Discrimination damages claim mischaracterized as disciplinary challenge due to violation of the principle of disposability

Şedinţa publică din data de 6 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 05.06.2019 reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., judecător la Curtea de Apel Braşov şi Inspecţia Judiciara a solicitat plata unor despăgubiri în valoare de 15.000 euro pentru fiecare pârât, exceptând CNCD, cu cheltuieli de judecată.

De asemenea, a solicitat citarea Consiliului National pentru Combaterea Discriminării, în calitate de intervenient.

În drept, a invocat art. 27 din Ordonanţa 137/2000 privind sancţionarea tuturor formelor de discriminare, art. 6 alin. (1) Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.

În şedinţa din data de 04.03.2020, reclamanta A. a depus cerere modificatoare, precizatoare şi completatoare, formulată şi împotriva Consiliului Superior al Magistraturii, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va formula să dispună obligarea la plata echivalentului în RON a sumei de 15.000 de euro a pârâtei B. pentru discriminarea sa la judecarea proceselor 4426/62/2016 şi 2506/62/2016 ale Tribunalului Braşov şi obligarea la plata echivalentului în RON a sumei de 15.000 de euro a pârâtei Inspecţia Judiciară în solidar cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii pentru discriminarea sa la soluţionarea sesizării din 24.05.2017 cu referire la numita B..

I.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 651 din 20 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii B., Inspecţia Judiciară şi Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, ca inadmisibilă.

I.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A., solicitând admiterea apelului, casarea sentinţei atacate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, iar pe fond, a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu obligarea pârâţilor la plata echivalentului sumei de 15.000 de euro fiecare parte, pentru următoarele motive:

I.3.1. Instanţa s-a pronunţat asupra unor capete care nu există în cererea de chemare în judecată şi a schimbat obiectul dosarului, considerându-l în mod eronat o contestaţie a unei soluţii de clasare emise de Inspecţia Judiciară.

În mod eronat, instanţa de fond a tratat dosarul de faţă nu ca pe o cerere de discriminare în baza O.G. nr. 137/2000, ci ca pe o contestaţie împotriva rezoluţiei emise de către Inspecţia Judiciară în baza Legii 317/2004, în condiţiile în care în cererea de chemare în judecată nu există niciun fel de capăt privind contestarea soluţiei de clasare emise de Inspecţia Judiciară.

Soluţia de clasare este invocată doar ca probă pentru demonstrarea discriminării şi nicidecum nu se urmăreşte anularea sau contestarea acestui act.

Prin urmare, nu sunt incidente în acest caz prevederile Legii 317/2004, dosarul de faţă având ca obiect discriminarea şi nu contestarea vreunui act administrativ emis de Inspecţia Judiciară.

În cererea de chemare judecată există doar un capăt de cerere privind "plata unor despăgubiri în valoare de 15.000 euro pentru fiecare pârât, exceptând CNCD", nefiind menţionată anularea vreunei soluţii emise de Inspecţia Judiciară. Curtea de Apel Bucureşti a schimbat, în mod nepermis, obiectul dosarului, invocând aspecte care nu se regăsesc în cererea de chemare în judecată, precum şi articole de lege care nu au aplicabilitate în cazul de faţă. Instanţa a încălcat principiul disponibilităţii prin aplicarea Legii 317/2004, care nu are legătură cu obiectul dosarului, care vizează fapte de discriminare în baza O.G. nr. 137/2000. În acest fel, reclamantei i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil stabilit de art. 6 alin. (1) din Convenţie.

