Revision as inadmissible remedy for challenging EU compensation interpretation and res judicata compliance

Şedinţa publică din data de 26 mai 2021

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

1. Obiectul cauzei:

Hotărârea pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 5399 din 7 noiembrie 2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu opinie majoritară, a respins excepţia nulităţii recursului, a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulate de recurenta-reclamantă şi, în consecinţă, a admis recursul formulat de S.C. A. împotriva sentinţei nr. 1080 din 28 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi, rejudecând, a admis acţiunea reclamantei S.C. A. S.R.L.şi a anulat Decizia nr. 18/20.10.2016 şi Procesul-verbal nr. x/22.07.2016 emise de pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

Totodată, a obligat intimatul-pârât Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale la plata sumei de 14.579,75 RON către recurenta-reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată pentru fond şi recurs.

Opinia separtă a fost în sesnul respingerii recursului ca nefondat.

În motivarea hotărârii, instanţa de recurs a reţinut considerentele arătate în continuare.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului exercitat de reclamantă instanţa a apreciat că este neîntemeiată, întrucât prin calea de atac exercitată se tinde a se demonstra, interpretarea eronată a dispoziţiilor 30 alin. (5) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006 din perspectiva condiţiilor impuse pentru exercitarea dreptului la obţinerea compensaţiei prin Decizia Comitetului Monitorizare nr. 16/2010.

Referitor la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurenta-reclamantă, instanţa a reţinut lipsa de pertinenţă a întrebărilor preliminare înaintate de acesata, în contextul în care în cauză nu este contestată întinderea dreptului material la compensaţia reglementată prin art. 30 alin. (5) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006, ci cerinţele de ordin formal pentru exerciţiul acestui drept, care nu-şi găsesc reglementarea în acest act normativ unional, ci în pretinsele reglementări cu caracter naţional, asupra cărora instanţele naţionale au plenitudine de competenţă.

Pe fondul recursului, a reţinut instanţa, examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate şi, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, în opinia majoritară, că recursul reclamantei societatea A. este fondat.

Astfel, prin art. 30 din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006 al Consiliului din 27 iulie 2006 privind Fondul European pentru Pescuit, act normativ unional cu efecte directe în plan naţional, s-a reglementat posibilitatea acordării de sprijin prin acordarea de indemnizaţii pentru utilizarea unor metode de producţie în acvacultură care să ajute la protejarea şi ameliorarea mediului şi la conservarea naturii, respectiv pentru a promova conform art. 30 alin. (2) lit. d) acvacultura durabilă compatibilă cu constrângerile specifice de mediu rezultând din desemnarea zonelor Natura 2000, în conformitate cu Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale şi a speciilor de faună şi floră sălbatică.

Potrivit art. 30 alin. (5) lit. c) din regulament este alocată o indemnizaţie excepţională pentru maximum doi ani de la data deciziei de instituire a zonei Natura 2000 şi numai pentru unităţile de acvacultură existente înainte de această decizie, calculată de statele membre conform alin. (4) în baza unuia sau a mai multora dintre următoarele criterii: pierderea de venit suportată, costul suplimentar care poate rezulta din aplicarea metodelor privind mediul acvatic, necesitatea de a oferi sprijin financiar pentru desfăşurarea proiectului şi dezavantajele specifice sau costurile de investiţii pentru unităţile situate în interiorul sau în apropierea zonelor Natura 2000.

Prin urmare, reţine instanţa, beneficiarii pot beneficia de o indemnizaţie excepţională pentru maximum doi ani, prin raportare la pierderea de venit suportată, criteriu avut în vedere şi de autoritatea de mangement atunci când a instrumentat cererile reclamantei. Această indemnizaţie, aşa cum s-a reţinut prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 683/2016, are natura juridică a unei despăgubiri şi a vizat pierderile înregistrate pe anii 2008 şi 2009.

La determinarea sumei alocate fiecărui an s-au avut în vedere pierderile de producţie superioare procentului de 35% pentru fiecare an, precum şi suprafaţa de 1549 ha luciu de apă, pentru care reclamanta era îndreptăţită la 1000 RON/ha, astfel că la un simplu calcul rezultă că suma cuvenită pentru fiecare an era de 1.549.000 RON, cum s-a procedat în cauză.

