Validity of pre-1995 Government Decision on military leave entitlements against later special status laws and Labor Code

Şedinţa publică din data de 31 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 08.02.2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI, solicitând instanţei să dispună: anularea Hotărârii de Guvern nr. 442/07.08.1992 privind concediul de odihnă al ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor în activitate din forţele armate, publicată în Monitorul Oficial nr. 207 din 25.08.1992; plata de despăgubiri pentru discriminare, în cuantum de 8.000 de RON şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare precum şi plata de daune morale pentru lezarea demnităţii şi onoarei în cuantum de 12.000 de RON; plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 924 din 14 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei de interes; a respins acţiunea formulată reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, prin reprezentant legal Secretariatul General al Guvernului, şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată; a admis cererile de intervenţie accesorie, formulate în interesul pârâtului Guvernul României de intervenienţii Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Apărării Naţionale.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că sentinţa de fond este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 17 alin. (3) din legea nr. 554/2004 cu referire la art. 426 alin. (5) şi art. 427 alin. (1) din acelaşi Cod. A susţinut că sentinţa atacată a fost pronunţată la data de 27.04.2021 şi i-a fost comunicată la 05.08.2021, fiind redactată cu încălcarea termenului imperativ de cel mult 30 de zile de la data pronunţării care a avut loc la 14.06.2021, nefiind semnată de judecător.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că sentinţa atacată a fost pronunţată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât, în considerentele hotărârii instanţa de fond a motivat hotărârea fără să fi luat în considerare probatoriul administrat de părţi şi, de asemenea, fără a avea în vedere cererile şi apărările părţilor.

De asemenea, a afirmat că anumite susţineri ale instanţei de fond de la paginile 11, 12, 13 şi 14 ale sentinţei pronunţate, pe care, de altfel, le-a şi redat în cuprinsul cererii de recurs, sunt contradictorii.

Recurentul a mai invocat şi nemotivarea hotărârii, arătând că instanţa de fond nu a analizat niciunul din cele patru motive de nelegalitate invocate.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul – pârât a reiterat argumentele expuse prin cererea de chemare în judecată, referitoare la nelegalitatea H.G. nr. 442/1992, susţinând, în esenţă, următoarele:

- aceasta este în contrasens cu art. 108 din Constituţia României, în condiţiile în care nu se identifică care este legea şi respectiv legile, prin care se pun în aplicare şi mai continuă să producă efecte juridice, observându-se că Statutul corpului ofiţerilor, Statutul corpului maiştrilor militari şi Statutul corpului subofiţerilor, aprobate prin H.C.M. nr. 1.177/1965, nr. 924/1964 şi nr. 1.178/1965 au fost abrogate expres de art. 113 din Legea 80/1995.

Mai mult, legea care era în vigoare la momentul emiterii acestei Hotărâri de guvern, respectiv Legea nr. 6/05.02.1992, care era norma comună în dreptul muncii, a fost abrogată de art. 298 din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii.

Pârâtul recunoaşte că H.G. nr. 442/1992 a fost adoptat anterior emiterii Legii nr. 80/1995, acest lucru fiind în contrasens cu prevederile art. 108 din Constituţia României.

Pârâtul nu a pus în executare art. 14 din Legea 80/1995, fiind în mod evident în culpă procesuală prin inacţiune, cu cât era obligat să emită o hotărâre de Guvern şi să o pună în acord cu dispoziţiile legale incidente, precum Legea nr. 53/2003.

Instanţa de fond a încălcat prevederile art. 1 C. proc. civ. coroborat cu art. 64 alin. (3)-(4) din Legea 24/2000, întrucât ar fi trebuit să constate inexistenţa actului, respectiv nelegalitatea actului H.G. nr. 442/1992, actul superior incident respectiv HGM/1965 fiind abrogat de dispoziţiile art. 113 din Legea nr. 80/1995, nefiind nicio lege, în înţelesul Constituţiei revizuite, aprobate prin Legea 429/2003.

