Tax Assessment Suspension Pending Criminal Investigation: Proportionality and Right to Reasonable Administrative Resolution

Şedinţa publică din data de 25 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14.11.2016 pe rolul Curţii de Apel Timişoara, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, în principal, anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 4093/378/15.09.2016, emise de DGRFP Timişoara şi a deciziei de impunere xnr. 167/27.05.2016 a AJFP Arad, iar în subsidiar, obligarea pârâtei DGRFP Timişoara la soluţionarea pe fond a contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere xnr. 167/27.05.2016 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/27.05.2016, emise de către AJFP Arad, în raport cu suma de 1.072.744 RON, faţă de care soluţionarea contestaţiei a fost suspendată; anularea în parte a deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 4093/378/15.09.2016, emise de DGRFP Timişoara, a deciziei de impunere nr. x/27.05.2016 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/27.05.2016, emise de către AJFP Arad, în raport cu sumele pentru care s-a dispus soluţionarea contestaţiei fiscale, în cuantum 28.899 RON, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 113 din 11 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în insolvenţă, în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, fără cheltuieli de judecată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 113 din 11 aprilie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., în insolvenţă, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, respectiv:

- în principal, anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 4093/378/15.09.2016 emise de către DGRFP Timişoara şi a deciziei de impunere xnr. 167/27.05.2016 a AJFP Arad;

- în subsidiar, obligarea intimatei-pârâte DGRFP Timişoara la soluţionarea pe fond a contestaţiei fiscale formulate împotriva deciziei de impunere xnr. 167/27.05.2016 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/27.05.2016, ambele emise de către AJFP Arad, faţă de suma de 1.072.744 RON, obligaţii fiscale pentru care soluţionarea contestaţiei a fost suspendată;

- anularea în parte a deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 4093/378/15.09.2016, emise de DGRFP Timişoara, a deciziei de impunere nr. x/27.05.2016 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/27.05.2016, ambele emise de către AJFP Arad, faţă de sumele pentru care s-a dispus soluţionarea contestaţiei fiscale (28.899 RON).

De asemenea, a solicitat obligarea intimatelor-pârâte, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, arată că în urma inspecţiei fiscale, în sarcina societăţii au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare, reprezentând impozit pe profit şi TVA, în următorul cuantum: impozit pe profit - 341.963 RON şi TVA - 759.670 RON, iar prin decizia de soluţionare a contestaţiilor nr. 337/28.10.2014, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad – Activitatea de Inspecţie Fiscală, s-a suspendat soluţionarea contestaţiei privind obligaţiile principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice, pentru suma totală de 1.072.744 RON, reprezentând impozit pe profit în sumă de 329.164 RON şi TVA în sumă de 734.580 RON; s-a respins ca neîntemeiată contestaţia pentru suma de 28.899 RON, reprezentând impozit pe profit în sumă de 12.799 RON şi taxă pe valoare adăugată în sumă de 16.090 RON.

Consideră că cele două soluţii sunt eronate şi că hotărârea Curţii de Apel Timişoara este nelegală.

Astfel, sub un prim aspect, invocă necompetenţa materială a AJFP Arad în efectuarea inspecţiei fiscale, având în vedere că Ordinul nr. 375/2009 al Preşedintelui ANAF stabileşte competenţa exclusivă a fostei direcţii judeţene a finanţelor publice în efectuarea inspecţiei fiscale. În acest sens, art. 5 alin. (2) din acest ordin prevede că activitatea de inspecţie fiscală pentru contribuabilii aflaţi în evidenţa fiscală a administraţiilor de judeţ şi a administraţiilor finanţelor publice din municipiile reşedinţă de judeţ şi a administraţiilor finanţelor publice pentru contribuabilii mijlocii, se efectuează de către structurile de inspecţie fiscală constituite la nivelul aparatului propriu al direcţiei generale a finanţelor publice judeţene, conform Anexei 1 la prezentul ordin.

La data de 01.08.2013, ca urmare a reorganizării ANAF, conform prevederilor art. 23 din H.G. nr. 520/2013, atribuţiile fostelor direcţii fiscale judeţene au fost preluate de noile direcţii regionale fiscale, în speţă, de către DGRFP Timişoara, organ ierarhic superior AJFP Arad, Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 375/2009 fiind în vigoare.

Precizează că art. 30 alin. (1) din noul Codul de procedură fiscală, la care se face trimitere prin sentinţa recurată, reglementează competenţa teritorială, or, reclamanta a contestat competenţa materială a organului care a efectuat inspecţia fiscală, care aparţine DGRFP Timişoara, atât din perspectiva Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 375/2009 şi a prevederilor art. 23 din H.G. nr. 520/2013, cât şi din punct de vedere teritorial, conform art. 30 alin. (1) din noul Codul de procedură fiscală.