De altfel, aşa cum rezultă cu evidenţă din procesul-verbal atacat neregula imputată reclamantei a constat în aceea că a solicitat, iar autoritatea de management pârâtă i-a acordat, prime pentru compensarea pierderilor de producţie înregistrate în cadrul amenajării piscicole Sultana, în valoare totală de 3.098.000,00 RON (1.549.000 RON + 1.549.000 RON), valoare calculată pentru o suprafaţă totală de luciu apă de 1549 ha, la o compensaţie de 1.000 RON/ha, pentru fiecare an în parte (2008 şi 2009), şi nu calcularea unei singure compensaţii pentru o perioadă de maxim 2 ani, nerespectând astfel prevederile legislaţiei comunitare şi naţionale şi anume art. 30 al Regulamentului (CE) nr. 1198/2006 al Consiliului privind Fondul European pentru Pescuit precum şi ale Deciziei Comitetului de Monitorizare nr. 16/2010, document ce a stat la întocmirea Ghidului Solicitantului în baza căruia beneficiarul a solicitat compensaţia.

Prin urmare, nu cuantumul indemnizaţiei este considerat ca fiind excedentar faţă de cerinţele legii, ci modalitatea de acordare, legiutorul unional în viziunea autorităţii de management prevăzând o unică indemnizaţie pentru maximul doi ani, iar nu două indemnizaţii pentru fiecare an în parte, punct de vedere îmbrăţişat de instanţa de fond.

A mai reţinut instanţa că sintagma "o indemnizaţie excepţională" are în vedere situaţia acordării despăgubirilor din Fondul European pentru Pescuit o singură dată în aplicarea acestui program de asistenţă financiară, fără să excludă posibilitatea ca alocarea ei în concret să fie făcută prin mai multe plăţi, care prin adiţionarea lor să aibă ca rezultat nivelul maxim prevăzut de legiutor. În concordanţă cu această interpretare a fost conduita reclamantei, precum şi a autorităţii de managment, atât la momentul procesării şi validării cererilor de finanţare, precum şi cu ocazia activităţilor de control ulterioare. Decizia nr. 16/02.03.2010 a Comitetului de Monitorizare a Programului Operaţional pentru Pescuit 2007 – 2013 invocată prin actele administrative contestate în cauză, contrar aprecierilor instanţei de fond nu constituie un act administrativ cu caracter normativ, care să instituie reguli de conduită pentru subiecţii adresanţi, pentru a căror nerespectare să poată fi angajată răspunderea juridică, pentru simplul motiv că nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României, dincolo de neîndeplinirea celorlalte trăsături care-l diferenţiază de un act administrativ cu caracter individual, respectiv acelea de a institui reguli generale cu aplicabilitate repetată şi a produce efecte erga omnes.

Nu în ultimul rând, instanţa de control judiciar a apreciat că în cauză nu putea fi reţinută existenţa unei nereguli în sarcina reclamantei, având în vedere că la o simplă analiză se observă că reclamantei i s-a imputat suma de 1.590.000 RON aferentă Ordinului de finanţare nr. x/2011, întrucât i-au fost achitate două prime pentru doi ani consecutivi, fără a-i fi calculată o singură compensaţie pentru o perioadă de maxim 2 ani.

Or, chiar dacă s-ar fi calculat o singură compensaţie pentru o perioadă de doi ani, cuantumul acesteia trebuia să fie acelaşi, conform celor arătate în precedent, cu cel rezultat din însumarea primelor acordate anual, în condiţiile în care împrejurările luate în calcul în cei doi ani au fost aceleaşi.

Aşadar, nu se poate susţine că prin conduita sa reclamanta ar fi prejudiciat bugetul unional, condiţie pentru a reţine în sarcina sa o neregulă şi a-i fi antrenată răspunderea corespunzător.