- H.G. nr. 442/1992 creează situaţii discriminatorii şi este în contradicţie atât cu Legea nr. 6/1992 (deja abrogata), precum şi cu Legea nr. 53/2002, respectiv zilele de concediu de odihna sunt în zile calendaristice şi nu lucrătoare.

Instanţa de fond a încălcat prevederile art. 1, art. 7 din C. proc. civ. coroborat cu art. 13-15 din Legea nr. 24/2000, respectiv norma derogatorie (H.G. nr. 442/1992) privind acordarea în zile calendaristice a concediului, trebuie să fie de acelaşi nivel cu dreptul comun, respectiv Legea nr. 53/2003, neputând să intervină norma derogatorie printr-un act inferior.

- contrar reţinerii instanţei de fond, H.G. nr. 442/1992 încalcă prevederile art. 145 din Legea 53/2003. Actul este unul învechit, ce nu a fost abrogat de emitentul acestuia, respectiv Guvernul României, deşi îi revenea această sarcină, potrivit art. 64 alin. (4) din Legea 24/2000.

Prima instanţă a nesocotit dispoziţiile art. 1 şi art. 7 din C. proc. civ., privind legalitatea, întrucât, aşa cum a mai arătat anterior, pentru a putea deroga de la norma de drept comun, norma specială trebuie să fie cuprinsă într-un act de acelaşi nivel. În speţă, deşi instanţa a reţinut că norma derogatorie de la dreptul comun este H.G. nr 442/1992, în pagina 13, în aceeaşi motivare, dar la pagina 15, precizează că norma derogatorie de la norma generală prevăzută de Codul muncii, este Legea 80/1995. Ori, nicăieri în cuprinsul Legii nr. 80/1995 nu se prevede că aceasta ar deroga de la Legea 53/2003.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Guvernul României şi intimaţii-intervenienţi Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Afacerilor Interne au depus întâmpinări; prin întâmpinare, intimatul-intervenient Ministerul Apărării Naţionale a invocat excepţia nulităţii recursului, aceasta fiind respinsă de instanţă, astfel cum rezultă din practicaua prezentei decizii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile invocate de recurentul-reclamant, circumscrise de acesta dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., şi de apărările formulate prin întâmpinare de intimatul-pârât Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat şi îl va respinge ca atare, pentru considerentele ce succed:

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat sentinţa de fond pentru încălcarea de către instanţă a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, subsumând acestuia două critici de nelegalitate.

Prealabil, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere, într-adevăr, atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Normele de procedură propriu-zisă sunt acele norme care determină ordinea firească a judecăţii potrivit etapelor şi fazelor pe care le parcurge procesul civil sau care stabilesc principiile fundamentale ale dreptului procesual civil. De exemplu, normele care stabilesc principiile privind contradictorialitatea, publicitatea dezbaterilor, oralitatea, nemijlocirea, continuitatea, dreptul la apărare, rolul activ al judecătorului, disponibilitatea, precum şi normele care prevăd obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile sesizării instanţei.

Astfel, sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se pot include mai multe neregularităţi de ordin procedural.

În speţă, din examinarea criticilor formulate prin intermediul demersului judiciar pendinte, reiese că recurentul-reclamant a înţeles să circumscrie acestui motiv de casare susţinerea referitoare la lipsa semnăturii judecătorului de pe sentinţa judecătorească comunicată acestuia, precum şi comunicarea hotărârii cu depăşirea termenului de 30 de zile de la data pronunţării.

Potrivit art. 426 alin. (5) din C. proc. civ.: "Hotărârea se redactează şi semnează în termen de cel mult 30 de zile de la data pronunţării, urmând ca, în cazuri temeinic motivate, acest termen să fie prelungit cu câte 30 de zile, de cel mult două ori. Opinia separată a judecătorului rămas în minoritate, precum şi, când este cazul, opinia concurentă se redactează şi se semnează în acelaşi termen"; iar alin. (6) statuează în sensul că "Hotărârea se va întocmi în două exemplare originale, dintre care unul se ataşează la dosarul cauzei, iar celălalt se va depune spre conservare la dosarul de hotărâri al instanţei."

