Judicial disciplinary liability for alleged bad faith and gross negligence: scope of court review and threshold for misconduct

Şedinţa publică din data de 26 mai 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin contestaţia înregistrată la data de 27.06.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară, judecător B. şi judecător C. să se dispună anularea Rezoluţiei inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare din 13.06.2019, dată în dosarul 19-1726 şi a Rezoluţiei de clasare nr. 551/18.03.2019 dată în lucrarea 19-1354, cu trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 890 din 3 decembrie 2019 a respins contestaţia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Inspecţia Judiciară, B. judecător la Curtea de Apel Bucureşti şi C. judecător detaşat la Institutul Naţional de Magistratură împotriva rezoluţiei nr. 551/18.03.2019 a IJ-DIJ dată în lucrarea 19-1354 şi a rezoluţiei din 13.06.2019 pronunţată de Inspectorul Şef al IJ în lucrarea 19-1726.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva sentinţei nr. 890 din 3 decembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a promovat recurs, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., solicitând asmiterea recursului, casarea sentineţi atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurentul-reclamant a criticat hotărârea recurată ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, iar prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, sens în care, a invocat, în esenţă, următoarele motive:

- nici instanţa de fond şi nici Inspecţia Judiciară nu au cercetat nimic din faptele sesizate ca fiind abateri disciplinare, astfel că pana în prezent procedurile parcurse au fost în întregime formale;

- efectul soluţiei pronunţate de magistraţi, este acela ca persoanele care încalcă legea răman aproape nesanctionate si isi pot desfăşura activitatea ilicite in continuare, iar persoană care urmăreşte aplicarea legii, si a făcut eforturi foarte mari pentru aplicarea legii, sa ramana si fara banii cheltuiţi si cu posibilitatea lezării sale in continuare ca urmare a neopririi ativitatii ilicite, ce este revoltător;

- reaua-credinta a magistraţilor este vădita, ca urmare a încălcării a multor dispoztitii materiale si procedurale, mare parte elementare.

- faptele de mai sus reprezintă abateri prevăzute de art. 99 lit. s) si t). din Legea 303/2004, ce au fost săvârşite cu ocazia soluţionării dosarului civil x/2013 al CAB secţia IV-a civila;

- consideră recurentul că toate cele de mai sus, indeplinesc elementele constitutive ale abaterii disciplinare de exercitare a funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă prevăzuta de art. 99 lit. ţ) din Legea 303/2004, si de motivare a soluţiei in mod vădit contrar raţionamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiţiei prevăzut de art. 99 lit. s) din Legea 303/2004, cu ocazia soluţionării dosarului civil x/2013 al CAB secţia IV-a civila.

- al doilea motiv de recurs priveşte faptul că ar fi invocat lucruri pe care nu le-a invocat, astfel încât motivarea este străină pricinii. Se spune că ar fi criticat instanţa de recurs, adică judecătorii care au pronunţat soluţia, pe motive de temeinicie. Susţine că nu a făcut aşa ceva, întrucât criticile pe care le-a formulat sunt în acord cu o evidenţă. Susţine că a menţionat că nu a fost cercetată situaţia, nu că situaţia este alta;

- referitor la considerentele instanţei vizând argumentele sentinţei, recurentul subliniază faptul că o motivare succintă contravine modalităţi fireşti de motivare a hotărârilor judecătoreşti, neîndeplinindu-se obligaţia de redactare cu respectarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ.

- un alt lucru pe care l-a cercetat şi nu l-a invocat este faptul că a formulat sesizare împotriva a doi judecători din trei, întrucât a fost o amânare de pronunţare de mai multe zile. Arată că a interpretat acest lucru ca o divergenţă în complet, motiv pentru care cu prilejul altor şedinţe de judecată a văzut că doi dintre judecători comunicau în proporţie de 75%, iar cu al treilea comunicau în proporţie de 25%, motiv pentru care a considerat că acela nu a participat în mod real la luarea deciziei, astfel că nu s-a îndreptat împotriva acestuia;

- solicită să se aprecieze dacă pretenţiile sale sunt întemeiate. Solicită admiterea recursului, desfiinţarea rezoluţiei dată de Inspecţia Judiciară şi continuarea cercetărilor în privinţa celor doi magistraţi