De asemenea, susţine că reclamantei nu i s-a respectat dreptul la apărare şi că viciile invocate cu privire la nerespectarea dreptului la apărare au fost tratate diferenţiat de către organul fiscal: în privinţa nerespectării dreptului la apărare în raport cu nepermiterea accesului la dosarul administrativ, organul fiscal a suspendat soluţionarea contestaţiei, iar în privinţa nerespectării dreptului la apărare, în raport cu lipsa audierii contribuabilului anterior emiterii deciziei de impunere, a respins acest argument ca neîntemeiat.

Critică faptul că instanţa de fond a respins ca neîntemeiat argumentul referitor la lipsa audierii, reţinând că nu s-a invocat încălcarea dreptului la apărare, deşi acest viciu a fost invocat din moment ce organul fiscal s-a pronunţat asupra lui (parag. 41 din contestaţie).

Susţine că şi în ipoteza în care acest viciu era invocat direct în faţa instanţei de fond, aceasta trebuia să constate nulitatea actelor contestate, întrucât au fost emise cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (1) şi art. 46 alin. (2) din noul Codul de procedură fiscală.

Consideră că nu există o normă juridică imperativă care să limiteze argumentele aduse în faţa instanţei de contencios fiscal la acele argumente care au fost invocate în contestaţia administrativă, astfel că instanţa avea obligaţia să analizeze argumentele reclamantei cu privire la nerespectarea art. 9, art. 46 şi art. 130 din noul Codul de procedură fiscală.

Recurenta-reclamantă susţine că în decizia de impunere contestată nu există menţiunea obligatorie, potrivit art. 46 alin. (2) lit. j) din noul Codul de procedură fiscală, referitoare la audierea contribuabilului şi nu există nicio altă probă care să demonstreze faptul că a avut loc o audiere.

Pe de altă parte, arată că nu s-au respectat prevederile art. 130 alin. (2) şi (5) din noul Codul de procedură fiscală, fiind scurtat abuziv termenul de 5 zile lucrătoare în care contribuabilul putea să îşi prezinte punctul de vedere, împrejurare în raport cu care data audierii, conform art. 9 alin. (1) din noul Codul de procedură fiscală, trebuia stabilită după trecerea celor 5 zile lucrătoare.

De asemenea, susţine că dreptul la apărare a fost încălcat şi prin refuzul organului fiscal de a-i acorda societăţii A. S.R.L. accesul la întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii actelor contestate, aspect cu privire la care instanţa de fond a reţinut că, deşi accesul trebuie permis, iar lipsa accesului poate fi considerată vătămătoare pentru societate, vătămarea concretă poate fi analizată doar după ce se va relua soluţionarea pe fond a contestaţiei.

Recurenta-reclamantă consideră că în speţă vătămarea rezultă încă din acest stadiu, deoarece prin lipsa accesului la dosarul administrativ, societatea a fost privată de posibilitatea de a expune o apărare în deplină cunoştinţă de cauză, astfel că a formulat contestaţia fără să aibă acces la întreaga documentaţie, prejudiciul fiind evident.

Totodată, apreciază că nu se poate reţine că dreptul la apărare a fost respectat nici în privinţa obligaţiilor de plată a sumei de 28.899 de RON, pentru faptul că societăţii i-au fost comunicate Raportul de inspecţie fiscală şi anexele, fără să-i fie puse la dispoziţie toate documentele ce au stat la baza emiterii acestuia, deşi a solicitat intimatei-pârâte să-i acorde acces la dosarul administrativ. Acest aspect l-a criticat şi prin contestaţia formulată, însă organul fiscal a considerat că argumentele nu sunt relevante.

Recurenta-reclamantă invocă în acest sens o serie de hotărâri judecătoreşti, cu titlu de jurisprudenţă, referitoare la respectarea dreptului la apărare, recunoscut la nivelul Uniunii Europene şi consacrat în art. 41 parag. (2) lit. a) din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, care prevede că orice persoană are dreptul de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere.

Cu privire la suspendarea soluţionării contestaţiei, până la finalizarea dosarului penal, faţă de suma de 1.072.744 RON, consideră că instanţa de fond a reţinut în mod nelegal că în speţă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 277 din noul Codul de procedură fiscală, deşi, în opinia sa, soluţia dată contestaţiilor reprezintă un exces de putere.

Susţine că pentru a se dispune suspendarea soluţionării contestaţiei în temeiul art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii: organul fiscal care a efectuat activitatea de control să fi sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, iar societatea supusă controlului să aibă calitatea de suspect/inculpat; presupusa infracţiune să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă; prin dispunerea suspendării să nu se aducă atingere dreptului la un proces echitabil, din perspectiva duratei rezonabile a procedurii, precum şi a dreptului de acces la justiţie.

Consideră că aceste condiţii nu sunt îndeplinite în cauză şi invocă, cu titlu de jurisprudenţă, decizia nr. 1892 din 10.04.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2011.

Recurenta-reclamantă susţine că soluţia privind suspendarea nu este motivată în mod concret, respectiv nu respectă exigenţele motivării, contrar celor reţinute de instanţa de fond, în condiţiile în care instanţa de fond face confuzie între motivarea sesizării penale şi motivarea soluţiei de suspendare.

