Administrative litigation inadmissibility: criminal procedure interception orders and court rulings are not administrative acts reviewable under administrative procedure law.

Şedinţa publică din data de 26 mai 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 15.06.2018, precizată succesiv la data de 12.09.2018, reclamanţii A. Şi B., i contradictoriu cu pârâţii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Presedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Tribunalul Vaslui, DIICOT Bt Vaslui, C., D., Statul Român Prin Ministerul Finanţelor Publice, Serviciul Român de Informaţii şi DIICOT - Structura Centrală, solicitând instanţei de judecată ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:

- anularea încheierilor şi autorizaţiilor de interceptare şi înregistrare a postului telefonic x pronunţate şi emise în dosarele x/2012 şi y/2012, autorizaţia x/15.03.2012

- anularea transcriptului aflat la dosar ca fiind nelegal, transcript pentru care în mod fals se susţine că A. ar fi apelat de la nr. de telefon x pe B. care ar fi răspuns la nr. de telefonx,

- anularea referatelor de solicitare a emiterii autorizaţiilor de interceptare

- să se constate încălcarea dreptului la viaţă privată prin interceptarea unui post telefonic aparţinând unei persoane pentru care nu era începută urmărirea penală

- obligarea pârâtei la plata de despăgubiri.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1930 din 05 iunie 2019, a respins ca inadmisibilă acţiunea în contencios administrativ şi fiscal formulată de reclamanţii B., şi A., în contradictoriu cu pârâţii Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Presedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Tribunalul Vaslui, DIICOT BT Vaslui, C., DIICOT BT Vaslui, D., Statul Român Prin Ministerul Finanţelor Publice, Serviciul Român de Informaţii şi DIICOT - Structura Centrală, având ca obiect "anulare act administrativ".

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva sentinţei Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au promovat recurs reclamanţii B. şi A., în condiţiile art. 493 C. proc. civ.

Prevalându-se de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., au solicitat, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimite­rea cauzei spre rejudecare.

În esenţă, s-au susţinut, următoarele critici:

Instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşţi- art. 488 alin,. (1) pct. 4 C. proc. civ.

S-a arătat că instanţa fondului, la termenul de judecată din 5 iunie 2019, apreciind că nu se poate reţine culpa reclamantului în neprezentarea acestuia la strigarea cauzei, întrucât acesta este o persoană privată de libertate fiind adus de la Penitenciarul Vaslui aflându-se în custodia lucrătorilor MAI în incinta instanţei, neavând deci libertate de deplasare, a dispus, într-un final (desi cauza a rămas în pronunţatre) aducerea recurentului A., în sala de şedinţă pentru a-i da posibilitatea de a pune concluzii pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii. Astfel, după reluarea cauzei, deşi a invocat o excepţie de nelegalitate în sedinţă publică, instanţa a ignorant acest aspect şi a pus concluzii doar pe admisibilitatea acţiunii, acesta fiind primul termen de judecată.

Recurenţii au susţinut că, prin respingerea cererii formulate reprezintă o depă­şire a atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Se mai arată de către recurentul A. că deşi, a pus concluzii după ce cauza fusese deja strigată, în opinia acestuia i-ar fi fost încălcate dreptul la un proces echitabil, accesul la justiţie, principiul egalităţii armelor, principiul contradictorialităţii şi principiul publicităţii şedinţei de judecată, neindicându-se în ce fel instanţa ar fi depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau ar fi pronunţat hotărârea cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii – art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

- apreciază recurenţii că actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlătu­rată decât prin desfiinţarea acestuia.

