FGA’s reliance on internal guidelines to limit moral damages and reject funeral costs quashed; ordered to re-examine material damage claim

Şedinţa publică din data de 31 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 10.08.2019, sub nr. unic de dosar x/2019, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR (F.G.A.), a arătat că înţelege să conteste Decizia nr. 19746/10.04.2019, emisă de FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, prin care se respinge parţial cererea de acordare de despăgubiri civile pentru prejudiciul suferit urmare a decesului def. B. în accidentului de circulaţie produs la data de 21.12.2013, ora 17:53, pe DN 72 km 7 + 600 pe raza comunei Dragodana, în afara localităţii Picior de Munte, solicitând ca prin hotărârea pe care o va pronunţa instanţa să dispună: anularea, în parte, a Deciziei de respingere parţială nr. 19746/10.04.2019 emisă de FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR; pentru prejudiciul suferit urmare a decesului def B., să se dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor civile arătate în cererea adresată F.G.A., respectiv 30.000 RON RON daune materiale reprezentate de cheltuielile cu înmormântarea şi pomenirea def. B., iar 4.500.000 RON RON daune morale pentru decesul def. B.; acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 239 din 6 aprilie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR; a anulat în parte Decizia nr. 19746/10.04.2019 a pârâtului F.G.A, doar în ceea ce priveşte art. 2 din decizie şi numai referitor la respingerea despăgubirilor/daunelor materiale solicitate, cu consecinţa obligării pârâtului să procedeze la soluţionarea fondului cererii reclamantului de plată a despăgubirilor/daunelor materiale; a respins în consecinţă, în rest, acţiunea.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. Reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, obligarea intimatului-pârât la plata daunelor materiale în cuantum de 30.000 RON reprezentând cheltuielile efectuate cu înmormântarea şi pomenirea def. B., precum şi obligarea intimatului-pârât la plata unor daune morale mai mari decât cele acordate de către prima instanţă.

În dezvoltarea recursului, recurentul – reclamant a susţinut, în esenţă, că în mod greşit instanţa de fond nu s-a pronunţat direct pe fondul cererii de plată a despăgubirilor/daunelor materiale, fiind astfel încălcată Directiva 2009/103/CE a Parlamentului european. Instanţa de fond putea dispune în mod direct acordarea sumei ce se cuvine cu titlu de daune materiale recurentului, reîntoarcerea cererii în etapa administrativă fiind fără sens practic.

De asemenea, în mod greşit, cu încălcarea prevederilor art. 26 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 49 pct. 2 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A nr. 14/2011, instanţa de fond a reţinut că "se justifică acordarea sumei de 52,510 RON cu titlu de daune morale", refuzând analizarea cuantumului daunelor morale acordate.

A arătat recurentul – reclamant că Ghidul emis de către Fondul de Protecţie al Victimelor Străzii nu este obligatoriu, ci este orientativ, obligativitatea Ghidului FPVS fiind echivalentă în încălcarea principiului liberului acces la justiţie.

Legea nu prevede că, la acordarea daunelor morale, trebuie luat în calcul Ghidul FPVS, ci trebuie luată în calcul legislaţia şi jurisprudenţa din România.

În opinia recurentului, instanţa era obligată să facă propria analiză a cuantumului daunelor morale acordate, nu să se limiteze la a menţiona că acesta a fost dat cu respectarea unei proceduri standardizate şi că nu trebuie să se transforme într-un mijloc de îmbogăţire.

3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, rejudecând, respingerea acţiunii reclamantului.

În susţinerea recursului, recurentul – pârât a arătat că FGA nu plăteşte în baza unei răspunderi contractuale, neavând niciun raport contractual cu creditorul de asigurare.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii, obligaţia fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul şi de aceea plăţile făcute de către Fond reprezintă obligaţii ale asigurătorului în faliment, fiind deci achitate sau acoperite în numele şi pe seama acestuia exclusiv în cadrul îndeplinirii procedurii administrative necontencioase reglementată de dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei A.S.F. nr. 16/2015 cu denumire omonimă legii.