Astfel, arată că din cuprinsul deciziei de soluţionare a contestaţiei nu reies elementele concrete care se impun a fi clarificate în procedura penală, fără de care D.G.R.F.P. Timişoara este în imposibilitatea soluţionării laturii fiscale, respectiv organul de soluţionare nu a indicat care dintre operaţiuni sunt supuse controlului organelor penale, iar în ipoteza în care nu toate tranzacţiile indicate în raportul de inspecţie fiscală sunt apreciate ca fiind fictive, contestaţia trebuia soluţionată cel puţin cu privire la cele care nu fac obiectul procedurii penale.

Apreciază că decizia de soluţionare a contestaţiei nu cuprinde o motivare suficientă a soluţiei de suspendare a contestaţiei, care să permită o analiză completă a temeiniciei măsurii dispuse, ceea ce conduce la ilegalitatea suspendării soluţionării contestaţiei.

Consideră că în mod nelegal s-a reţinut că suspendarea putea fi dispusă chiar dacă, în urma sesizării penale, nu s-a început urmărirea penală împotriva societăţii sau a reprezentanţilor acesteia, recurenta-reclamantă susţinând că această condiţie nu este îndeplinită câtă vreme urmărirea penală este începută in rem.

Menţionează că din probatoriul administrat nu reiese cine este presupusul subiect activ al infracţiunii de evaziune fiscală şi dacă infracţiunea are legătură certă cu soluţia care urmează să fie dată, câtă vreme nu a fost identificat un suspect. Astfel, simpla formulare a unei plângeri penale cu privire la un reprezentant al societăţii nu poate conduce la suspendarea soluţionării contestaţiei fiscale, cât timp nu se probează calitatea societăţii în dosarul penal.

Arată că în speţă s-a dispus sesizarea organelor penale, urmărirea penală a fost demarată in rem, dar în decizia de impunere, în raportul de inspecţie fiscală şi în actul prin care s-a dispus sesizarea, se face referire la alte societăţi comerciale, or, dacă organul fiscal a putut determina obligaţii fiscale în sarcina contribuabilului, prin emiterea deciziei de impunere contestate, fără a aştepta o soluţie a organului penal cu privire la presupusele infracţiuni, se poate proceda şi la soluţionarea contestaţiei, fără a se aştepta finalizarea procedurii penale, deoarece dacă organul fiscal a dispus de probele necesare pentru a stabili obligaţiile fiscale, aceleaşi probe sunt suficiente şi pentru soluţionarea contestaţiei, întrucât organul fiscal se raportează la documentele justificative şi evidenţele contabile ale contribuabilului, ce constituie probe în stabilirea bazei de impunere.

În aceste condiţii, după ce organul fiscal a procedat la stabilirea obligaţiilor fiscale în sarcina contribuabilului, printr-un act administrativ fiscal ce constituie titlu de creanţă, nu se poate accepta că organul fiscal ar fi în imposibilitate să se pronunţe asupra contestaţiei administrative a aceluiaşi contribuabil, pentru că operaţiunile respective au fost deja analizate şi încadrate din punct de vedere fiscal de către organul fiscal.

Arată că organul de soluţionare a contestaţiei nu poate analiza starea de fapt din speţă doar în ipoteza în care ar fi soluţionate în procesul penal pretenţiile organului fiscal, ci organul de soluţionare are obligaţia să analiza starea de fapt independent de cercetările efectuate de organele penale; că anterior determinării elementelor răspunderii penale, cum ar fi gradul de vinovăţie sau formele de participaţie penală, trebuie să se stabilească dacă se datorează respectiva taxă/impozit către buget, cine este debitorul obligaţiei fiscale sau care este cuantumul exact al obligaţiei fiscale către bugetul de stat.

Consideră că se poate ajunge ca, pornind de la aceeaşi stare de fapt, să existe două soluţii opuse, iar prin hotărârea pronunţată în Cauza Lungu şi alţii contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că se încalcă principiul securităţii raporturilor juridice şi dreptul la un proces echitabil, în situaţia în care în procedura penală nu se ţine cont de constatările făcute în procedura fiscală cu privire la faptul dacă se datorează sau nu un impozit sau o taxă şi în ce cuantum.

Arată că instanţa de fond a reţinut în mod nelegal incidenţa principiului "penalul ţine în loc civilul".

Cu privire la anularea deciziei de impunere în raport cu sumele pentru care s-a dispus soluţionarea contestaţiei fiscale (28.899 RON), arată că negarea dreptului de deducere cu privire la achiziţiile de medicamente este nelegală, iar instanţa de fond trebuia să cenzureze obligaţiile fiscale stabilite cu privire la aceste achiziţii.

Astfel, anexa Ordinului nr. 427 din 14 iunie 2002 pentru aprobarea componenţei trusei sanitare şi a baremului de materiale cuprinde doar minimul obligatoriu al trusei sanitare, aceasta putând fi suplimentată. Cât timp produsele medicale au fost achiziţionate tocmai în scopul prevenirii/tratării oricăror probleme medicale care pot apărea la locul de muncă unde se desfăşoară activitatea societăţii, consideră că dreptul de deducere a fost refuzat neîntemeiat.