În opinia separată, contrar celor arătate în opinia majoritară, soluţia a fost de respingere a recursului ca nefondat, având în vedere că în speţă, nu este vorba despre încălcarea unor dispoziţii legale în materia atribuirii unor contracte de achiziţii publice, însă principiul este valabil mutatis mutandis, mai ales că, la data încheierii contractului de finanţare şi a celor două ordine de finanţare era în vigoare Regulamentul (CE, EURATOM) nr. 2988/95 şi Regulamentul (CE) nr. 1198/2006 al Consiliului, prin care se definea neregula ca fiind "orice încălcare a unei dispoziţii de drept comunitar care rezultă dintr-un act sau dintr-o omisiune a unui operator economic care are sau ar avea ca efect prejudicierea bugetului general al Uniunii Europene prin imputarea bugetului general cu o cheltuială nejustificată".

Aşadar, motivul de nelegalitate invocat de recurenta-reclamantă este nefondat, în raport de dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 66/2011, a hotărârii CJUE sus-menţionată şi a dispoziţiilor regulamentare, care conduc la acceptarea ca prejudiciul să nu fi fost efectiv produs. Se mai reţine că disputa juridică este însă fără relevanţă în prezenta cauză, deoarece, neregula are ca efect prejudicierea bugetului general al Uniunii Europene.

Contrar opiniei majoritare, în speţă sunt aplicabile disp. art. 25 din O.U.G. nr. 66/2011, astfel că instanţa de judecată nu poate interpreta dispoziţiile art. 30 alin. (5) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006 într-un alt mod, contrar celui avut în vedere de instituţiile europene, însă, în ipoteza existenţei unei îndoieli, avea obligaţia sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebare preliminară.

Din conţinutul art. 30 alin. (5) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006 reiese, în mod indubitabil, că indemnizaţia este excepţională (unică) şi se acordă pentru maximum doi ani, fără să se prevadă că se acordă o indemnizaţie pentru fiecare an, cum în mod greşit, autorităţile române competente au realizat în concret.

Pentru acest motiv, neregula este sistemică şi sunt incidente disp. art. 25 din O.U.G. nr. 66/2011, iar procesul-verbal de constatare a fost întocmit legal, cel puţin din această perspectivă.

A mai treţinut instanţa că Ordinul nr. 16/2010 nu conţine prevederi contrare art. 30 alin. (5) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006, cum susţine opinia majoritară, ci copiază dispoziţii din regulament, care însă, au fost aplicate greşit de autorităţile competente naţionale, ceea ce a declanşat ceea ce art. 25 din O.U.G. nr. 66/2011 defineşte ca fiind o neregulă sistemică.

Prin urmare, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, abaterea este calificată drept neregulă, în temeiul art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, prejudiciul este efectiv produs, recurenta-reclamantă este datoare să restituie suma în cuantum de 1.549.000 RON, motiv pentru care recursul ar fi trebuit să fie respins ca nefondat, în temeiul art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea ner. 554/2004, modificată şi completată.

2. Cererea de revizuire

Prin cererea înregistrată, la data de 12 martie 2020, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2020, pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a formulat cerere de revizuire invocând motivul reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi art. 21 din legea nr. 554/2004 .

În esenţă, revizuentul arată referitor la motivul de revizuire întemeiat pe art. 509 alin. (1) oct. 8 din C. proc. civ. că în Dosarul nr. x/2016, în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 5399/07.11.2019, instanţa de control judiciar s-a pronunţat asupra fondului, prin două opinii diferite, decizia finală încălcând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi nesocotind dispoziţiile art. 126 din Constituţia României care prevede clar faptul că: "(3)Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.", atrăgând astfel aplicabilitatea art. 509 alin. (1) pct. 8 şi următoarele din C. proc. civ.. în acest sens, precizăm că, instanţa de recurs, prin decizia civilă a cărui revizuire o solicităm, nu a ţinut cont de faptul că la momentul pronunţării Deciziei nr. 5399/07.11.2019.

Aceeaşi instanţă, se pronunţase deja printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cauze cu acelaşi obiect, respectiv modul de interpretare şi aplicare al art. 30 din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006.

