecţie Fiscală, DGRFP Braşov şi DGRFP Braşov – Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii.

1.3. Calea de atac exercitată şi motivele de recurs înfăţişate

Împotriva acestei hotărâri a promovat recurs, reclamanta A. S.R.L, în condiţiile art. 493 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentineţi atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurenta-reclamantă a criticat hotărârea recurată ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, iar prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, sens în care, a invocat, în esenţă, următoarele motive:

- nulitatea hotărârii recurate pentru lipsa de publicitate a şedinţei de judecată, pentru lipsa de procedură cu pârâtele şi pentru imposibilitatea înregistrării conforme a şedinţei de judecată. Arată in acest sens că publicitatea şedinţei de judecată este prevăzută cu valoare de principiu de art. 17 C. proc. civ.. De asemenea, este prevăzută de art. 12 din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară. De asemenea, este prevăzută de art. 10 din Declaraţia universală a drepturilor omului şi de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Astfel, prin manipularea ordinii de soluţionare a cauzelor de pe lista de şedinţe, dosarul a fost lăsat la urmă şi a fost soluţionat fără nicio persoană în sală (doar în prezenţa judecătorului, a grefierului şi a avocatului recurentei). În aceste condiţii, chiar dacă exista posibilitatea teoretică ca publicul să asiste la soluţionarea acestei cauze, în concret în sala nu a fost prezentă nicio persoană. Soluţionarea cauzei fără public în sală echivalează în concret cu o şedinţă de judecată secretă.

- la data de 10.09.2020, era lipsă de procedură cu toate părţile din proces, acestea fiind citate la sediul vechi al Curţii de apel, din Bdul x. Cu toate acestea, apărătorul nostru a fost prezent la şedinţa de judecată, iar reprezentanţii pârâtelor nu.

- instanţa în mod greşit a respins a respins cererea de constatare a lipsei de procedură sub 2 argumente: schimbarea sediului Curţii de apel şi cererea se soluţionare a cauzei în lipsă formulată de pârâte în cuprinsul notelor scrise depuse în cursul lunii august 2020. Prevederile art. 139 alin. (1) C. proc. civ. erau aşadar aplicabile la data 10.09.2020, iar cele două dosare puteau fi conexate, dacă în dosarul x/2015 judecătorul fondului nu s-ar fi grăbit să rămână în pronunţare. Dacă cele două cauze ar fi fost conexate, excepţie inadmisibilităţii ar fi rămas fără obiect. Aceasta este vătămarea suferită de către recurentă. Subsecvent, prin rămânearea în pronunţare şi respingerea cererii de chemare în judecată, recurent a fost vătămată pentru a doua oară, întrucât conexarea se poate dispune doar pentru cauze aflate în primă instanţă.

A treia vătămare, judecătorul fondului nu a luat în considerare prev. art. 41, art. 86, art. 87 şi art. 43 din O.G. nr. 92/2003 (Codul de procedură fiscală) şi nici art. 1 alin. (1) cu raportare la art. 18 alin. (2) din Legea 554/2004 (legea contenciosului administrativ), în acest fel împiedicând accesul subscrisei la verificarea în justiţie a legalităţii Deciziei de impunere, aceasta având natura juridică de act administrativ fiscal. Acest fapt echivalează cu obstrucţionarea accesului la soluţionarea fondului.

A apreciat că în cauză este incident art. 175 alin. (2) rap. la art. 177 alin. (2) teza finală C. proc. civ., având în vedere că recurenta a fost de trei ori vătămată, iar vătămarea poate fi înlăturată numai prin anularea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei în primă instanţă;

- hotărârea recurată este doar aparent motivată în fapt şi în drept, ceea ce echivalează cu o lipsă a motivării. În concret, judecătorul fondului a efectuat doar o analizare a prevederilor legale pe care le-a considerat aplicabile, fără însă a se apleca asupra particularităţilor acestei cauze şi fără a analiza apărările recurentei (eventual să le repingă motivat). Instanţa a ignorat complet toate elementele de mai sus, luând în coniderare un singur element-, nu se regăseşte un capăt de cerere vizând anularei Deciziei nr. 1005;