- încălcarea regulilor privind admisibilitatea contestaţiei

Recurenţii au făcut trimitere la motivele expuse prin acţiune, apreciind că există motive de admisibilitate a prezentei cauze, arâtând că au solicitat instanţei să dispună anularea referatelor de solicitare de interceptare, înregistrare şi de supraveghere tehnică nr. 70 şi nr. 71 emise în dosarul penal nr. x/2012 precum şi anularea încheierilor prin care Tribunalul Vaslui a admis şi încuviinţat interceptarea iar prin excepţia de nelegalitate a susţinut că instanţa ar trebui să se pronunţe şi asupra legalităţii acestor acte, ele nefiind legale. SRI nu putea să efectueze niciun act, deşi au săvârşit acte de cercetare penală în cauză. Au susţinut în continuare că referatele de solicitare de interceptare şi încheierea Tribunalului sunt acte administrative, au produs efecte juridice, sunt emise de către o autoritate publică şi chiar dacă sunt emise către un terţ, anume DIICOT –BT Vaslui, au produs efecte juridice în ceea ce îl priveşte.

În fine, recurenţii au susţinut faţă de faptul că nu a fost cercetat fondul cauzei, potrivit statuărilor din prezenta sentinţă atatactă, se impune casarea sentinţei şi trimiterea cazuzei spre rejucare la aceeaşi instanţă, pentru pronunţarea pe fond a cauzei.

1.4. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 28 mai 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 26 mai 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la prevederile legale incidente dar şi faţă de contextul factual al cauzei, Înalta Curte reţine că este nefondat recursul de faţă, astfel că urmează a fi respins, în temeiul art. 496 C. proc. civ., pentru considerentele ce succed:

În prealabil, Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recurs, în lipsa unor argumente juridice pertinente şi concludente, recurenţii-reclamaţi reiterează sub o altă formă considerentele prezentate prin apărările formulate la instanţa fondului fără a dezvolta un raţionament juridic pentru care apreciază că sentinţa recurată este neîntemeiată, fără a aduce reale critici modului în care curtea de apel a soluţionat prezenta cauză, fiind nemulţumiţi de fapt de soluţia pronunţată de aceasta.

Totodată, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., analiza instanţei de recurs presupune examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Atributul esenţial al instanţei de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speţă, nu există critici de nelegalitate în sensul exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Considerentele Curţii de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situaţia de fapt care se degajă din înscrisurile administrate.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când a suplinit sau a ignorat obligaţiile procedurale ce revin părţii care sesizează instanţa şi a dispus,punerea concluziilor numai pe excepţia inadmisi bilităţii acţiunii. Se arată că în această situaţie, instanţa nu şi-a manifestat rolul independent şi imparţial în ceea ce priveşte părţile din litigiu, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Motivul de recurs prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.: "când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti".

Cu alte cuvinte, când instanţa a săvârşit un "exces de putere".

Instanţa săvârşeşte un "exces de putere" când, fie pronunţă o hotărâre judecătorească fără nicio competenţă în acea problemă, fie chiar şi numai când ea săvârşeşte orice alt act de procedură în afara prerogativelor recunoscute instanţelor prin lege.

Într-o încercare de definire a sintagmei "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti", s-a considerat că aceasta semnifică intruziunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească.

Aceasta s-ar putea produce când instanţa săvârşeşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, când consfinţeşte, cu valoare legală, texte abrogate, când contestă puterea legiuită altor texte, când critică pe legiuitor, când aplică o lege adoptată, înaintea intrării ei în vigoare, când se pronunţă pe cale de dispoziţii generale.

În practica instanţei supreme s-a statuat că prin exces de putere nu se pot înţelege decât acele atingeri aduse de judecători principiilor constituţionale care determină, în interesul general, limitele în care trebuie să se restrângă diferitele puteri, iar nu orice violare de lege sau abateri de la simple reguli de competenţă.

Conform doctrinei, "excesul de putere" derivă din trecerea abuzivă a "barierelor" între funcţiile ce revin autorităţilor publice şi el este un exces faţă de limitele fixate prin norme constituţionale. Astfel spus, "excesul de putere" constă în încălcarea de către judecători a principiului separaţiei puterilor în stat, în imixtiunea lor în atribuţiile puterii legislative sau executive.

Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, nu ne aflăm în niciuna din ipotezele prezentate mai sus, iar aşa cum reiese şi din practicaua sentinţei instanţa aprecizat că precizează că dezbaterile s-au închis, iar în măsura în care se va trece de excepţia inadmisibilităţii se va fixa un termen pentru continuarea judecăţii, atunci se va putea discuta excepţia de nelegalitate care vizează, potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, soluţionarea pe fond a cauzei. Totodată, instanţa a pus în vede că îi pune în vedere reclamantului că dacă doreşte poate depune la dosarul cauzei concluzii scrise.

Mai mult, instanţa a arătat că toate celelalte chestiuni ţin de fondul cauzei şi nu au fost discutate în şedinţa publică, astfel că reţine cauza în pronunţare asupra excepţiei, astfel că motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 nu este întemeiat.

Recurenţii au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se impune soluţia de casare în soluţionarea recursului, "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii."

Aminteşte Înalta Curte că nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă" se regăseşte actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărţii I din acelaşi Cod, care reglementează deopotrivă nulitatea absolută şi pe cea relativă, nulitatea condiţionată şi nulitatea necondiţionată de existenţa unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulităţile pot fi invocate şi efectele pe care le produce aplicarea sancţiunii.

Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu un motiv de casare a hotărârii.

Instanţa de recurs constată că în mod corect Curtea de apel a reţinut, astfel cum au fost consemnate în practicaua hotărârii recurate de unde rezultă cu claritate că procedura de citare a fost legal îndeplinită, că recurentul-reclamant a fost ascultat în şedinţă publică, i s-a dat cuvântul pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii, fiind astfel respectate de către instanţa învestită cu soluţionarea cauzei toate principiile invocate de recurentul-reclamant şi garanţiile dreptului la un process echitabil.

În aceste condiţii şi alegaţiile recurenţilor în sensul încălcării principiului disponibilităţii (art. 9 C. proc. civ.) şi al rolului activ al instanţei (art. 22 alin. (6) C. proc. civ.) faţă de faptul că, în opinia sa, instanţa nu a fost învestită de către reclamantă cu solicitările asupra cărora s-a pronunţat sunt lipsite de suport, neputându-se reţine incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reţine instanţa de control judiciar că, aşa cum reiese din actele şi lucrările dosarului, reclamanţii au solicitat, anularea autorizaţiilor de interceptare şi înregistrare emise în dosarul nr. x/2012 la data de 15.03.2012 de către Tribunalul Vaslui privind telefonul nr. x, autorizaţia nr. x/15.03.2012/încheierile în acest ale Tribunalului Vaslui, respectiv referatele de solicitare a emiterii autorizaţiei de interceptare, adoptate de DIICOT Vaslui, subsecvent cărora au solicitat plata de despăgubiri cauzate prin actele emise nelegal, întrucât lea fost încălcat astfel dreptul la viaţă privată.

Instanţa a constatat că niciunul dintre acestea nu are caracterul unui act administrativ, argumentând în mod corect că ambele constituie acte adoptate în cadrul procedurilor legale desfăşurate în legătură cu o anchetă penală, vizând administrarea de probe necesare aflării adevărului, al căror regim juridic este în totalitate supus normelor procedurii penale.

Prima instanţă a realizat o analiză atentă a actelor şi a lucrărilor dosarului, stabilind împrejurările esenţiale în cauză, a evocat normele de drept incidente în speţă, soluţia exprimată prin dispozitiv fiind corolarul considerentelor hotărârii pronunţate.

Argumentele instanţei de fond în sprijinul soluţiei dispuse prin sentinţa recurată sunt în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale incidente şi sunt de natură să fundamenteze convingerea pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice,

Este adevărat că recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 554 din 2 decembrie 2004 a contenciosului administrativ.

Însă, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554 din 2 decembrie 2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, prin act administrativ se înţelege "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor do interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ".