Arată că, deşi sarcina probei revine reclamantei, organul fiscal trebuia să probeze cele susţinute prin decizie de impunere, şi anume faptul că achiziţiile pentru care se refuză dreptul de deducere nu au fost utilizate în scopul realizării de venituri impozabile şi doar ulterior, recurenta-reclamantă avea obligaţia administrării unor probe suplimentare.

Invocă jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care statuează că răspunderea în dreptul fiscal este subiectivă, revenind organului fiscal sarcina de a proba caracterul nereal al unor achiziţii şi faptul că acestea ar fi fost utilizate în alt scop decât cel al obţinerii de venituri impozabile.

4. Apărările formulate

Intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate, cu consecinţa menţinerii actelor administrative fiscale contestate.

Pe fond, solicită respingerea, ca neîntemeiate, a capetelor de cerere privind sumele de 1.072.744 RON, reprezentând impozit pe profit în sumă de 329.164 RON şi TVA în sumă de 743.580 RON, precum şi a capătului de cerere privind suma de 28.899 RON, cu privire la care a fost respinsă contestaţia pe fond.

Referitor la celelalte achiziţii efectuate de către petentă în perioada verificată, până la concurenţa sumelor stabilite suplimentar de 12.799 RON impozit pe profit şi 16.090 RON TVA, respinse prin contestaţia administrativă, ca nemotivate, arată că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici cu privire la acest capăt de cerere.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta A. S.R.L. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, în principal, anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 4093/378/15.09.2016, emise de DGRFP Timişoara şi a deciziei de impunere xnr. 167/27.05.2016 a AJFP Arad, iar în subsidiar, obligarea pârâtei DGRFP Timişoara la soluţionarea pe fond a contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere xnr. 167/27.05.2016 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/27.05.2016, emise de către AJFP Arad, în raport cu suma de 1.072.744 RON, faţă de care soluţionarea contestaţiei a fost suspendată; anularea în parte a deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 4093/378/15.09.2016, emise de DGRFP Timişoara, a deciziei de impunere nr. x/27.05.2016 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/27.05.2016, emise de către AJFP Arad, în raport cu sumele pentru care s-a dispus soluţionarea contestaţiei fiscale, în cuantum 28.899 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 4093/378/15.09.2016, DGRFP Timişoara a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei pentru suma de 1.072.744 RON, reprezentând 329.164 RON impozit pe profit şi 743.580 RON TVA, până la soluţionarea definitivă a laturii penale, respingând ca neîntemeiată contestaţia reclamantei pentru diferenţa de 28.889 RON, reprezentând 12.799 RON impozit pe profit şi 16.090 RON TVA.

Prima instanţă a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., iar prin cererea de recurs, sub un prim aspect, recurenta-reclamantă invocă necompetenţa materială a AJFP Arad în efectuarea inspecţiei fiscale, având în vedere că Ordinul nr. 375/2009 al Preşedintelui ANAF stabileşte competenţa exclusivă a fostei direcţii judeţene a finanţelor publice în efectuarea inspecţiei fiscale.

În acest sens, reclamanta se prevalează de dispoziţiile Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 375/2009, potrivit căruia inspecţia fiscală putea fi efectuată doar de către fostele direcţii fiscale organizate la nivel judeţean.

Sub acest aspect, prima instanţă a reţinut în mod corect că Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 375/2009 nu stabilea o competenţă exclusivă a fostei direcţii judeţene a finanţelor publice în efectuarea inspecţiei fiscale, pentru a reţine, conform argumentelor reclamantei, că această competenţă s-a transferat ca urmare a H.G. nr. 520/2013 către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, astfel că, potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pentru administrarea creanţelor fiscale şi a altor creanţe datorate bugetelor prevăzute la art. 29 alin. (1) şi (2), competenţa revine acelui organ fiscal teritorial din cadrul A.N.A.F., stabilit prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului/plătitorului.

Având în vedere că recurenta-reclamantă nu face parte din categoria contribuabililor mari şi mijlocii, competenţa materială şi teritorială a organului fiscal este cea reglementată de art. 30 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, neputând fi reţinute prevederile alin. (3) ale articolului anterior menţionat, care se referă la contribuabilii mari şi mijlocii.

Astfel, instanţa de control judiciar reţine că normele de competenţă generală ale organelor fiscale sunt cele reţinute de instanţa de fond, respectiv art. 30 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, potrivit căruia competenţa de control revine acelui organ fiscal teritorial din cadrul A.N.A.F., stabilit prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului/plătitorului.

Pe de altă parte, în temeiul O.U.G. nr. 74/2013 şi H.G. nr. 520/2013, precum şi a actelor normative sau administrative subsecvente, au fost comasate şi reorganizate instituţiile din ierarhia instituţiilor publice ce alcătuiesc ANAF, fiind preluate servicii, compartimente sau birouri în cadrul instituţiilor publice rezultante sau înfiinţate servicii, compartimente sau birouri la instituţii noi, după desfiinţarea acestora de la altele, urmare a reorganizării. Astfel, serviciul de inspecţie fiscală care se afla în organigrama fostelor direcţii judeţene, după reorganizare a fost înfiinţată în cadrul administraţiilor judeţene a finanţelor publice.