Revizuenta menţionează o serie de cauze respectiv: dosarul nr. x/2016, ICCJ s-a pronunţat definitiv prin Decizia nr. 3022/04.06.2019, în sensul admiterii recursului MADR, dispunând casarea sentinţei cu consecinţa respingerii acţiunii pe fond; dosarul nr. x/2016, ICCJ s-a pronunţat definitiv prin Decizia nr. 3714/27.06.2019 în sensul admiterii recursului MADR, dispunând casarea sentinţei cu consecinţa respingerii acţiunii pe fond; dosar nr. x/2016, ICCJ s-a pronunţat definitiv prin Decizia nr. 5741/20.11.2019, în sensul: "Admite recursul formulat de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Direcţia Generală Control Antifraudă şi Inspecţii împotriva sentinţei nr. 396 din 27 decembrie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ si fiscal. Casează sentinţa atacată şi, rejudecând cauza, respinge acţiunea reclamantei Asociaţia Judeţeană a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi Galaţi, ca neîntemeiată, s.a.m.d.

Astfel, în speţă, în raport de ultima hotărâre rămasă definitivă în cauze de acelaşi fel, respectiv Decizia nr. 1092/24.02.2020 pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2016, prin care ICCJ s-a pronunţat definitiv în sensul admiterii recursului MADR, dispunând casarea sentinţei cu consecinţa respingerii acţiunii pe fond, deci respectând principiul autorităţii de lucru judecat, revizuentul MADR înţelege să declare prezenta cale extraordinară de atac.

A mai precizat revizuentul că instanţele de judecată au fost învestite cu un număr de 22 de cauze având acelaşi obiect cu prezenta cauză, respectiv contestarea actelor administrative prin care s-a stabilit în sarcina acestora o creanţă bugetară în raport de modul de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 30 alin. (5) Ut. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006.

Cochide în sensul că, a respinge prezenta revizuire însemnă că judecătorul, deşi constată nesocotită autoritatea de lucru judecat, refuză sancţionarea acestei încălcări şi validează o hotărâre nelegală.

Fată de considerentele arătate revizuentul a solicitat admiterea cererii de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 şi următoarele din C. proc. civ., fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate, întrucât există hotărârii potrivnice, cu trimiterea cauzei spre rejudecare fiind încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Referitor la motivul de revizuire întemeiat pe art. 21 din Legea nr. 554/2004, cu modificările si completările ulterioare, revizuentul a arătat că Instanţa de recurs, în opinie majoritară, prin decizia civila a cărui revizuire o solicită a interpretat în mod eronat, dispoziţiile art. 30 alin. (5) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006, transformându-se într-un adevărat legiuitor. Sumele stabilite prin titlul de creanţă reprezintă fonduri cu regim juridic special, plătite necuvenit beneficiarului, din bugetul comunitar şl bugetul naţional, reprezentând prejudiciu cert adus acestor bugete.

Sumele stabilite prin Procesul-verbal contestat nu provin din patrimoniul societăţii ci din fonduri europene, fiind plătiţi recurentei-reclamante urmare depunerii de către aceasta a unei cereri de finanţare. După cum a arătat în apărările depuse la dosarul cauzei, paguba nu este una potenţiala, ci una reală şi efectivă, Comisia Europeană punând în vedere României să întreprindă măsuri în vederea reîntregirii bugetului FEP.

Instanţa de recurs prin opinia majoritară a reţinut contrar celor arătate anterior, respectiv a reţinut, în mod eronat faptul că paguba nu este una reală. De asemenea, neregulile financiare semnalate de către Comisia Europeană au fost confirmate şi de către Curtea de Conturi, fiind vorba de o eroare sistemică. Practic, Comisia Europeană, Curtea de Conturi şi structura de control a MADR - DGCAI au concluzionat asupra producerii unei pagube efective în bugetul FEP.