Referitor la obligarea FGA la reanalizarea cererii de plată cu privire la daunele materiale solicitate de intimatul-reclamant, în cuantum de 30.000 de RON, soluţia instanţei de fond este greşită raportat la prevederile art. 49 din Norma 14/2011 a CSA (ASF) aplicabilă la data evenimentului care prevede faptul că: "… în caz de deces se acordă: a) cheltuielile de înmormântare, inclusiv pentru piatra funerară, precum şi cele efectuate cu îndeplinirea ritualurilor religioase, probate cu documente justificative."

Instanţa de fond a reţinut faptul că respingerea daunelor materiale de către FGA nu a fost motivată, însă problema care trebuie relevată este aceea că suma solicitată în cuantum de 30.000 de RON nu este în niciun fel dovedita (nici măcar parţial).

Este indubitabil faptul ca daunele materiale pot fi acordate doar în situaţia în care sunt probate cu documente fiscale justificative (chitanţe, bonuri fiscale, facturi) care ar reprezenta dovada antamării unor cheltuieli ocazionate cu ritualurile religioase. Argumentaţia invocată de intimatul-reclamant conform căreia notorietatea efectuării unor astfel de cheltuieli în urma unui deces nu este de natură să substituie actele fiscale justificative, întrucât nu se poate stabili prin prezumţii persoana care efectuează cheltuielile şi cu atât mai puţin cuantumul acestora. Orice modalitate de stabilire a cuantumului daunelor materiale, în lipsa unor înscrisuri, ar fi extrem de relativă şi arbitrară.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinările înregistrate la dosarul cauzei, atât recurentul-reclamant, cât şi recurentul-pârât au solicitat respingerea recursului declarat de partea adversă, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

II. 1. Recursul declarat de recurentul - reclamant

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este fondat în parte, pentru considerentele următoare.

Instanţa de control judiciar reţine că potrivit dispoziţiilor art. 50 pct. 1 din Norma ASF nr. 23/2014, "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele:

"1. în caz de vătămare corporală:

f) daunele morale: în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din Romania."

Astfel, în literatura de specialitate, dar şi în practica judecătorească s-a arătat că în absenţa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecinţele negative suferite de victima accidentului, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională.

Atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea şi cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs victimei şi suferite de aceasta, în aşa fel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Aşadar, în ceea ce priveşte suma de bani acordată cu titlul de daune morale, prin mărimea ei, se constată că, într-adevăr, nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru persoanele păgubite, dar nici nu trebuie să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte sumele de bani ce sunt necesare pentru a-le uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-au îndurat sau, eventual, mai trebuie să le îndure acestea.

Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei – aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie, o categorie juridică cu caracter special, nu trebuie acordată într-un cuantum simbolic datorită imposibilităţii, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Ea nu poate fi acordată într-un cuantum simbolic nici pe considerentul că, acordată într-un cuantum mare, ar putea constitui o sursă de îmbogăţire fără temei legitim pentru terţa persoană păgubită, deoarece cuantumul daunelor morale acordat de instanţă nu se stabileşte arbitrar, ci el trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de terţa persoană păgubită determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situaţiei date, legătura de rudenie cu victima accidentului, relaţiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieţii de victima accidentului şi altele asemenea), dar şi a practicii judiciare în materie, deci a unor elemente obiective care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a terţelor persoane păgubite.

Pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terţele persoane păgubite.

În speţă, Înalta Curte constată că instanţa de fond, în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor morale solicitate de către reclamant nu a avut în vedere toate criteriile arătate, şi nici dispoziţiile legale incidente în cauză – art. 49 alin. (1) lit. d) din Ordinul nr. 20/2008 al CSA.