I.3.2. Instanţa de fond a susţinut, în mod eronat, că hotărârea poate fi atacată cu recurs în 15 zile, deşi calea de atac era apelul cu termen de 30 de zile, fiindu-i astfel încălcat dreptul la un proces echitabil aşa cum este stabilit de art. 6 alin. (1) din Convenţie

I.3.3. Instanţa a copiat motivarea hotărârii după întâmpinarea depusă de pârâta Inspecţia Judiciară, fapt care arată că instanţa a fost în mod vădit părtinitoare, încălcându-i dreptul la un proces echitabil aşa cum este stabilit de art. 6 alin. (1) din Convenţie

I.3.4. În mod eronat, instanţa a reţinut că se aplică Legea specială nr. 317/2004, în ciuda faptului că această lege nu prevede nimic în legătură cu faptele de discriminare. Faptele de discriminare nu sunt abateri disciplinare, nefiind incluse la art. 99 din Legea 303/2004. La rândul ei, O.G. nr. 137/2000 nu prevede că faptele de discriminare ar intra în categoria abaterilor disciplinare.

Întrucât art. 45 alin. (1) din Legea 317/2004 prevede că Inspecţia Judiciară poate fi sesizată doar pentru "abaterile disciplinare săvârşite de judecători şi procurori" rezultă că această secţie nu poate fi sesizată şi nu se poate ocupa de faptele de discriminare. Nu poate fi pus semnul egalităţii între abaterile disciplinare ale magistraţilor si faptele de discriminare, aceste aspecte fiind reglementate de legi diferite. Sancţionarea faptelor de discriminare în baza O.G. nr. 137/2000 are caracter civil, nu disciplinar.

I.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare la cererea de apel formulată de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 651/2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul sus-menţionat şi a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac formulate, iar în situaţia recalificării căii de atac, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

I.4.1. Cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii de apel, intimatul arată că principiul disponibilităţii a fost respectat, reclamanta învestind instanţa de contencios administrativ şi chemând în judecată Inspecţia Judiciară, precum şi Consiliul Superior al Magistraturii, raportat la sesizarea formulată de aceasta în temeiul prevederilor Legii nr. 317/2004, cu modificările ulterioare, cu privire la pretinsa conduită discriminatorie a judecătorului pârât cu ocazia exercitării atribuţiilor de serviciu (judecarea unor revizuiri).

Pretinsa discriminare în raport de soluţia dată de Inspecţia Judiciară sesizării primite în vederea cercetării disciplinare a pârâtei judecător este supusă cenzurii instanţei de contencios administrativ, astfel că, potrivit prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, calea de atac este recursul.

În acest context, apreciază că este inadmisibilă cererea de apel formulată, raportat la cuprinsul cererii de chemare în judecată şi prevederile legale sus-menţionate.

I.4.2. În subsidiar, în măsura în care calea de atac este recalificată, solicită respingerea recursului ca nefondat, instanţa de fond pronunţând o hotărâre legală şi temeinică.

Apreciază că în mod corect a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, faţă de cuprinsul cererii de chemare în judecată, în speţă fiind respectat principiul disponibilităţii.

Constatarea existenţei unei discriminări în exercitarea drepturilor prevăzute de art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 republicată privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, revine instanţelor judecătoreşti sau Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, conform procedurii prevăzute la art. 20 şi 27 din O.G. nr. 137/2000, cu modificările ulterioare.

Astfel, conform art. 20 din Ordonanţa nr. 137/2000, persoana care se consideră discriminată poate sesiza consiliul în termen de un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei şi are dreptul de a solicita înlăturarea consecinţelor faptelor discriminatorii şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării.

Totodată, prin art. 27 din aceeaşi lege, se prevede că persoana ce se consideră discriminată poate formula, în faţa instanţei de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei creată prin discriminare, potrivit dreptului comun.

În speţă, reclamanta este nemulţumită de soluţia dată de instanţa de judecată unor revizuiri în care aceasta a fost parte, astfel că a formulat o sesizare la Inspecţia Judiciară, potrivit legii speciale în domeniu, cu privire la conduita judecătorului de caz. Cu alte cuvinte, reclamanta consideră că soluţiile primite în cadrul procedurilor judiciare sau în cadrul procedurii administrative privind cercetarea disciplinară a magistraţilor reprezintă fapte de discriminare săvârşite de pârâţii chemaţi în judecată - autorităţi publice (Inspecţia Judiciară, Consiliul Superior al Magistraturii), precum şi de un judecător.