3. Apărările intimatei S.C. A.,

Intimata a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea cererii de revizuire, în principal, ca inadmisibilă. În subsidiar, se solicită respingerea cererii de revizuire, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea apărărilor a arătat, cu privire la primul aspect de revizuire, prin raportare la prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 care face referire la posibilitatea unui revizuent de a solicita revizuirea unei hotărâri, dacă se încalcă efectele autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri precedente, că nu cunoaşte care este tehnica urmărită de revizuentă şi prin prisma cărei hotărâri anterioare s-ar aduce atingere hotărârii revizuite.

În ceea ce priveşte art. 21 din Legea contenciosului administrativ, arată că există posibilitatea formulării unei cereri de revizuire în măsura în care se pronunţa o hotărâre în dreptul intern cu încălcarea unui regulament care ar avea întâietate. Menţionează că în acest sens este vorba de Regulamentul nr. 1198 al Uniunii Europene, respectiv art. 30, pe care l-au analizat instanţele.

II. Considerentele Înaltei Curţi

1. Asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii de revizuire, invocată de intimata S.C. A.

Cererea de revizuire este întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În actualul cadru procesual, Înalta Curţe de Casaţie şi Justiţie a fost învestită cu o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenţei unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Această reglementare legală a soluţiilor pe care le poate pronunţa instanţa de revizuire dă expresie scopului căii de atac în discuţie, care constă, de regulă, în cel de a îndepărta erorile săvârşite în legătură cu starea de fapt stabilită în hotărârea atacată; doar în ipoteza hotărârilor potrivnice, legea prevede că soluţia pe care instanţa de revizuire o va pronunţa, când găseşte calea de atac întemeiată, este cea a anulării celei din urmă hotărâri – în mod firesc, de altfel, pentru că în acest fel se valorifică autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Limitele dezbaterilor în care se desfăşoară judecata cererii de revizuire sunt indicate în art. 513 alin. (3) C. proc. civ.: ele vizează nu doar admisibilitatea căii de atac, ci şi faptele pe care ea se întemeiază – fapte care trebuie să aibă, aşadar, aptitudinea de a determina schimbarea hotărârii.

Titularul cererii de revizuire a susţinut, aşa cum reiese din expunerea argumentelor din cererea de revizuire că se încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 1092/24.02.2020 din dosarul nr. x/2019. Astfel, prin sentinţa civilă nr. 253/CA din 16 decembrie 2016, Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea în contencios administrativ şi fiscal promovată de reclamanta S.C. B. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Direcţia Generală Control Antifraudă şi Inspecţii şi a dispus anularea procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/18.03.2016 şi Decizia nr. 307627/27.05.2016 şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 7.200 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

În recursul promovat, prin Decizia nr. 1092/24.02.2020 din dosarul nr. x/2019, a fost admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Direcţia Generală Control Antifraudă şi Inspecţii împotriva sentinţei civile nr. 253 din 16 decembrie 2016 A Curţii de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, casată sentinţa recurată şi în rejudecare a fost respinsă acţiunea ca neîntemeiată.

Or, potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Aşadar, revizuirea pentru contrarietate de hotărâri îşi are suportul logic în respectarea puterii lucrului judecat, în situaţia în care instanţele au dat soluţii contrare, a căror executare este imposibilă ca urmare a faptului că fiecare parte se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă, iar ieşirea din situaţia anormală, creată de existenţa hotărârilor potrivnice, nu se poate realiza decât prin revizuirea şi anularea ultimei hotărâri, care înfrânge principiul autorităţii de lucru judecat. Astfel, este necesar ca hotărârile potrivnice să întrunească cerinţa triplei identităţi de cauză, obiect şi părţi.

Totodată, admisibilitatea unei revizuiri pentru contrarietate de hotărâri este supusă condiţiei ca în cel de-al doilea proces să nu fi fost invocată autoritatea de lucru judecat sau, dacă aceasta a fost invocată, să nu se fi discutat. O asemenea cale de atac nu este de natură a permite rejudecarea cauzei pentru simplul fapt că există două puncte de vedere diferite asupra aceleiaşi chestiuni.

