Car repair company not an "insurance creditor" under Law No. 213/2015; appeal rejected, Fund's refusal upheld.

Şedinţa publică din data de 25 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2 mai 2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat: anularea Deciziei nr. 19669/09.04.2019 privind respingerea cererii de plată formulată de societate; să se constate că societatea are calitatea de parte îndreptăţită în dosarele de daună înregistrate de societate la pârât; obligarea pârâtului să soluţioneze separat în mod favorabil cererile de plată din dosarele FGA nr. x, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii; obligarea pârâtului la plata sumei de 70.149,17 RON reprezentând soldul rămas neachitat din dosarele de daună, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1008 pronunţată la data de 18 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, iar în subsidiar, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată, precum şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamanta a criticat sentinţa atacată pentru că instanţa de fond nici măcar nu a analizat şi soluţionat petitul nr. 3, apreciind doar că "solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului de a analiza separat şi favorabil cererile de plată nu se impune a fi analizată, din moment ce cererea de chamare în judecată se respinge potrivit celor mai sus, fiind lipsită oricum de fundament juridic în condiţiile în care aceasta a înţeles să formuleze o singură cerere de plată ce a vizat mai multe dosare de daună". Astfel că, din acest punct de vedere, devin incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a criticat sentinţa atacată şi pentru greşita interpretare de către instanţă a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. ii) din Legea nr. 213/2015, în care se prevede faptul că poate fi beneficiarul asigurării o "terţă persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat."

În opinia recurentei-pârâte, este îndeplinită condiţia ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare, deoarece vânzarea şi montarea parbrizelor se efectuează doar în temeiul unei poliţe de asigurare Casco. Precizează că îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b) pct. ii) din Legea nr. 213/2015, fiind beneficiara încasărilor sumei asigurate de la asigurătorii care au avut obligaţia să achite păgubiţilor contravaloarea acestor piese şi montaj.

Instanţa de fond a susţinut în mod eronat că este irelevant faptul că pârâtul i-a achitat despăgubiri în mai multe dosare de daună. Or, toate aceste plăţi au fost efectuate în temeiul Legii nr. 213/2015, ceea ce înseamnă că pârâtul i-a recunoscut în mod implicit calitatea de persoană îndreptăţită. În perioada 09.05.2016 – 05.03.2018, pârâtul a achitat în total suma de 113.035,00 Ron, iar toate aceste sume au fost achitate în temeiul unei poliţe de asigurare Casco. În aceste condiţii, recurenta-reclamantă consideră că este persoană îndreptăţită şi la plata restului rămas de 70.149,17 RON.

4. Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinarea formulată faţă de cererea de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, reiterând, în esenţă, apărările formulate pe parcursul soluţionării litigiului în primă instanţă.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Argumente de fapt şi de drept

Răspunzând primului motiv de recurs invocat, şi anume art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că este nefondat.

În speţă, sentinţa de fond recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

De principiu, un raţionament logico-juridic neconvingător poate conduce la concluzia nemotivării/motivării necorespunzătoare, însă, nu aceasta este situaţia în speţă. Recurenta-reclamantă nu agreează raţionamentul judecătorului fondului, nefiind în acord cu acesta, însă, un astfel de dezacord nu echivalează cu o nemotivare/motivare necorespunzătoare a hotărârii. O interpretare diferită de cea agreată de recurenta-reclamantă a dispoziţiilor legale incidente raportate la starea de fapt rezultată din probele administrate în cauză nu echivalează cu absenţa motivării, în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este îndeplinită astfel în cauză cerinţa motivării hotărârii judecătoreşti, care constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, precum şi mijlocul prin care se dă posibilitatea de a se exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil, în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În concluzie, nu este incident motivul de nelegalitate a hotărârii pronunţate în fond prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea cuprinzând motivele pe care se întemeiază şi, în acelaşi timp, necuprinzând motive contradictorii în raport cu dispozitivul hotărârii.

În ceea ce priveşte criticile reclamantei relative la incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate, de asemenea.

Înalta Curte reţine că problema litigioasă în prezenta cauză, în raport de care reclamanta şi-a prezentat criticile de nelegalitate a hotărârii de fond, o reprezintă stabilirea naturii juridice a creanţei de care beneficiază unitatea reparatoare (unitatea de service specializată în repararea autovehiculelor avariate în urma accidentelor rutiere, ce fac obiectul asigurării) faţă de asigurătorii B. S.A., C. S.A., Forte S.A. şi eventuala opozabilitate a acestei creanţe faţă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Raporturile juridice dintre unitatea reparatoare şi asigurător se desfăşoară în temeiul convenţiilor de colaborare având ca obiect prestarea serviciilor de reparaţii a autoturismelor avariate în urma evenimentelor asigurate, iar nu în temeiul contractului de asigurare.