Astfel, se observă că pretinsele fapte de discriminare au fost săvârşite cu ocazia judecării unor revizuiri, respectiv cu ocazia soluţionării sesizării formulate la data de 24.05.2017, în baza art. 44 şi următoarele din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, cu modificările ulterioare, situaţie ce impune incidenţa procedurii reglementate de Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, iar nu procedura prevăzută de O.G. nr. 137/2000, cu modificările ulterioare.

În raport de dispoziţiile O.G. nr. 137/2000, cu modificările ulterioare, consideră că instanţa de fond a respins în mod corect acţiunea ca inadmisibilă.

În ceea ce priveşte conduita judecătorilor şi procurorilor, în cazul în care există indicii ale săvârşirii de către judecători a unor abateri disciplinare, Inspecţia Judiciară poate exercita acţiunea disciplinară, în condiţiile prevăzute de art. 44 şi următoarele din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

În acest caz sunt incidente prevederile legii speciale sus-menţionate, care se aplică strict şi cu precădere. Inspecţia Judiciară emite o rezoluţie care poate fi atacată potrivit procedurii speciale prevăzute de lege, iar nu pe calea O.G. nr. 137/2000, cu modificările ulterioare.

I.5. Aspecte procesuale

Constatând că părţile legal citate nu s-au prezentat şi nici nu au solicitat judecata în lipsă, Înalta Curte, prin încheierea de şedinţă din 27 septembrie 2022, în temeiul dispoziţiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 651 din 20 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Reclamanta A. a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol înregistrată la data de 5 aprilie 2023.

Prin rezoluţia din data de 10.04.2023 s-a fixat termen de judecată la 6 iunie 2023.

Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat note scrise prin care a invocat excepţia perimării recursului formulat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 651 din data de 20.07.2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, cu consecinţa constatării perimării acestuia.

Excepţia perimării a fost respinsă, aşa cum rezultă din practicaua prezentei hotărâri, la termenul la care au avut loc dezbaterile orale cauza fiind repusă pe rol.

În cadrul dezbaterile orale, aşa cum rezultă din practicaua prezentei hotărâri, calea de atac a fost calificată ca fiind recurs, cu consecinţa respingerii excepţiei inadmisibilităţii apelului invocată de către intimatul Consiliul Superior al Magistraturii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi în lumina dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Este fondat primul motiv de recurs, care se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii), prin care se invocă în esenţă încălcarea principiului disponibilităţii, admiterea acestuia făcând inutilă cercetarea celorlalte motive de recurs.

În acord cu principiul disponibilităţii, consacrat de art. 9 C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. (alin. (2) al articolului menţionat)

Cât priveşte obiectul, instanţa este ţinută de cererea reclamantului, neputând depăşi limitele acesteia. În cazul în care formulările reclamantului sunt improprii, neputându-se determina exact obiectul, instanţa este obligată să solicite părţii precizarea necesară. Totodată, în baza rolului activ, judecătorul este obligat să dea cererii calificarea corespunzătoare în raport de conţinutul ei şi nu după denumirea dată de parte, conform dispoziţiilor art. 22 alin. (4) din vechiul C. proc. civ.

Aşadar, principiul disponibilităţii, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege, în acelaşi sens statuând şi art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., text potrivit căruia: "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Prin principiul disponibilităţii se înţelege şi faptul că reclamantul trasează iniţial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părţile din proces, pretenţia dedusă judecăţii, motivarea în fapt şi în drept.

Aplicând aceste considerente de principiu la cauza de faţă, raportat la limitele judecăţii, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a schimbat obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, astfel cum au fost acestea delimitate prin actul de învestire a instanţei de către reclamanta-recurentă, pronunţând astfel o hotărâre nelegală.