Or, câtă vreme în motivele de revizuire susţinute de revizuent, se afirmă o pretinsă contrarietate între hotărâri definitive ale aceleiaşi instanţe), pronunţate în cauze similare (iar nu identice), în privinţa altor părţi care sunt în aceeaşi situaţie ca şi revizuentul, aceşta din urmă nu pot obţine anularea deciziei instanţei de recurs întrucât practica neunitară a instanţelor nu poate fi remediată pe calea unei cereri de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru situaţia descrisă, nu este întrunită cerinţa ca hotărârile să fi fost pronunţate în cazul unui litigiu cu privire la care să se verifice tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Cu alte cuvinte, nu îi este permis instanţei de revizuire să se transforme în instanţă de recurs şi să cenzureze modalitatea în care o altă instanţă a dat efect sau nu autorităţii de lucru judecat, în forma sa pozitivă. Odată ce o instanţă s-a pronunţat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluţii se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, şi nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în care instanţa este chemată să statueze ea însăşi asupra incidenţei acestei instituţii, şi nu să cenzureze o judecată anterioară.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei.

In concluzie, revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în M.Of. nr. 455/21.12.2010).

În continuare, spunem că motivul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a fost conceput ca un ultim remediu intern menit să asigure preeminenţa prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi a celorlalte reglementări europene cu caracter obligatoriu, în lumina principiilor şi interpretărilor cristalizate în jurisprudenţa jurisdicţiilor Uniunii Europene.

Motivul de revizuire urmează a fi analizat însă în contextul reglementării generale a acestei căi de atac extraordinare, de retractare, pentru că dreptul european nu impune unei jurisdicţii naţionale să repună în discuţie fondul litigiului şi să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri. (cauza Rosmarie Kapferer c. Schlank & Schick Gmb H., C-23/2004, Hotărârea CJUE din 16 martie 2006).

Conform prev. art. 21 alin. (1) din C. proc. civ.:"Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată."

Conform acestui text de lege, " Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată (…) ".

Înalta Curte constată că prezenta cale de atac extraordinară este întemeiată pe prevederile art. 21 din Legea nr. 554/2004, care reglementează un caz de revizuire specific materiei contenciosului administrativ, constând în încălcarea, prin hotărârea definitivă atacată cu revizuire, a priorităţii dreptului unional, prevăzut de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţie.

Totodată, Înalta Curte reţine că, deşi acest caz de revizuire este prevăzut de legea specială, procedura de soluţionare a cererii este cea stabilită de C. proc. civ., ceea ce presupune examinarea, conform art. 513 alin. (3) C. proc. civ., a condiţiilor de admisibilitate a revizuirii, prin prisma cerinţelor prevăzute de art. 21 din Legea nr. 554/2004.

Din această perspectivă, reţinem şi indicaţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie expusă cu ocazia pronunţării unei hotărâri pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, obligatorie conform art. art. 521 alin. (3) d in C. proc. civ. .

Astfel, prin decizia nr. 45 din 12 decembrie 2016 referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) teza I din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se menţionează că " (…) este inadmisibilă cererea de revizuire prin care, în lipsa oricărui element de noutate (care ar putea fi hotărâri pronunţate de CJUE sau dispoziţii de drept unional neinvocate în cauză sau, deşi invocate, netratate de instanţă), se urmăreşte revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorităţii dreptului unional, deoarece se opune caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac de retractare (iar nu de reformare), corelat cu principiul autorităţii de lucru judecat.

73. Dacă dreptul Uniunii sau hotărârea interpretativă a CJUE a fost invocată în faţa instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere şi această instanţă a analizat-o, partea nu poate critica soluţia pe calea revizuirii deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanţa de fond sau de recurs. Inadmisibilitatea se impune în această ipoteză întrucât a socoti revizuirea admisibilă ar însemna ca instanţa sesizată cu cererea de revizuire să examineze soluţia instanţei care a pronunţat hotărârea supusă revizuirii, adică să exercite un control judiciar, care nu se poate realiza pe calea revizuirii. Un astfel de control judiciar se poate realiza numai pe calea de atac de reformare, dată în competenţa instanţei ierarhic superioare celei care a pronunţat hotărârea .