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului şi, în consecinţă, menţinerea sentinţei pronunţate de instanţa de fond, ca legală şi temeinic motivată.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 26 martie 2020 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 26 aprilie 2021, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, şi faţă de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date în cursul soluţionării căii de atac cu care a fost investită, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor şi lucrărilor dosarului reţine că recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, mai întâi, trebuie spus că toate susţinerile din recursul reclamatului prin care se tinde la o reapreciere a probelor administrate, în vederea stabilirii unei situaţii de fapt diferite de cea stabilită în faţa instanţei de fond nu pot face obiect de analiză în recurs, întrucât toate acestea ţin de stabilirea situaţiei de fapt supusă judecăţii, şi nu de aplicarea legii, observându-se în acest sens că printr-o reapreciere a probatoriului în sensul dorit de recurent s-ar ajunge să se schimbe situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond, ceea ce nu este permis în recurs.

În acest sens se reţine că, aşa cum reiese din art. 483, art. 488 C. proc. civ., scopul recursului este acela de a supune instanţei de recurs doar examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanţa de fond, şi, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situaţiei de fapt.

Astfel, în motivarea recursului, recurentul-reclamant nu invocă critici de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, aceasta făcând doar o prezentare a unor texte de lege şi acte normative, aspecte probatorii exprimându-şi nemulţumirea faţă de soluţia dată de instanţa de fond, fără a arăta care sunt argumentele juridice pentru care apreciază că instanţa a pronunţat o soluţie care nu este motivată şi care este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, adică nu a criticat soluţia instanţei de apel sub aspectul considerentelor prezentate în cuprinsul deciziei şi care au condus la soluţia contestată

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., invocat ca temei pentru casarea sentinţei instanţei de fond, Înalta Curte apreciază că nu este fondat.

Aşadar, potrivit textului de lege mai sus evocat, se poate cere casarea, când, prin hotărârea data, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În susţinerea motivelor de recurs, recurentul a înţeles să încadreze în dispoziţiile art. 488 alin. (5) C. proc. civ., pretinsa ignorare din partea primei instanţe de a cerceta faptele sesizate ca fiind abateri disciplinare.

A opinat recurentul că prin omisiunea de a analiza această apărare, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., cauză de nulitate a hotărârii întrucât ar determina stabilirea inexactă a existenţei sau inexistenţei faptelor criticate.

Înalta Curte subliniază că, potrivit doctrinei juridice al cincilea motiv de casare vizează orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic.

Practic, acest motiv de casare cuprinde toate neregularităţile procedurale ce pot fi săvârşite în cursul procedurii judiciare, cu excepţia celor care sunt constituite în motive distincte de recurs.

Aşadar, sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se pot include mai multe neregularităţi de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părţi, nesemnarea cererii reconvenţionale etc. Dispoziţiile art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură, iar textul vizează o singură ipoteză de nulitate: încălcarea formelor procedurale.

Aşa cum s-a menţionat la pct. 1.3. al prezentei decizii, recurentul a susţinut, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond este motivată necorespunzător, conţinând considerente contradictorii şi/sau străine cauzei, ceea ce se circumscrie motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat.

Într-adevăr, potrivit 488 pct. 6 C. proc. civ., o hotărâre poate fi recurată când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii, ori numai motive străine de natura cauzei. Nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa. În prezenta cauză, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse la art. 425 alin. (1) lit. a)-c) C. proc. civ., republicat, întrucât instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, judecătorul fondului analizând în mod detaliat susţinerile părţilor, în raport cu dispoziţiile legale invocate de acestea şi cu materialul probator administrat in cauză.

Cu alte cuvinte, motivarea soluţiei s-a făcut în concret, prin raportare la dispoziţiile legale incidente în cauză şi la situaţia de fapt rezultată din materialul probator administrat, în raport cu obiectul cauzei şi actul administrativ atacat.

În ceea ce priveşte celelalte critici, rezultă că acestea se circumscriu motivului de casare, prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, recurentul susţinând în esenţă că judecătorul fondului a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile legale incidente în cauză: art. 97 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004; art. 99 lit. s)şi t), art. 991 din Legea nr. 303/2004.