Prin cererea de chemare judecată, astfel cum a fost precizată în şedinţa din data de 04.03.2020, reclamanta-recurentă a învestit instanţa cu o cerere privind obligarea la plata echivalentului în RON a sumei de 15.000 de euro a pârâtei B. pentru discriminarea sa la judecarea proceselor 4426/62/2016 şi 2506/62/2016 ale Tribunalului Braşov şi obligarea la plata echivalentului în RON a sumei de 15.000 de euro a pârâtei Inspecţia Judiciară în solidar cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii pentru discriminarea sa la soluţionarea sesizării din 24.05.2017 cu referire la numita B..

În drept, reclamanta-recurentă a invocat art. 27 din Ordonanţa 137/2000 privind sancţionarea tuturor formelor de discriminare şi art. 6 alin. (1) Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Nu rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată că s-ar fi solicitat anularea soluţiei emise de Inspecţia Judiciară, ci că reclamanta-recurentă consideră că soluţiile primite în cadrul procedurilor judiciare, respectiv în cadrul procedurii administrative privind cercetarea disciplinară a magistraţilor reprezintă fapte de discriminare săvârşite de pârâţii chemaţi în judecată - autorităţi publice (Inspecţia Judiciară, Consiliul Superior al Magistraturii), precum şi de un judecător, care i-au produs un prejudiciu ce o îndreptăţeşte să solicite despăgubiri.

Soluţia de clasare este invocată de către reclamanta-recurentă doar ca probă pentru demonstrarea discriminării, fără a se urmări contestarea acestui act administrativ.

Instanţa a încălcat principiul disponibilităţii nu doar prin schimbarea obiectului cauzei, ci şi prin aplicarea Legii 317/2004, în condiţiile în care temeiul acţiunii, astfel cum rezultă neîndoielnic din întreg cuprinsul acesteia, este O.G. nr. 137/2000.

Nu s-ar putea susţine că instanţa de fond nu a făcut decât să dea o calificare juridică, în drept cererii formulate de parte, fiind evident că nu doar temeiul acţiunii a fost O.G. nr. 137/2000, ci chiar şi motivarea în fapt a cererii este centrată pe faptele de discriminare sancţionate de O.G. nr. 137/2000, care, în opinia reclamantei-recurente i-au cauzat un prejudiciu pe care îl solicită reparat pe calea prezentei acţiuni.

În mod nelegal, instanţa de fond a soluţionat cauza nu ca pe o cerere întemeiată pe fapte de discriminare în baza O.G. nr. 137/2000, ci ca pe o contestaţie împotriva rezoluţiei emise de către Inspecţia Judiciară în baza Legii 317/2004, în condiţiile în care în cererea de chemare în judecată nu exista un astfel de capăt de cerere.

Constatarea existenţei unei discriminări în exercitarea drepturilor prevăzute de art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 republicată privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, revine instanţelor judecătoreşti sau Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, conform procedurii prevăzute la art. 20 şi 27 din O.G. nr. 137/2000, cu modificările ulterioare.

Astfel, conform art. 20 din Ordonanţa nr. 137/2000, persoana care se consideră discriminată poate sesiza consiliul în termen de un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei şi are dreptul de a solicita înlăturarea consecinţelor faptelor discriminatorii şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării.

Totodată, prin art. 27 din aceeaşi lege, se prevede că persoana ce se consideră discriminată poate formula, în faţa instanţei de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei creată prin discriminare, potrivit dreptului comun.

În speţă, tocmai acest text a fost invocat de recurenta-reclamantă.

Faptul că recurenta-reclamantă este nemulţumită de soluţia dată de instanţa de judecată unor revizuiri în care aceasta a fost parte, astfel că a formulat o sesizare la Inspecţia Judiciară, potrivit legii speciale în domeniu, cu privire la conduita judecătorului de caz nu exclude posibilitatea acesteia de a formula o acţiune întemeiată pe un alt act normativ, cum este cazul acţiunii de faţă, întemeiate pe O.G. nr. 137/2000

Împrejurarea, invocată de intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, că pretinsele fapte de discriminare au fost săvârşite cu ocazia judecării unor revizuiri, respectiv cu ocazia soluţionării sesizării formulate la data de 24.05.2017, în baza art. 44 şi următoarele din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, cu modificările ulterioare nu impune, aşa cum greşit susţine intimatul, incidenţa procedurii reglementate de Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile în care recurenta-reclamantă nu a uzat de această cale procedurală, ci a formulat o acţiune întemeiată pe dispoziţiile O.G. nr. 137/2000, cu modificările ulterioare.