74. Această soluţie, care rezultă din principiile care guvernează calea extraordinară de atac de retractare a revizuirii, conform legii naţionale, respectă principiul echivalenţei din dreptul european şi principiul securităţii juridice " (par. 72-74).

84. Revine însă instanţei de judecată obligaţia să verifice admisibilitatea revizuirii, raportat la cazul concret dedus judecăţii, orientându-se după reperele menţionate mai sus şi, dacă este cazul, fără să se limiteze la ele, stabilind dacă dispoziţiile de drept european erau sau nu în vigoare la data faptelor relevante în cauză, dacă ele au făcut sau nu obiectul analizei instanţei de judecată ori dacă prin cererea de revizuire se urmăreşte schimbarea cauzei juridice a cererii sub aspectul faptelor relevante pe care s-au întemeiat motivele de nelegalitate."

Aceste considerente sunt similare celor reţinute de CJUE în hotărârea pronunţată la 16 martie 2006, în cauza C – 23/2004 - Rosmarie Kapferer c. Schlank & Schick Gmb H, prin care s-a arătat că: "dreptul comunitar nu impune unei jurisdicţii naţionale să reia în discuţie fondul litigiului şi să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri".

În consecinţă, Înalta Curte constată că, în analiza admisibilităţii cererii de revizuire întemeiată pe prevederile art. 21 din Legea nr. 554/2004, trebuie avute în vedere, pe de-o parte, hotărârile pronunţate de CJUE sau dispoziţiile de drept unional pe care revizuentul apreciază că le-a încălcat hotărârea atacată, iar, pe de altă parte, împrejurarea dacă dreptul Uniunii sau hotărârea interpretativă a CJUE a fost analizată de instanţa de recurs, respectiv dacă problematica legată de aplicarea principiului priorităţii dreptului unional a primit o dezlegare în faza procesuală anterioară.

În concret, din modalitatea în care este redactată cererea de revizuire, rezultă cu claritate că revizuentul nu invocă o incompatibilitate a prevederilor din legislaţia internă aplicată de instanţa de recurs cu ordinea juridică a Uniunii Europene şi nici nu aduce vreo critică hotărârii ce face obiectul prezentei revizuiri din perspectiva încălcării dreptului comunicar, ci, în realitate, tinde la o nouă judecare a recursului, situaţie incompatibilă cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cu referire la respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.

Or, în cauză, aşa cum reiese din argumentele prezentate prin cererea de revizuire revizuentul îşi declară nemulţumirea faţă de modul în care instanţele judecătoreşti au analizat apărările formulate, atât pe fond, cât şi în calea de atac.

Practic, revizuentul nu aduce nicio critică hotărârii ce face obiectul prezentei revizuiri din perspectiva încălcării dreptului comunitar, ci reiterează aspecte susţinute în faţa instanţei de recurs.

În plus, a recunoaşte părţilor posibilitatea de a contesta hotărârea dată în recurs sub aspectul modalităţii de interpretare şi de aplicare a unor texte legale ar echivala cu asimilarea revizuirii unei căi ordinare de atac, cu consecinţa unui recurs la recurs, care ar urma să fie soluţionat de aceeaşi instanţă.

În mod evident, nici jurisprudenţa instanţelor interne nu poate fi invocată pe tărâmul motivului de revizuire în discuţie.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 513 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale împotriva Deciziei nr. 5399 din 07 noiembrie 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016, ca inadmisibilă.

În temeiul dispoziţiilor art. 451 alin. (2) şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ. se va dispune obligarea revizuentului la plata sumei de 3.203 RON cu titlul de chleltuieli de judecată către intimata S.C. A., în ceea ce priveşte onorariul avocaţial.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire declarată de revizuentul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale împotriva Deciziei nr. 5399 din 07 noiembrie 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016, ca inadmisibilă.

Obligă revizuentul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale la plata sumei de 3.203 RON cu titlul de chleltuieli de judecată către intimata S.C. A., în ceea ce priveşte onorariul avocaţial, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2021.