Considerentele curţii de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situaţia de fapt care se degajă din înscrisurile administrate.

Este de menţionat că acest text vizează încălcarea legii de drept substanţial (material), încălcare ce poate îmbrăcă mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită; violarea unor principii generale de drept.

Instanţa de control judiciar reţine că din interpretarea textelor de lege aplicabile rezultă că instanţa de judecată nu efectuează ea însăşi o procedură disciplinară, neputând analiza dacă faptele imputate atrag sau nu o răspundere disciplinară a magistratului.

Instanţa de judecată este chemată să analizeze exclusiv legalitatea actului administrativ contestat, în condiţiile Legii nr. 554/2004.

Înalta Curte reţine că legalitatea rezoluţiei de clasare se verifică, în concret, în raport cu elementele constitutive ale abaterii disciplinare reclamate.

Conform art. 97 din Legea nr. 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac."

Totodată, potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară:

t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă, la care se face referire în art. 99 din Legea nr. 303/2004, sunt definite în art. 991 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit (cu ştiinţă), a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămării unei persoane, inclusiv în modalitatea acceptării unei asemenea posibilităţi, aspecte a căror dovadă nu s-a făcut în speţă.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie gravă, neîndoielnică şi nescuzabilă.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că în cuprinsul sesizării reclamantul a susţinut că instanţa a rămas în pronunţare pentru ca ulterior să amâne cu 7 zile pronunţarea, iar apoi consecutiv încă 2 zile şi respectiv o zi, considerând că această succesiune de amânări s-a produs ca urmare a existenţei unei divergenţe în completul de judecată format din 3 judecători.

Reclamantul a opinat că, în ceea ce priveşte completul de judecată format din doamnele judecător B., C. şi D. avea deja o majoritate formată din timpul desfăşurării procesului, drept urmare decizia pronunţată nu a fost data cu majoritate, iar motivarea acesteia a cuprins afirmaţii nereale. Lucrarea a fost soluţionată de către inspectorul judiciar desemnat în condiţiile art. 14 alin. (1) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, sens în care au fost avute în vedere sesizarea petentului şi actele anexate acesteia, precum şi datele furnizate de sistemul Ecris.

Prin rezoluţia Inspecţiei Judiciare din data de 18 martie 2019, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, modificată şi republicată, inspectorul judiciar a dispus clasarea sesizării formulate de petent, întrucât, din verificările efectuate nu s-au conturat indiciile săvârşirii vreunei abateri disciplinare dintre cele prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004, republicată şi modificată.

Împotriva măsurii de clasare dispuse, reclamantul A. a formulat plângere, în temeiul art. 451 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicat şi modificată, care a fost respinsă prin rezoluţia inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare nr. C19-1726.

Practic, reclamantul, prin prezentul recurs înţelege să reitereze criticile invocate, atât la fondul cauzei cât, şi din cuprinsul plângerii prealabile formulate, susţinând că nu a fost realizată o cercetare efectivă a acestuia, iar rezoluţia de clasare este nelegală întrucât a fost dată cu încălcarea art. 99 lit. s) şi t) din Legea nr. 303/2004 şi art. 97 alin. (2) din acelaşi act normative.

Sub acest aspect, este de precizat că modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauza dedusă judecăţii excedează competenţelor Inspecţiei Judiciare, fiind nepermisă reanalizarea cauzei în această procedură, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiilor pronunţate, analizării fondului, stabilirii situaţiei de fapt ori a interpretării normelor juridice şi aprecierii probelor administrate în cauză.

De asemenea este de remarcat că prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a criticat modul în care ar fi trebuit ca instanţa de recurs să analizeze şi interpreteze probele în vederea stabilirii unei situaţii de fapt complete, critici care nu pot fi primite în cadrul verificărilor unei abateri disciplinare, întrucât vizează însăşi modalitatea de dezlegare a cauzei de către instanţă, ceea ce constituie reţionamentul juridic care a condus la soluţia dată, iar pe de altă parte ar presupune ca instanţa de recurs să-şi depăşească atribuţiile legale dacă ar fi soluţionat cauza în modalitatea indicată.