Este adevărat că, în ceea ce priveşte conduita judecătorilor şi procurorilor, art. 45 alin. (1) din Legea 317/2004 prevede că Inspecţia Judiciară poate fi sesizată pentru "abaterile disciplinare săvârşite de judecători şi procurori", iar în cazul în care există indicii ale săvârşirii de către judecători a unor abateri disciplinare, Inspecţia Judiciară poate exercita acţiunea disciplinară, în condiţiile prevăzute de art. 44 şi următoarele din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, caz în care sunt incidente prevederile acestei legi, în temeiul căreia Inspecţia Judiciară emite o rezoluţie care poate fi atacată potrivit procedurii speciale prevăzute de aceasta.

Aceste prevederi nu sunt însă incidente în prezenta cauză, ce are ca obiect discriminarea şi nu contestarea unui act administrativ emis de Inspecţia Judiciară.

Prin urmare, în mod nelegal, instanţa a reţinut că se aplică Legea nr. 317/2004, în ciuda faptului că această lege nu cuprinde prevederi referitoare faptele de discriminare invocate de recurentă, ci doar cu privire la abaterile disciplinare menţionate la art. 99 din Legea 303/2004, care nu enumeră faptele de discriminare în categoria abaterilor disciplinare, între cele două neputând fi pus semnul egalităţii.

Nerespectarea principiilor ce guvernează dreptul procesual civil (printre care şi principiul disponibilităţii) produce o vătămare a drepturilor părţilor şi se sancţionează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite în aceste condiţii, în condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vătămarea drepturilor procesuale ale recurentei-reclamante fiind evidentă, acesteia fiindu-i încălcat însuşi dreptul la un proces echitabil stabilit de art. 6 alin. (1) din Convenţie, în a cărui componenţă intră dreptul ca cererile şi observaţiile părţilor să fie într-adevăr "ascultate", adică examinate în mod adecvat de către instanţa sesizată (cauza Donadzé împotriva Georgiei, pct. 35). Astfel, instanţa trebuie să efectueze o examinare efectivă a mijloacelor, argumentelor şi probelor prezentate de părţi [Kraska împotriva Elveţiei, pct. 30; Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 59; Perez împotriva Franţei (MC), pct. 80]

În cauză, prin schimbarea obiectului şi cauzei acţiunii, instanţa de fond nu a procedat la o examinare efectivă a fondului cauzei, astfel cum a fost aceasta formulată, ca o acţiune în despăgubiri, întemeiată pe O.G. nr. 137/2000 şi motivată în fapt de faptele de discriminare pretins a fi săvârşite de către pârţii Inspecţia Judiciară şi un judecător.

În consecinţă, în temeiul art. 497 C. proc. civ., se impune admiterea recursului şi casarea sentinţei, pentru ca instanţa de fond să lămurească, după punerea în discuţia părţilor, cadrul procesual, în raport de obiectul şi temeiul de fapt şi de drept invocat de recurenta-reclamantă în cererea sa, stabilind, totodată, în raport de limitele învestirii, care instanţa competentă să soluţioneze litigiul de faţă.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii), în raport de încălcarea principiului disponibilităţii, în temeiul prevederilor art. 497 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru ca aceasta să procedeze la o corectă stabilire a cadrului procesual în limitele învestirii sale, la verificarea propriei competenţe în raport de aceste limite şi la soluţionarea în consecinţă, potrivit legii aplicabile, care urmează a fi aplicată la situaţia de fapt dedusă judecăţii, a cererii de chemare în judecată astfel cum aceasta a fost formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 651 din 20 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 6 iunie 2023.