- în cazul de faţă, aşa cum a arătat, legea permite formularea acţiunii în contencios administrativ împotriva actelor fiscale prejudiciante, chiar dacă pârâtele nu au soluţionat procedura prealabilă în termen legal;

- având în vedere art. 2 alin. (1) lit, h) din legea nr. 554/2004 a Contenciosului administrativ şi art. 70 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum si art. 7, art. 8 alin. (1) din legea nr. 554/2004 a Contenciosului administrativ, prev. art. 21 alin. (1), (2) si (3) din Constituţia României (liberul acces la justiţie, soluţionarea cauzei într-un interval rezonabil), precum şi conduita pârâtelor (pe de o parte, nu soluţionează contestaţia în termen legal, suspendă sine-die soluţionarea Contestaţiei subscrisei prin Decizia de suspendare emisă la 149 de zile de la data Contestaţiei, nu soluţionează contestaţia nici după constitutirea dosarului x/2015 ci abia la 25.08.2020, recurenta a apreciat că invocarea de către pârâte a excepţiei inadmisibilităţii cererii reprezintă un veritabil abuz de drept. Acesta ar trebui sancţionat prin respingerea excepţiei.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna în nume propriu şi în numele Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Braşov a formulat întâmpinare, prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului şi, în consecinţă, menţinerea sentinţei pronunţate de instanţa de fond, ca legală şi temeinic motivată.

La rândul său, recurenta reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 14 decembrie 2020 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 26 mai 20212, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, şi faţă de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date în cursul soluţionării căii de atac cu care a fost investită, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor şi lucrărilor dosarului reţine că recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, mai întâi, trebuie spus că toate susţinerile din recursul reclamatei prin care se tinde la o reapreciere a probelor administrate, în vederea stabilirii unei situaţii de fapt diferite de cea stabilită în faţa instanţei de fond nu pot face obiect de analiză în recurs, întrucât toate acestea ţin de stabilirea situaţiei de fapt supusă judecăţii, şi nu de aplicarea legii, observându-se în acest sens că printr-o reapreciere a probatoriului în sensul dorit de recurent s-ar ajunge să se schimbe situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond, ceea ce nu este permis în recurs.

În acest sens se reţine că, aşa cum reiese din art. 483, art. 488 C. proc. civ., scopul recursului este acela de a supune instanţei de recurs doar examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanţa de fond, şi, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situaţiei de fapt.

Astfel, în motivarea recursului, recurenta-reclamantă nu invocă critici de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, aceasta făcând doar o prezentare a unor texte de lege şi aspecte probatorii exprimându-şi nemulţumirea faţă de soluţia dată de instanţa de fond, fără a arăta care sunt argumentele juridice pentru care apreciază că instanţa a pronunţat o soluţie care nu este motivată şi care este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, adică nu a criticat soluţia instanţei de apel sub aspectul considerentelor prezentate în cuprinsul deciziei şi care au condus la soluţia contestată.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., invocat ca temei pentru casarea sentinţei instanţei de fond, Înalta Curte apreciază că nu este fondat.

Aşadar, potrivit textului de lege mai sus evocat, se poate cere casarea, când, prin hotărârea data, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În susţinerea motivelor de recurs, recurenta a înţeles să încadreze în dispoziţiile art. 488 alin. (5) C. proc. civ., pretinsa ignorare din partea primei instanţe pentru lipsa de publicitate a şedinţei de judecată, pentru lipsa de procedură cu pârâtele şi pentru imposibilitatea înregistrării conforme a şedinţei de judecată.

Instanţa nu îşi poate însuşi argumentul recurentei conform căruia în speţă este vorba despre o nulitate necondiţionată de existenţa unei vătămări, întrucât sunt încălcate dispoziţiile legale referitoare la publicitatea şedinţei de judecată, conform art. 176 pct. 5 C. proc. civ., întrucât, este de observat că textul în discuţie face referire la publicitatea şedinţei de judecată regulă a procesului civil ce rezultă expres din prevederea cuprinsă la art. 17 C. proc. civ., conform căreia şedinţele de judecată sunt publice în afară de cazurile prevăzute de lege.