Înalta Curte constată că aceste convenţii nu reprezintă doar o modalitate de decontare, ci reprezintă actul juridic în baza căruia se naşte dreptul unităţii reparatoare la plata, de către societatea de asigurare, a contravalorii reparaţiilor autovehiculelor avariate.

Or, contractul de asigurare se încheie şi produce efecte între persoana asigurată (şi/sau beneficiarul asigurării) şi asigurător, obligând asigurătorul la repararea daunelor produse autovehiculelor ce fac obiectul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă auto sau al asigurărilor facultative de avarii auto. Contractul de asigurare nu dă naştere la drepturi şi obligaţii în persoana unităţii reparatoare, serviciile de reparare a autovehiculelor fiind prestate în temeiul convenţiilor de colaborare încheiate cu asigurătorul, convenţii faţă de care persoanele asigurate/beneficiarii asigurării/persoanele păgubite sunt terţi.

Împrejurarea că persoanele asigurate/beneficiarii asigurării/persoanele păgubite şi-au exprimat acordul ca despăgubirile reprezentate de contravaloarea reparaţiilor autovehiculelor să fie achitate de asigurător direct în contul unităţii reparatoare, în condiţiile art. 58 alin. (1) din Norma nr. 23/2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, nu conduce la schimbarea izvorului juridic al dreptului de creanţă al unităţii, întrucât prin aceste acorduri se reglementează doar modalitatea de plată a despăgubirilor, în sensul că acestea nu mai ajung în contul beneficiarilor asigurării, pentru a fi, ulterior, achitate unităţii reparatoare, cu titlu de contravaloare a manoperei şi a pieselor auto înlocuite.

Totodată, deşi serviciile de reparaţii sunt prestate în beneficiul persoanelor asigurate/beneficiarilor asigurării/persoanelor păgubite, aceste prestaţii nu sunt asumate în temeiul contractului de asigurare, ci în temeiul convenţiei de colaborare încheiată de unitatea reparatoare cu asigurătorul. Prin urmare, între unitatea reparatoare şi persoanele asigurate/beneficiarii asigurării/persoanele păgubite nu există raporturi juridice născute din contractul de asigurare, astfel încât, chiar dacă unitatea reparatoare nu a fost despăgubită de asigurător pentru serviciile de reparaţii, aceasta nu se poate subroga în drepturile creditorilor de asigurări, solicitând ca obligaţiile de plată ale asigurătorului să fie preluate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Mai observă Înalta Curte că, deşi între semnarea contractului de asigurare şi încheierea convenţiei de colaborare există o legătură, în sensul că această din urmă convenţie reprezintă mijlocul prin care asigurătorul îşi îndeplineşte obligaţiile pe care şi le-a asumat faţă de asigurat cu privire la repararea autovehiculului avariat, nu se poate susţine că raporturile juridice dintre societatea de asigurare şi unitatea reparatoare sunt raporturi de asigurare şi nici că unitatea reparatoare are calitatea de creditor de asigurare, îndreptăţit la plata creanţelor prin intermediul Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar potrivit art. 11 din acelaşi act normativ, Fondul de Garantare a Asiguraţilor asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta lege, sfera persoanelor beneficiare ale protecţiei Fondului fiind conturată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Aşa fiind, instanţa de control judiciar apreciază că este corectă reţinerea instanţei de fond, întemeiată pe prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, în sensul că unitatea reparatoare (şi, prin urmare, reclamanta cesionară) nu se încadrează în noţiunea de creditor de asigurare, neavând calitatea de persoană asigurată (semnatară a contractului de asigurare cu societatea specializată), nici pe aceea de beneficiar al asigurării (terţă persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul îi achită sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat) şi nici pe aceea de persoană păgubită (îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit prin asigurarea de răspundere civilă).

Înalta Curte constată că textul de lege cuprinde o redactare clară, care încadrează creditorii de asigurări în trei categorii limitativ expuse, fără posibilitatea extinderii la alte persoane ori entităţi. Aşadar, art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 cuprinde o enumerare exhaustivă, nu exemplificativă, iar instanţa de fond a respectat conţinutul textului de lege şi voinţa legiuitorului, care a înţeles să includă în categoria beneficiarilor despăgubirilor achitate prin fondul de garantare doar persoanele asigurate, beneficiarii asigurării şi persoanele păgubite.

În concluzie, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu are de dreptul de a-şi satisface această creanţă din resursele financiare ale intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în condiţiile Legii speciale nr. 213/2015, întrucât debitul nu are natura juridică a unei creanţe de asigurări, definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ca fiind creanţa creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă, sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs de către societatea reclamantă nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1008 din 18 decembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 mai 2022.