Prin urmare, relevantă este existenţa acestui serviciu în organigrama A.J.F.P. Arad, iar nu împrejurarea că direcţiile regionale sunt succesoarele fostelor direcţii judeţene, din a căror comasare au rezultat, de vreme ce noile acte normative de infiinţare nu au prevăzut asemenea atribuţii de inspecţie fiscală în favoarea noilor entităţi rezultante.

În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că art. 30 din Legea nr. 207/2015 vizează doar competenţa teritorială a organului fiscal, Înalta Curte constată că este nefondată, în condiţiile în care chiar titlul respectivului articol este "Competenţa materială şi teritorială a organului fiscal central", iar pe de altă parte, art. 30 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 face referire în cuprinsul său la art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 207/2015, privind competenţa generală a organului fiscal central, prin care competenţa materială este atribuită organului fiscal central, cu excepţia cazului când prin lege se prevede altfel.

În acest sens, se impun a se reţine dispoziţiile art. 1 pct. 31 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit căruia: "În înţelesul prezentului cod, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

31. organ fiscal central - Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, denumită în continuare A.N.A.F., prin structurile de specialitate cu atribuţii de administrare a creanţelor fiscale, inclusiv unităţile subordonate ale Ministerului Finanţelor Publice sau A.N.A.F."

În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 46 alin. (2) lit. j) din Legea nr. 207/2015, respectiv a lipsei audierii contribuabilului, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a susţinut, în mod nefondat, că prima instanţă ar fi reţinut doar împrejurarea că acest aspect nu a fost invocat prin contestaţia administrativă, câtă vreme instanţa de fond a reţinut şi împrejurarea că prin Raportul de inspecţie fiscală, Cap. VI – Discuţie finală cu contribuabilul/plătitorul, echipa de inspecţie fiscală, conform art. 130 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, a prezentat reclamantei proiectul raportului de inspecţie fiscală, iar aceasta şi-a prezentat obiecţiunile faţă de cele consemnate în raport, în conformitate cu adresa înregistrată la Activitatea de Inspecţie Fiscală Arad sub nr. ARG-AIF 1913/26.05.2016, iar pe de altă parte, în cuprinsul aceluiaşi raport au fost analizate aceste obiecţiuni.

De altfel, critica vizând lipsa menţiunii privind audierea contribuabilului nu a fost invocată prin contestaţia administrativă, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.

O altă critică formulată prin cererea de recurs se referă la nepermiterea accesului la dosarul administrativ.

Critica este nefondată, în condiţiile în care, potrivit argumentelor din cererea de chemare în judecată şi din cererea de recurs, această solicitare a recurentei-reclamante se referă la documente cum ar fi: procese-verbale şi acte de control întocmite cu ocazia controalelor încrucişate la partenerii comerciali; procese-verbale întocmite de organele antifraudă fiscală; verificarea bazei de date ANAF şi documente întocmite în urma unor solicitări de control încrucişat cu diverse organe fiscale.

În aceste condiţii, în raport cu natura documentelor la care recurenta-reclamantă susţine că nu a avut acces, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod corect că lipsa accesului la aceste documente nu este de natură să conducă la nulitatea deciziei de impunere, câtă vreme recurenta-reclamantă nu contestă accesul la dosarul inspecţiei fiscale, astfel că a fost în măsură să-şi formuleze apărări cu privire la aspectele reţinute prin raportul de inspecţie fiscală.

De altfel, astfel cum a reţinut în mod corect instanţa de fond, recurenta-reclamantă nu contestă accesul la dosarul inspecţiei fiscale ce o vizează, care presupune raportul inspecţiei fiscale şi anexele acestuia, ci aceasta a solicitat accesul la documentaţia privind controalele încrucişate la care a făcut referire organul fiscal.

Tot nefondată se constată a fi şi susţinerea recurentei-reclamante în sensul că în cauză nu s-au respectat prevederile art. 130 alin. (2) şi (5) din noul Codul de procedură fiscală, fiind scurtat abuziv termenul de 5 zile lucrătoare în care contribuabilul putea să îşi prezinte punctul de vedere, având în vedere că potrivit textelor de lege invocate:

"Art. 130 - Dreptul contribuabilului/plătitorului de a fi informat (...)

(2) Organul de inspecţie fiscal comunică contribuabilului/plătitorului proiectul de raport de inspecţie fiscală, în format electronic sau pe suport hârtie, acordându-i acestuia posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere. În acest scop, odată cu comunicarea proiectului de raport, organul de inspecţie fiscală comunică şi data, ora şi locul la care va avea loc discuţia finală, însă nu mai devreme de 3 zile lucrătoare de la data comunicării proiectului de raport de inspecţie fiscală, respectiv 5 zile lucrătoare în cazul marilor contribuabili. Perioada necesară pentru îndeplinirea audierii în condiţiile prevăzute la art. 9 alin. (3) lit. b) nu se include în calculul duratei inspecţiei fiscale. (...)