Cum principiile de drept naţionale şi convenţionale în materie impun repararea integrală a prejudiciului moral reprezentat de consecinţele negative suferite de reclamanţi pe plan fizic şi moral, avându-se în vedere importanţa valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, se constată că instanţa de fond, ţinând seama de aceste consecinţe, era ţinută să se raporteze şi la criteriul echităţii, precum şi la principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată consacrate pe cale jurisprudenţială în materia stabilirii daunelor morale.

Neprocedând în acest mod, limitându-se numai la criteriile prezentate în considerentele hotărârii recurate ori înlăturând acordarea despăgubirilor raportat de dovezile administrate, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor legale, potrivit cărora la stabilirea întinderii despăgubirii în caz de deces se au în vedere daunele morale în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

În ceea ce priveşte principiul ce se desprinde din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, se constată că este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte.

Conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu repararea prejudiciilor morale s-au statuat următoarele: "Prejudiciul moral a fost definit ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi care se manifestă prin suferinţa fizică sau/şi morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea şi imaginea fizică aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane – dreptul la sănătate, integritate fizică şi psihică (art. 58 noul C. civ.) ca şi componente ale dreptului la viaţă apărat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie să fie reparate. Caracterul suferinţelor trebuie privit în legătură cu particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, suferinţele morale (psihice) fiind frica, durerea, ruşinea, tristeţea, neliniştea, umilirea şi alte emoţii negative.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 1 (dreptul la viaţă) din Convenţia europeană, dar şi de valori apărate de art. 22 din Constituţie şi art. 58 C. civ., existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

În ce priveşte cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu şi să aducă acea satisfacţie de ordin moral celui prejudiciat" (Secţia I civilă, decizia nr. 824 din 06 aprilie 2016).

Pornind de la premisa că instituţia reparării prejudiciului nepatrimonial este reglementată prin norme legale, reprezentate de prevederile art. 1391 C. civ., Înalta Curte subliniază faptul că o reglementare de tipul celei aprobate prin actele interne ale recurentei pârâte nu poate avea nicidecum întâietate în raport de o normă legală cu forţă juridică indiscutabil superioară.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor nepatrimoniale este atributul exclusiv al judecătorului, în funcţie de cazul concret al speţei, care face obiectul judecăţii, acordarea acestora neputând fi supusă unor criterii prestabilite, cum ar fi de exemplu Decizia nr. 74/02.08.2018 emisă de recurentul-pârât şi care nu prevalează dispoziţiilor art. 1391 din C. civ.

De aceea, nivelurile prevăzute în Procedura invocată de recurent reprezintă cel mult repere orientative dar nicidecum obligatorii, de natură a evita orice analiză de proporţionalitate a sumelor precizate cu titlu de daune morale şi situaţiile concrete deduse analizei FGA şi subsecvent instanţelor de judecată.

Instanţa de control judiciar reţine că recurentul-pârât FGA a stabilit despăgubirile morale acordate recurentului-reclamant fără a lua în considerare criterii precum consecinţele accidentului, relaţiile de afectivitate dintre victimă şi soţ, traumele prin care acesta a trecut ca urmare a decesului soţiei în circumstanţele arătate anterior.

Calculul efectuat de recurentul-pârât nu este opozabil instanţei de judecată deoarece acesta priveşte doar raporturile dintre părţile unui acord amiabil. În situaţia în care reclamantul este nemulţumit de cuantumul daunelor stabilite prin decizie administrativă, instanţele de judecată au obligaţia să se raporteze, în principiu, la jurisprudenţa incidentă, având în vedere că nu există dispoziţii legale în această materie.

În contextul în care nici Legea nr. 213/2015, în temeiul căruia a fost formulată cererea de despăgubire către FGA, nu cuprinde nicio trimitere la eventuale repere pentru determinarea cuantumului prejudiciilor de natură nepatrimonială rămân aplicabile dispoziţiile art. 1391 C. civ. şi în considerarea acestora, atât FGA cât şi instanţele învestite ulterior cu contestaţiile celor nemulţumiţi de sumele acordate, au îndatorirea de a cerceta dacă suma pretinsă răspunde, în concret, exigenţei de a acoperi prejudiciul suferit de partea lezată prin evaluarea individuală a circumstanţelor particulare a fiecărui caz.