De asemenea, art. 427 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că "Hotărârea se va comunica din oficiu părţilor, în copie, chiar dacă este definitivă. Comunicarea se va face de îndată ce hotărârea a fost redactată şi semnată în condiţiile legii."

Înalta Curte reţine şi dispoziţiile art. 131 din Hotărâre nr. 1.375/2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti potrivit cărora:,,(5) Hotărârile tehnoredactate vor purta, pe ultima pagină, următoarele menţiuni: data tehnoredactării, iniţialele redactorului şi ale tehnoredactorului (judecători, magistraţi-asistenţi sau asistenţi judiciari) şi numărul exemplarelor, iar la instanţele de control judiciar se va trece numele judecătorilor care au pronunţat hotărârile supuse controlului. Hotărârile se vor redacta în numărul de exemplare necesar, spre a se asigura comunicarea acestora tuturor persoanelor pentru care legea prevede că hotărârea se comunică integral. Două exemplare de pe fiecare hotărâre vor fi semnate de membrii completului de judecată şi de grefierul de şedinţă.

(8) Grefierul de şedinţă comunică părţilor sau, după caz, altor persoane prevăzute de lege hotărârea, în copie, în cel mult 3 zile de la data la care a fost redactată şi semnată.".

Potrivit dispoziţiilor anterior citate rezultă cu evidenţă că hotărârea se redactează în două exemplare originale, dintre care unul se ataşează la dosarul cauzei, iar celălalt se depune spre conservare la dosarul de hotărâri al instanţei.

În ceea ce priveşte lipsa semnăturilor membrilor completului de judecată şi a grefierului de şedinţă, este de reţinut că aceste semnături există numai pe hotărârea din dosarul cauzei şi pe exemplarul ataşat la mapa de hotărâri. Exemplarele comunicate părţilor nu cuprind respectivele semnături, legea neprevăzând obligativitatea existenţei acestora.

Instanţa va comunica părţilor întotdeauna numai copii ale hotărârilor (care nu sunt semnate), copii pe care părţile le pot legaliza, la cerere, cu plata taxei de timbru aferente, în condiţiile stabilite de Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Înalta Curte constată că exemplarul original al sentinţei, aflat la dosarul de fond, cuprinde semnătura judecătorului, fiind respectate prevederile art. 426 alin. (5) C. proc. civ., citate supra, iar exemplarul care s-a comunicat părţii este copie, conform art. 427 din acelaşi Cod. Ca atare, în mod corect nu cuprinde semnătura judecătorului, aceasta regăsindu-se însă pe exemplarul original al sentinţei aflat la dosar, aspect de natură a confirma că cele consemnate în cuprinsul hotărârii corespund realităţii.

În concluzie, fiind respectată condiţia de formă a semnării hotărârii, nu este incidentă sancţiunea nulităţii acesteia invocată de recurentul-reclamant.

Totodată, în privinţa termenului de redactare, Înalta Curte reţine că depăşirea termenului prevăzut de lege pentru motivarea hotărârii nu afectează valabilitatea hotărârii astfel redactate, neconstituind motiv de nulitate din perspectiva dispoziţiilor art. 174 C. proc. civ.

De asemenea, în cauză, Înalta Curte constată că nu se poate vorbi despre o depăşire a termenului prevăzut de C. proc. civ.. Conform art. 426 alin. (5) C. proc. civ., hotărârea se redactează în termen de cel mult 30 de zile de la data pronunţării şi, în cazuri temeinice, acest termen poate fi prelungit cu câte 30 de zile, de cel mult două ori.

Hotărârea recurată a fost pronunţată la 14.06.2021, termenul de 90 de zile prevăzut de normele procedurale împlinindu-se la 14.09.2021. Adresa de comunicare a hotărârii a fost emisă la data de 02.08.2021, rezultând că hotărârea a fost motivată şi semnată înainte de această dată, cu respectarea termenului prevăzut de C. proc. civ., reclamantului fiindu-i comunicată la data de 05.08.2021.