(5) Contribuabilul/Plătitorul are dreptul să îşi prezinte, în scris, punctul de vedere cu privire la constatările organului de inspecţie fiscală, în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la data încheierii inspecţiei fiscale. În cazul marilor contribuabili termenul de prezentare a punctului de vedere este de cel mult 7 zile lucrătoare. Termenul poate fi prelungit pentru motive justificate cu acordul conducătorului organului de inspecţie fiscală."

Or, în cauză, astfel cum reiese din Cap. VI al raportului de inspecţie fiscală nr. x/27.05.2016, emis de către AJFP Arad, contribuabilul şi-a prezentat punctul de vedere şi a formulat obiecţiuni cu privire la controlul fiscal, acestea vizând necompetenţa organului fiscal cu privire la efectuarea inspecţiei fiscale, refuzul accesului la dosarul administrativ, nulitatea inspecţiei fiscale pentru motivul că aceasta a fost efectuată de un singur inspector fiscal, precum şi aspecte de fond cu privire la care a invocat jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Pe fond, în ceea ce priveşte suspendarea soluţionării contestaţiei administrative până la finalizarea dosarului penal, în raport cu suma de 1.072.744 RON, Înalta Curte constată că recursul este fondat, prima instanţă reţinând în mod nelegal că acest capăt de cerere este neîntemeiat.

Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală: "(1) Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă."

În motivarea deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei s-a reţinut că organele fiscale au formulat sesizarea penală nr. ARGAIF 2113/09.06.2016, adresată Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, ce a stat la baza constituirii dosarului penal nr. x/2016, având ca obiect suma totală de 1.072.744 RON reprezentând impozit pe profit în sumă de 329.164 RON şi TVA în sumă de 743.580 RON.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, s-a decis suspendarea soluţionării contestaţiei administrative până la soluţionarea cauzei penale, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

Prima instanţă a apreciat, în mod eronat, ca fiind legală suspendarea soluţionării procedurii administrative, dat fiind faptul că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, soluţie care nu este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar.

Înalta Curte constată că în jurisprudenţa instanţei supreme s-a arătat că este necesară o examinare în concret a existenţei indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluţia penală în cauză. În acest sens, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei de suspendare a contestaţiei, emise în temeiul art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare. În caz contrar, s-ar accepta incidenţa art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecinţa amânării nepermise a soluţiei în procedura administrativă.

Suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de recurenta-reclamantă a intervenit ca urmare a faptului că organele de inspecţie fiscală din cadrul A.J.F.P. Arad au sesizat organele de urmărire penală.

Din examinarea dispoziţiilor 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală reiese că pentru a fi dispusă măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrative de către organul de soluţionare a contestaţiei, trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de acest text de lege, respectiv existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Se observă că cerinţa ca indiciile săvârşirii unei infracţiuni să fie în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare a fost introdusă odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 207/2015.

În cauză, este îndeplinită prima condiţie, respectiv sesizarea organelor penale pentru începerea cercetărilor în vederea constatării existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 8 alin. (1) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, dar nu s-a arătat în concret care este înrâurirea hotărâtoare a soluţiei ce se va pronunţa în penal asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă şi nici în ce mod indiciile săvârşirii unei infracţiuni au legătură cu mijloacele de probă pentru stabilirea bazei de impozitare.

Este adevărat că art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/22015 conferă organului de soluţionare a contestaţiei administrative un drept de apreciere asupra oportunităţii adoptării măsurii de suspendare, dar această apreciere nu trebuie făcută în condiţii care să pună sub semnul întrebării buna credinţă a organului fiscal în relaţia cu contribuabilul.

În condiţiile în care controlul derulat de organul fiscal a oferit anumite elemente factuale apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operaţiunilor economice derulate de recurenta-reclamantă, respectiv a procedat la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia, printr-un act administrativ-fiscal ce constituie titlu de creanţă, nu se poate accepta că organul de soluţionare a contestaţiei ar fi în imposibilitate să se pronunţe asupra contestaţiei administrative a contribuabilului cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existenţa sau nu a unei infracţiuni, câtă vreme este în măsură să verifice aplicarea prevederilor Codului de procedură fiscală.

În acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 55 şi următoarele din Codul de procedură fiscală – Legea nr. 207/2015, organul fiscal, în vederea stabilirii situaţiei de fapt fiscale reale, are atribuţia de a corobora şi aprecia probele administrate, ţinând seama de forţa lor doveditoare recunoscută de lege, poate solicita contribuabilului orice lămuriri necesare, poate să aibă în vedere documentele justificative, evidenţele contabile ale contribuabilului şi alte acte doveditoare la stabilirea bazei de impunere, context în care sarcina probei îi revine contribuabilului.