Aşadar, ori de câte ori instanţa efectuează un act de procedură în şedinţă secretă sau în camera de consiliu şi nu există o dispoziţie expresă pentru a justifica această măsură, actul va fi lovit de nulitate, fiind vorba despre o cerinţă extrinsecă actului de procedură, fără a avea relevanţă dacă există sau nu o vătămare cauzată vreuneia dintre părţi, dat fiind interesul ocrotit prin regula privind publicitatea procesului civil, respectiv asigurarea condiţiilor unui proces echitabil.

De asemenea, principiul publicităţii implică, pe de o parte, desfăşurarea şedinţelor de judecată în prezenţa părţilor şi în condiţii care să garanteze posibilitatea publicului de a asista la dezbateri şi, pe de altă parte, pronunţarea hotărârii prin care se soluţionează cauza în şedinţă publică.

În cauză, nu există niciun indiciu care să sugereze că părţile sau alte persoane interesate nu au putut participa la procedura judiciară ori că pronunţarea hotărârii nu s-a realizat în condiţii de publicitate, aspectele invocate de recurentă nefiind susţinute de conţinutul actelor admistrate în cauză şi care se pretinde că ar fi afectat publicitatea şedinţelor de judecată.

Referitor la critica lipsei de procedură, în sesnul că părţile din proces au fost citate la sediul vechi al Curţii de apel, din Bdul x, aceasta nu poate fi reţinută în condiţiile în care intimatele- pârâte Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna în nume propriu şi în numele Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Braşov au depus la dosar, prin serviciul registratură, pentru termenul de judecată din data de 10 septembrie 2020, note scrise, solicitând, printre altele, judecarea cauzei în lipsă, astfel că, în mod corect, judecătorul fondului a apreciat asupra legalităţii îndeplinirii procedurii de citare cu părţile, luând în considerare poziţia clară a acestora cu privire la cunoaşterea termenului de judecată şi cu privire la cererea de repune de rol formulată de reclamantă.

Ca atare, toate normele cu privire la citare şi îndeplinirea procedurii de citare au fost îndeplinite, astfel că judecătorul fondului a constata corect că nu se mai impune repetarea procedurii de citare prin indicarea noului sediu, fiind astfel respectat dreptul fundamental la apărare, consacrat prin art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului si explicat de jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În continuare a opinat recurenta că, hotărârea instanţei de fond este nemotivată, ceea ce se circumscrie motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat.

Într-adevăr, potrivit 488 pct. 6 C. proc. civ., o hotărâre poate fi recurată când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii, ori numai motive străine de natura cauzei. Nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată. În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 parag. 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză şi de conţinut, instanţa nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, ci pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, iar faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentei nu poate atrage casarea hotărârii.

Cu alte cuvinte, motivarea soluţiei s-a făcut în concret, prin raportare la dispoziţiile legale incidente în cauză şi la situaţia de fapt rezultată din materialul probator administrat, în raport cu obiectul cauzei şi actul administrativ atacat.

În ceea ce priveşte celelalte critici, rezultă că acestea se circumscriu motivului de casare, prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, recurenta susţinând în esenţă că judecătorul fondului a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile legale incidente în cauză: art. 2 alin. (1) lit. h), art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 70 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Atributul esenţial al instanţei de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speţă, nu există critici de nelegalitate în sensul exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., care să vizeze încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Considerentele curţii de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situaţia de fapt care se degajă din înscrisurile administrate.