Mai mult decât atât, probele şi mijloacele de proba în procesul penal au cadrul legal stabilit în Titlul III din C. proc. pen., iar încheierile pronunţate de instanţă în cursul judecăţii pot fi cenzurate doar prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 64 din C. proc. pen., înregistrările audio se înscriu în categoria mijloacelor de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă, alături de declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisuri, fotografii, expertize, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice şi constatările medico-legale.

Pe de o parte, verificarea legalităţii probelor administrate atât în cursul urmăririi penale, cât şi a celor administrate în cursul judecăţii revine judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei pentru care a fost necesară strângerea de probe, acesta fiind cei care face aprecierea şi cu privire la valoarea lor doveditoare.

Pe de altă parte, instanţei de contencios administrativ i se pot adresa cereri de către orice persoană vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţîonarea în termen legal a unei cereri, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 554 din 2 decembrie 2004.

Actele a căror anulare o solicita recurenţii-reclamanţi nu constituie acte administrative susceptibile a fi supuse cenzurii instanţei de contencios administrativ, ci reprezintă acte date/emise în cadrul procedurilor legale desfăşurate în legătură cu o anchetă penală, vizând mijloace de probă necesare aflării adevărului, al căror regim juridic este supus normelor procedurii penale.

Încheierile pronunţate în dosare aflate pe rolul instanţelor sunt hotărâri judecătoreşti supuse în privinţa condiţiilor de legalitate, în mod exclusiv, dispoziţiilor procedurale, eventualele nemulţumiri ale părţilor în legătură cu acestea putând fi luate în considerare numai prin intermediul căilor de atac stabilite de lege, fiind evidentă imposibilitatea atacării hotărârilor judecătoreşti prin alte mijloace decât cele instituite în mod legal.

Normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituţia României.

Potrivit jurisprudenţeî instanţei supreme, dacă s-ar accepta teza că orice manifestare de voinţă care emană de la o autoritate publică, reprezintă un act administrativ, indiferent de obiectul sau de natura sa juridică, fără a se face distincţie între actele de autoritate prin care se realizează o activitate de natură administrativă şi cele prin care autorităţile publice (altele decât autorităţile administrative propriu-zise) exercită alt tip de atribuţii ce ţin de propria competenţă, s-ar ajunge Ia concluzia, semnalată, de altfel, în literatura de specialitate, că ar putea fi atacate, pe calea contenciosului administrativ, refuzul procurorului de a declara o calc de atac sau modul de executare a unei hotărâri judecătoreşti civile sau penale, care în mod evident exced competenţei instanţei specializate în materia contenciosului administrativ.

Or, prevederile Legii nr. 554 din 2 decembrie 2004 - pe care rccurenţii-reclamanţi au înţeles să îşi întemeieze acţiunea - nu pot constitui fundamentul unui demers menit să eludeze normele procesual penale.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa fondului a reţinut că inadmisibilitatea acţiunii este şi mai bine evidenţiată de distincţia între actele administrative emise de Tribunalul Vaslui în administrarea şi organizarea activităţii personalului din aparatul propriu şi a patrimoniului său, ca persoană juridică, şi actele adoptate în activitatea de judecată de către completurile de judecată ale instanţei.

Ca atare, actele contestate nu constituie acte administrative supuse cenzurii pe calea contenciosului administrativ, instanţa va respinge cererea reclamanţilor ca inadmisibilă, inclusiv în privinţa petitelor accesorii privind plata de despăgubiri pentru invocata încălcare a dreptului la viaţa privată prin emiterea actelor contestate.

Concluzionând asupra criticilor de nelegalitate, în baza argumentelor expuse punctual, Înalta Curte reţine că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

III. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

Pentru toate considerente expuse, reţinând că sunt neîntemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, ş 8 din C. proc. civ., în baza art. 496 din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva sentinţei nr. 1930 din 05 iunie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2021.