Analiza conţinutului documentelor prezentate de societate în justificarea exercitării dreptului de deducere a TVA permite organului de soluţionare a contestaţiei administrative să nu acorde valoare probatorie acestora în măsura în care consideră că nu sunt apte, prin menţiunile pe care le conţin, să dovedească starea de fapt fiscală de care se prevalează societatea şi, prin urmare, stabilirea unor obligaţii fiscale suplimentare nu este condiţionată de constatarea instanţei penale cu referire la existenţa elementelor constitutive ale unor infracţiuni.

În fine, având în vedere perioada mare de timp scursă de la momentul sesizării organului de cercetare penală (09.06.2016), Înalta Curte, prin încheierea din 30 ianuarie 2020, a dispus emiterea unei adrese către Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, în vedere comunicării stadiului de soluţionare a dosarului penal nr. x/2016

Prin adresa nr. x/2020, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad a comunicat instanţei de recurs că în cauza penală ce a făcut obiectul penal nr. 499/P/2016 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, iar în urma soluţionării cauzei în apel, inculpatului i s-a aplicat o pedeapsă de 2 ani de închisoare şi a fost obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente A. S.R.L. la plata către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad a accesoriilor aferente prejudiciului cauzat, până la momentul plăţii efective a debitului principal.

Prin aceeaşi adresă s-a comunicat faptul că din rechizitoriul întocmit în dosarul penal nr. x/2016 s-a disjuns şi s-a înregistrat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad dosarul nr. x/2019, în vederea continuării cercetărilor sub aspectul săvârşirii faptelor prevăzute de art. 48 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2002, constând în completarea cu date false a facturilor înregistrate în contabilitatea societăţii. Această cauză a fost soluţionată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad prin emiterea ordonanţei de clasare din data de 11.03.2019.

Reţinând aspectele de mai sus, precum şi data la care a fost formulată contestaţia administrativă de către intimata-reclamantă, 09.06.2016, consecinţa este amânarea soluţionării contestaţiei administrative o perioadă de timp nerezonabilă şi cu încălcarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, motiv pentru care Înalta Curte reţine că circumstanţele concrete ale cauzei sunt de natură a infirma soluţia pronunţată de instanţa de fond.

De altfel, la termenul de judecată din 8 octombrie 2020, recurenta – reclamantă A. S.R.L. a depus o cerere de suspendare a judecării cauzei până la pronunţarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a hotărârii preliminare cu care a fost sesizată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017.

Prin încheierea din 8 octombrie 2020, instanţa de recurs, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 113 din 11 aprilie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal, până la soluţionarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a Cauzei C-582/20, apreciind că dezlegarea cauzei de faţă depinde de soluţia ce urmează a fi pronunţată în respectiva cauză.

Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, ca urmare a cererii de repunere pe rol formulate de către recurenta-reclamantă, având în vedere soluţionarea de către instanţa europeană a cauzei ce a constituit temeiul suspendării.

Prin Hotărârea preliminară pronunţată la data de 24.02.2022, în Cauza C-582/20, până la a cărei soluţionare s-a dispus suspendarea soluţionării prezentei cauze, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că: "Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată şi articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naţionale care permite autorităţilor fiscale naţionale să suspende soluţionarea unei contestaţii administrative îndreptate împotriva unei decizii de impunere prin care unei persoane impozabile i se refuză beneficiul dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată plătite în amonte ca urmare a implicării acestei persoane impozabile într-o fraudă fiscală, în vederea obţinerii unor elemente obiective suplimentare referitoare la această implicare, cu condiţia, în primul rând, ca o astfel de suspendare să nu aibă ca efect întârzierea soluţionării acestei proceduri de contestaţie administrativă dincolo de un termen rezonabil, în al doilea rând, ca decizia prin care se dispune această suspendare să fie motivată în drept şi în fapt şi să poată face obiectul unui control jurisdicţional şi, în al treilea rând, ca, dacă se dovedeşte în final că dreptul de deducere a fost refuzat cu încălcarea dreptului Uniunii, această persoană impozabilă să poată obţine rambursarea sumei corespunzătoare într-un termen rezonabil, precum şi, dacă este cazul, a dobânzilor de întârziere aferente acesteia. În aceste condiţii, nu este obligatoriu ca, pe perioada acestei suspendări a soluţionării contestaţiei, persoana impozabilă respectivă să beneficieze de o suspendare a executării acestei decizii de impunere, cu excepţia situaţiei în care, în caz de îndoieli serioase cu privire la legalitatea deciziei de impunere menţionate, acordarea unei suspendări a executării aceleiaşi decizii de impunere este necesară pentru a evita prejudicierea gravă şi ireparabilă a intereselor persoanei impozabile."

Astfel fiind, prin menţinerea suspendării procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei pe o perioadă îndelungată de timp se aduce atingere dreptului constituţional al recurentei-reclamante de a se adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru a obţine verificarea legalităţii actelor administrative fiscale atacate, emise în sarcina sa, ceea ce constituie un exces de putere, chiar dacă în justificarea acestuia se invocă prevederile art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015.