Înalta Curte constată că nu se impune casarea hotărârii recurate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, reţinând că, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, instanţa de fond nu a interpretat greşit dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1), art. 10 alin. (1) art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Aşa cum reiese din actele şi lucrările dosarului, recurenta-reclamanta A. S.R.L. a depus pentru termenul de judecată din 10 septembrie 2020, Decizia nr. 10005/25.08.2020 pârâta DGRFP Braşov - serviciul Soluţionare Contestaţii 1 prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia sens în care a formulat şi înregistrat pe rolul Curţii de Apel Braşov acţiune în contencios administrativ având ca obiect anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 10005/25.08.2020, a Deciziei de impunere nr. x/26.02.2015, anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. x/26.02.2015, anularea Procesului –verbal nr. x/25.02.2015 precum şi obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor achitate de reclamantă în baza actelor fiscale contestate - în total 2.274.320 RON, precum şi obligarea pârâtelor la plata dobânzilor legale pentru sumele achitate - 1.008.543 RON.

Curtea retine că, potrivit art. 205 alin. (1) Codul de procedură fiscală, împotriva titlului de creanta, precum si împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestatie potrivit legii. Contestatia este o cale administrativă de atac si nu înlatura dreptul la actiune al celui care se considera lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în conditiile legii.

Potrivit art. 210, în solutionarea contestatiei, organul competent se pronunta prin decizie sau dispozitie, dupa caz, care este definitiva în sistemul cailor administrative de atac, iar potrivit art. 218 alin. (2), deciziile emise în solutionarea contestatiilor pot fi atacate de catre contestator la instanta judecatoreasca de contencios administrativ competenta, în conditiile legii.

Or, recurenta-reclamanta în cadrul prezentului litigiu, a atacat decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală, fără însă a învesti instanţa cu un petit corespunzător vizând anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei, astfel că sub acest aspect sunt incidente prevederile art. 205 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi ale art. 213 alin. (2) din acelaşi act normativ ce reglementează posibilitatea atacării în instanţa de contencios a deciziilor emise în soluţionarea contestaţiilor de către organele fiscale, prevederi legale faţă de care, în materie fiscală, recursul administrativ ia forma contestaţiei definite în art. 205 din Codul de procedură fiscală, reprezentând o cale administrativă de atac ce poate fi exercitată de persoana care se considera lezată în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa sa, decizia emisa în soluţionarea contestaţiei, fiind definitiva în sistemul căilor administrative de atac conform art. 210 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, dar putând fi atacată la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă în condiţiile legii.

Prin urmare, se dovedesc nefondate sustinerile recurentei în contextul în care reiese cu claritate că decizia de impunere nu poate fi contestată direct la instanţă, la instanţa de contencios administrativ putând fi atacată, potrivit dispoziţiilor art. 218 din Codul de procedură fiscală, doar decizia dată de organul fiscal competent în soluţionarea contestaţiei împotriva actului administrativ fiscal de impunere.

Deci, contestatia prevăzută de Codul de procedură fiscală are caracterul unei proceduri administrative prealabile obligatorii, cu caracteristica sui generis a atacării în fata instantei de contencios fiscal a răspunsului organului ierarhic superior, iar nu a celui care a emis actul administrativ fiscal de baza.

În aceste conditii, recursul se dovedeste nefondat, deoarece recurenta ar fi trebuit sa cunoască si să respecte dispozitiile art. 218 alin. (2) Codul de procedură fiscală, care prevăd atacarea în contencios fiscal a deciziei data în contestatie.

Prima instanta, în virtutea rolului sau activ, a pus în discutie necesitatea largirii cadrului procesual obiectiv şi subiectiv, însă reclamanta recurentă, uzând de principiul disponibilitatii, a refuzat să-si întregească cererea, subliniind că nu înţelege să solicite anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei în cadrul prezentului litigiu, întrucât a înregistrat pe rolul instanţei o nouă acţiune, având ca obiect anularea actelor administrativ fiscale atacate în prezenta cauză şi suplimentar, anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 1005/28.05.2020.

Raportat la exigenţele de mai sus, instanţa constată că în cauza de faţă reclamanta a înţeles să conteste direct decizia de impunere fără să învestească instanţa cu un petit corespunzător având ca obiect anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei, în această manieră a constatat judecătorul fondului, în mod corect, obiectul acţiunii în contencios administrativ este inadmisibil.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

III. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 59 din 17 septembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Braşov– secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2021.