Pe cale de consecinţă, raportat la cele mai sus menţionate, Înalta Curte apreciază că prin acordarea daunelor morale în cuantum de 52.510 RON către reclamant nu se asigură un anumit echilibru între prejudiciul moral produs şi despăgubirile acordate, în măsură să permită recurentului-reclamant atenuarea suferinţelor morale fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că suma care se cuvine recurentului - reclamant este de 100.000 RON, calculată în raport de criteriile obiective determinate de instanţă, afectarea relaţiei de afecţiune dintre reclamant şi victimă, în calitate de soţ şi soţie, dar şi de jurisprudenţa naţională în materie, cu aplicarea celor două principii menţionate anterior.

Aceste prejudicii morale se prezumă, ţinându-se seama de criteriile obiective expuse mai sus şi de valorile jurisprudenţiale, în funcţie de care, pe baza situaţiei de fapt determinate, instanţa poate realiza o evaluare a cuantumului daunelor morale ce reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral cauzat reclamantului prin decesul mamei.

În ceea ce priveşte practica judiciară, se constată, însă, că nu se constituie în singurul criteriu determinant în cuantificarea daunelor morale în litigiu pendinte, întrucât aceasta, până în acest moment, nu a trasat delimitări extrem de precise ale cuantumului despăgubirilor care se cuvin în funcţie de prejudiciul suferit prin pierderea soţiei.

Faţă de cele arătate, rezultă că instanţa de judecată este suverană în a-şi forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecăţii, urmare a analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate, dar ţinând seama şi de practica judiciară în materie.

În ceea ce priveşte, însă, susţinerea recurentului – reclamant referitoare la faptul că instanţa de fond putea dispune în mod direct acordarea sumei ce se cuvine cu titlu de daune materiale, aceasta nu poate fi primită.

Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ soluţionează acţiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speţă, autoritatea pârâtă în soluţionarea cererii de plată depusă de reclamant nu face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenţiei sumei solicitate cu titlu de daune materiale, motiv pentru care instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată, iar nu şi la plata sumei pretinse. Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurentul-reclamant a condiţiilor prevăzute de lege.

II. 2. Recursul declarat de recurentul – pârât

Referitor la dispoziţia instanţei de fond prin care a fost obligat Fondul la soluţionarea cererii de acordare a daunelor materiale formulate de reclamantul A., recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat faptul că instanţa de judecată a apreciat în mod greşit că decizia contestată nu cuprinde nicio motivare cu privire la soluţia dată cererii de acordare a daunelor materiale, fără a avea în vedere că suma solicitată în cuantum de 30.000 de RON nu este în niciun fel dovedită.

Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că motivele de fapt şi de drept pentru neacordarea daunelor materiale nu au fost prezentate în cuprinsul deciziei, astfel că cererea nu a fost practic soluţionată de pârâtă pe această sumă.

Nemotivarea soluţiei dispuse echivalează cu neanalizarea condiţiilor legale de acordare a sumelor pretinse cu titlu de daune materiale, iar neanalizarea condiţiilor legale de acordare a sumelor pretinse echivalează cu nesoluţionarea efectivă a cererii de plată.

Având în vedere că autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri, în mod corect instanţa de fond a dispus obligarea pârâtului la soluţionarea fondului cererii reclamantului de plată a despăgubirilor/daunelor materiale.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi va admite recursul declarat de recurentul – reclamant A., va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, va majora cuantumul daunelor morale cu suma de 100.000 RON, urmând a menţine în rest dispoziţiile sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 239 din 6 aprilie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Majorează cuantumul daunelor morale cu suma de 100.000 RON.

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei recurate.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi instanţe, ca nefondat.

Obligă recurentul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs, către recurentul – reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 31 mai 2022.