Pentru a se asigura un just echilibru între interesul public pe care îl exprimă organul fiscal şi interesul privat al contribuabilului de a-şi vedea clarificată situaţia fiscală, Înalta Curte consideră că se impune casarea sentinţei recurate şi obligarea pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara să soluţioneze pe fond contestaţia împotriva acestei decizii de impunere, pentru suma totală de 1.072.744 RON.

Prin urmare, Înalta Curte constată că este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva soluţiei date de către instanţa de fond cu privire la suspendarea soluţionării contestaţiei administrative până la finalizarea dosarului penal, în raport cu suma de 1.072.744 RON.

În ceea ce priveşte suma de 28.889 RON, Înalta Curte constată că prin decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 4093/378/15.09.2016 s-a respins, ca neîntemeiată, contestaţia reclamantei pentru suma de 28.889 RON, reprezentând 12.799 RON impozit pe profit şi 16.090 RON TVA, organul fiscal apreciind că nu este deductibilă suma de 16.090 RON, fiind vorba de achiziţii care nu au legătură cu obiectul de activitate al societăţii recurente, cum ar fi: băuturi alcoolice, saltea ortopedică, medicamente, articole de îmbrăcăminte şi materiale de construcţii pentru amenajare imobil.

De asemenea, organul de soluţionare a contestaţiei administrative a reţinut în cuprinsul deciziei nr. 4093/378/15.09.2016 că, în ceea ce priveşte suma de 28.889 RON, prin contestaţia formulată, contestatoarea a prezentat argumente doar cu privire la achiziţiile de medicamente efectuate în perioada verificată.

Referitor la achiziţia de medicamente, prin decizia de soluţionare a contestaţiei s-a reţinut că prin art. 3 din Ordinul nr. 427/14.06.2002 se precizează conţinutul minim al trusei medicale.

Art. 1 alin. (2) din ordinul de mai sus prevede că "Persoanele juridice care desfăşoară activităţile prevăzute în anexa nr. 2 sunt obligate să aibă în dotare trusă sanitară."

Recurenta-reclamantă a susţinut prin cererea de recurs faptul că produsele medicale au fost achiziţionate în scopul prevenirii/tratării oricăror probleme medicale care pot apărea la locul de muncă unde se desfăşoară activitatea societăţii, motiv pentru care a apreciat că dreptul de deducere a respectivei sume a fost refuzat în mod neîntemeiat.

Critica este nefondată, în condiţiile în care dreptul de deducere presupune ca achiziţiile efectuate de către societate şi pentru care se solicită deducerea TVA să aibă legătură cu obiectul de activitate al societăţii ori să reprezinte cheltuieli obligatorii stabilite în sarcina agenţilor economici.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că atât organul de soluţionare a contestaţiei, cât şi prima instanţă au apreciat în mod corect că nu sunt deductibile cheltuielile făcute de către recurenta-reclamantă cu medicamentele achiziţionate suplimentar trusei medicale obligatorii prevăzute de Ordinul nr. 427/14.06.2002, emis de Ministerul Sănătăţii şi Familiei, şi nici cheltuielile ce nu au legătură cu obiectul de activitate al societăţii.

Astfel, prima instanţă a reţinut în mod corect că suma în discuţie vizează atât taxa pe valoarea adăugată, cât şi impozitul pe profit, fiind incidente dispoziţiile Codul fiscal, ce stipulează, pe de o parte, că orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile, iar în cazul impozitului pe profit, sunt considerate cheltuieli deductibile cele efectuate în scopul realizării de venituri impozabile.

Or, în cauză, aceste condiţii nu sunt îndeplinite.

Este adevărat că anexa Ordinului nr. 427 din 14 iunie 2002 pentru aprobarea componenţei trusei sanitare şi a baremului de materiale cuprinde doar minimul obligatoriu al trusei sanitare, aceasta putând fi suplimentată, însă o asemenea suplimentare nu poate beneficia de deducerea cheltuielilor făcute pentru achiziţionarea unor medicamente neprevăzute în textul de lege.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 113 din 11 aprilie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal; va casa sentinţa recurată şi, rejudecând: va admite în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L.; va anula în parte Decizia nr. 4093/378/15.09.2016, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara – Serviciul Soluţionare Contestaţii 2, în ceea ce priveşte suspendarea soluţionării contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/27.05.2016, emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad – Activitatea de Inspecţie Fiscală, pentru suma totală de 1.072.744 RON; va obliga pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara să soluţioneze pe fond contestaţia împotriva acestei decizii de impunere, pentru suma totală de 1.072.744 RON.

De asemenea, Înalta Curte va respinge în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 113 din 11 aprilie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L..

Anulează în parte Decizia nr. 4093/378/15.09.2016, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara – Serviciul Soluţionare Contestaţii 2, în ceea ce priveşte suspendarea soluţionării contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/27.05.2016, emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad – Activitatea de Inspecţie Fiscală, pentru suma totală de 1.072.744 RON.

Obligă pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara să soluţioneze pe fond contestaţia împotriva acestei decizii de impunere, pentru suma totală de 1.072.744 RON.

Respinge în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 25 mai 2022.