În acest context, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-reclamant referitoare la neregulile de procedură aduse sentinţei de fond prin prisma lipsei semnăturii judecătorului de pe hotărârea judecătorească comunicată acestuia, precum şi a comunicării hotărârii cu depăşirea termenului de 30 de zile de la pronunţare, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Reclamantul a criticat sentinţa de fond şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Acest motiv de casare este incident când hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Deşi aparent am fi în prezenţa unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurentul aduce critici referitoare la faptul că, la motivarea hotărârii, instanţa de fond nu ar fi analizat materialul probator depus de părţi şi nici cererile şi apărările acestora.

Or, reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanţei de control judiciar competente examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, argumentele recurentului nu pot fi avute în vedere, instanţa de control judiciar putând analiza exclusiv legalitatea hotărârii, şi nu aspecte vizând probatoriile administrate.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că instanţa a procedat la o analiză proprie a argumentelor evocate prin acţiune şi a apărărilor părţilor, a analizat probele administrate şi a dezlegat fondul cauzei, cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Este adevărat că nelegalitatea unui act administrativ fiscal se cercetează prin raportare la motivele de nelegalitate invocate de partea care se consideră vătămată de acel act. Din această perspectivă, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, se observă că prima instanţă a analizat criticile aduse actelor contestate, dar, în acelaşi timp, a făcut o analiză proprie a situaţiei de fapt şi a temeiurilor de drept incidente.

Astfel, în speţă, din lecturarea considerentelor sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi la limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Judecătorul fondului a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată. Din considerentele expuse în hotărârea de fond recurată rezultă şi faptul că judecătorul fondului a făcut o corectă analiză a susţinerilor părţilor şi a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic şi gradual considerentele care au fundamentat soluţia adoptată.

De altfel, în sensul art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. şi al art. 6§1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă aceste texte reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, o motivare care corespunde exigenţelor legii neputând fi considerată doar aceea în care instanţa a răspuns criticilor conform voinţei părţii sau în detaliu tuturor argumentelor şi nuanţelor aferente acestor argumente, cum în mod greşit susţine partea recurentă.

În plus, se impune a se reaminti că în jurisprudenţa instanţei supreme s-a statuat în mod constant faptul că judecătorul nu este obligat să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi cadrului factual şi normativ pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, având obligaţia de a răspunde doar argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

Şi în jurisprudenţa sa privind încălcările aduse articolului 6 paragraful 1 din Convenţie, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanţelor naţionale, nu le incumbă o obligaţie de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părţile implicate in litigii (hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, şi hot. Perez c. Franţei).

Relativ la considerentele pretins contradictorii ale hotărârii primei instanţe, susţinerile recurentului nu se confirmă. Argumentele instanţei nu pot fi considerate contradictorii, ci, dimpotrivă, reprezintă răspunsul concret la criticile formulate de parte, care, sistematizate de către judecătorul fondului în funcţie de legătura lor logică, au determinat concluzia instanţei.

În realitate, susţinerile recurentului-reclamant referitoare la existenţa unor considerente contradictorii, reflectă dezacordul părţii în privinţa argumentelor ce au stat la baza soluţiei pronunţate de prima instanţă.

Împrejurarea că recurentul-reclamant nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la incidenţa acestui motiv de nelegalitate.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat.

În ceea ce priveşte motivul de casare invocat de recurent prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta intervine în caz de încălcare sau aplicare greşită a normelor de drept material, fiind incident când instanţa de fond, deşi a recurs la textele de lege substanţială aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Contrar argumentelor prezentate de recurent, soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală, fiind rezultatul corectei aplicări a dispoziţiilor legale.

Hotărârea Guvernului nr. 442/1992, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte durata concediului de odihnă şi condiţiile de acordare ale acestuia. Este adevărat că acest act a fost emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 80/1995, cu modificările şi completările ulterioare, însă obiectul de reglementare al acesteia nu contravine prevederilor Legii nr. 80/1995, situaţie care se circumscrie prevederilor alin. (1) din art. 60 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, atât timp cât normele cuprinse în H.G. nr. 442/1992 nu sunt contrare Legii nr. 80/1995, în mod corect, a reţinut instanţa de fond că nu este întemeiată solicitarea reclamantului privind abrogarea hotărârii de Guvern.