Totodată, aspectele invocate de acesta cu privire la modalitatea de comunicare a membrilor completului de judecată este nerelevantă din perspectiva soluţiei care a fost dată, cu majoritatea prevăzută de lege. Astfel, indiferent de modul de cooperare al membrilor completului de recurs, legea prevede posibilitatea ca unul din aceştia să poată fi în minoritate, ocazie cu care va face opinie separată. Or, în cazul de faţă aceste afirmaţii ale reclamantului sunt doar speculaţii, în condiţiile în care decizia a fost luată cu unanimitate, deci nu cu majoritatea invocată de reclamant, care oricum ar fi fost permisă de lege.

Mai mult decât atât, toate aceste aspecte au fost observate de pârâtă Inspecţia Judiciară care, în ambele rezoluţii contestate, a analizat faptele sesizate din perspectiva abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) şi t) din Legea nr. 303/2004.

Aşadar, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispoziţiilor citate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcţiei, din culpă, a dispoziţiilor legale; (ii) încălcarea dispoziţiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicţie cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcţiei să genereze consecinţe grave.

Pentru a se reţine existenţa unei grave neglijenţe în sensul dispoziţiilor citate se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reţine caracterul evident, neîndoielnic şi nescuzabil în privinţa unei norme dispozitive permisive/supletive.

În acest sens, se reţine şi Decizia nr. 2/2012 a Curţii Constituţionale, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat, cu privire la art. 99 lit. t), art. 991 din Legea nr. 303/2004, că "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunţă sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" şi "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti."

În fine, instanţa de control judiciar reţine că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de către judecătur şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă, în condiţiile în care invocarea exercitării de către judecător a funcţiei cu rea-credinţă este lipsită de suport.

Totodată, pentru existenţa gravei neglijenţe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească neintenţionat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

Este adevărat că potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabili ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esenţa activităţii de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situaţiile şi condiţiile cumulative mai sus expuse.

Însă, modul în care magistraţii instrumentează, apreciază/califică şi soluţionează cererile, excepţiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancţiune disciplinară decât în măsura în care acesta încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Înalta Curte constată că în mod corect autoritatea pârâtă, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu, a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către magistratul judecător verificat a acestei abateri, în condiţiile prezentate.

În completarea celor expuse nici critica cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, republicată şi modificată.

Constituie abatere disciplinară utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti, de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat. Şi în ceea ce priveşte această a doua abatere disciplinară, Înalta Curte apreciază că trebuie făcută distincţie între încălcarea oricăror dispoziţii procedurale privitoare la motivarea unei hotărâri judecătoreşti, greşeală ce ar putea fi cenzurată fie pe calea controlului ierarhic superior, fie la momentul evaluării activităţii profesionale a magistratului, de către comisia de evaluare, şi nesocotirea acestor dispoziţii în context disciplinar.

Altfel spus, nu orice hotărâre judecătorească ce ar putea, prin stil, structură etc. să fie apreciată ca fiind informă, mai puţin tehnică ori incompletă, contradictorie sau necorespunzătoare, poate justifica sancţionarea magistratului redactor în temeiul art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004.

În contextul examinat, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte latura obiectivă, expresiile folosite de judecătorul şi modul în care aceasta a redactat decizia civilă nr. 589/R din 15 . 11. 2018 a Curţii de Apel Bucureşti nu evidenţiază încălcarea, în acest unic caz, de către judecătoarele completului de judecată, a obligaţiilor specifice funcţiei, în modalitatea care să-i atragă răspunderea disciplinară în temeiul textului incriminator invocat.

Semnificativ este faptul că, în speţă, se reproşează modalitatea de motivarea vădit contrară raţionamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat, aşa cum a fost menţionată de recurent, nu întruneşte elementul material constitutiv al abaterii disciplinare în discuţie în niciuna dintre cele două modalităţi care rezultă din interpretarea literală, gramaticală, logică şi teleologică a textului incriminator.

Pentru toate considerentele expuse, în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, se constată că susţinerile reclamantului nu au relevanţa atribuită prin motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Cum în raport de motivele invocate recursul nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în baza dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. va respinge recursul promovat de reclamant ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 890 din 3 decembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2021.