În ceea ce priveşte modalitatea de acordare a concediilor de odihnă, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 442/1992, ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii au dreptul, în fiecare an calendaristic, la un concediu de odihnă plătit, a cărui durată se stabileşte în raport cu vechimea lor în serviciu, după cum urmează: a) 32 de zile calendaristice, pentru cei cu o vechime în serviciu de până la 10 ani; b) 38 de zile calendaristice, pentru cei cu o vechime în serviciu de peste 10 ani.

Prin urmare, acestea se acordă în perioade continue din punct de vedere calendaristic şi acoperă inclusiv zilele nelucrătoare. Din acest considerent, numărul de zile de concediu de odihnă este mai mare decât al celorlalţi funcţionari publici.

Pe de altă parte, conform prevederilor art. 145 din Legea nr. 53/2003, durata minimă a concediului de odihnă anual este de 20 de zile lucrătoare.

În mod evident, cele două acte normative menţionate nu conţin dispoziţii contradictorii. Legea nr. 53/2003 reglementează o limită minimă în ceea ce priveşte durata concediului de odihnă, şi anume de 20 de zile lucrătoare, în timp ce, potrivit dispoziţiilor H.G. nr. 442/1992, concediul minim este de 32 de zile calendaristice.

Totodată, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii. Ori, cadrelor militare le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 80/1995, cu modificările şi completările ulterioare, care reglementează norme juridice speciale, în mod concret, derogatorii în raport cu cele ale Legii nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu privire la modalitatea de acordare a concediilor de odihnă.

Potrivit art. 14 alin. (1) din actul normativ menţionat, cadrele militare au dreptul la concediu de odihnă, concediu de odihnă suplimentar pentru activitate în locuri de muncă cu condiţii deosebite - vătămătoare, grele sau periculoase - şi la concediu de studii. Dispoziţiile art. 14 alin. (2) stabilesc că regulile privind durata şi acordarea concediului de odihnă, concediului de odihnă suplimentar şi a concediului de studii, precum şi compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat se stabilesc prin hotărâre de Guvern.

Având în vedere că pentru cadrele militare sunt stabilite drepturi şi obligaţii prin statutul menţionat, aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 53/2003 se va face doar pentru aspectele de la care nu s-a derogat prin norme speciale.

În concluzie, critica potrivit căreia prevederile H.G. nr. 442/1992 încalcă art. 145 din Legea 53/2003 este neîntemeiată.

Prin urmare, H.G. nr. 442/1992 este în concordanţă cu normele legale de nivel superior în aplicarea cărora a fost adoptată şi respectă dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

În ceea ce priveşte situaţia pretins discriminatorie invocată de recurentul - reclamant, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că modalitatea de calcul a indemnizaţiei de concediu de odihnă, calculată pentru durata concediului stabilită prin H.G. nr. 442/1992, nu diferă în cadrul categoriei profesionale, toţi funcţionarii aflaţi în situaţia reclamantului beneficiind de aplicarea aceloraşi prevederi legale.

H.G. nr. 442/1992 nu conţine dispoziţii speciale privind modalitatea de calcul a indemnizaţiei, astfel că nu se poate susţine că aplicarea actului administrativ cu caracter normativ ar fi de natură a contura existenţa vreunei discriminări.

Pentru a se putea reţine încălcarea art. 16 din Constituţie şi art. 14 C.E.D.O., se impune ca persoanele în raport de care se efectuează analiza să se afle în situaţii comparabile. Or, din această perspectivă, astfel cum a constatat şi instanţa de fond, reclamantul face parte dintr-o categorie de funcţionari cu statut special, drepturile acestuia fiind stabilite prin acte normative care derogă de la normele generale, tocmai în considerarea specificului muncii prestate.

De asemenea, se impune precizarea că în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în mod constant faptul că statele dispun de o marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoge sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament aplicate (Hotărârile pronunţate în cauzele Fredin împotriva Suediei precum şi Hoffmann împotriva Austriei), întinderea acestei marje depinzând de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze şi de contextul în discuţie.

Pentru argumentele expuse, constatând că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile din 924 din 14 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 31 mai 2022.