Suspension of tax assessment for expired pharmaceutical stock: adequacy of destruction documentation and risk of imminent loss under Law 554/2004

Şedinţa publică din data de 24 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 11 iunie 2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021, reclamanta societatea A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x_188/28.05.2021 şi a Raportului de inspecţie fiscala nr. x_100/27.05.2021, până la data pronunţării în fond, de către instanţa competentă, asupra cererii de anulare a Deciziei de impunere nr. x_188/28.05.2021 şi a Raportului de inspecţie fiscala nr. x_100/27.05.2021.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1042 din 30 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x_188/28.05.2021 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x_100/27.05.2021, până la pronunţarea instanţei de fond.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate în punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, prin care, invocând incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului şi schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii de suspendare ca neîntemeiată.

În susţinerea căii de atac promovate, recurenta a învederat, în esenţă, că prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004 în raport de situaţia de fapt incidentă cauzei, câtă vreme condiţia cazului bine justificat nu este îndeplinită pentru a se dispune măsura suspendării Deciziei de impunere nr. x_188/28.05.2021 şi a Raportului de inspecţie fiscala nr. x_100/27.05.2021.

Printr-un prim set de argumente, recurenta a arătat că prima instanţă a adoptat un formalism exagerat şi contrar realităţii, atunci când a reţinut că ar exista o aparenţă de nelegalitate a celor două acte a căror suspendare a fost solicitată, derivată din eronata identificare a legislaţiei aplicabile activităţii desfăşurate de intimată. Din această perspectivă, recurenta a subliniat că, prin decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală, obligaţiile fiscale suplimentare au fost stabilite, în principal, în raport de prevederile Codului de procedură fiscală şi de cele ale Codul fiscal, iar legislaţia fiscală primează, în planul stabilirii unor astfel de obligaţii, faţă de restul prevederilor legale aplicabile deşeurilor constând în medicamente deteriorate sau cu termenul de valabilitate expirat, ordinele la care a făcut trimitere prima instanţă având natura unei legislaţii secundare. Pentru acest motiv, în opinia recurentei, menţiunile existente în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală referitoare la actele normative aplicabile în domeniul medicamentelor şi deşeurilor nu pot fi privite în mod independent, în special în materia unei acţiuni precum cea prin care se solicită suspendarea executării unui act administrativ fiscal, fără a se realiza o coroborare a acestora cu prevederile fiscale ce reglementează tipul de documente apte să ateste efectuarea distrugerii deşeurilor, indiferent dacă acestea sunt sau nu periculoase. Astfel, recurenta apreciază că sfera de reglementare a actelor normative secundare evocate de prima instanţă nu poate fi încadrată în categoria aspectelor ce pot fi reţinute ca intrând în noţiunea de caz bine justificat.

Printr-un alt set de argumente, recurenta a arătat că, în general, întrucât mărfurile expirate/deteriorate, aflate în farmacii, sunt considerate deşeuri periculoase/nepericuloase, este necesar să se asigure că acestea nu se întorc pe piaţă şi nu sunt aruncate (întrucât ar fi generate consecinţe grave în planul degradării mediului înconjurător şi poluării). Eliminarea deşeurilor de medicamente expirate sau care nu se mai utilizează include operaţiuni efectuate de o societate specializată, constând în punerea la dispoziţie a ambalajelor specializate şi omologate, colectarea, transportul cu mijloace autorizate, asistenţa oferită clientului în completarea documentelor impuse de legislaţie, eliminarea finală prin metode specificate de lege.

Astfel, pentru scoaterea din evidenţă a medicamentelor expirate, este necesară existenţa unui document întocmit şi transmis de către societatea specializată în preluarea unor astfel de deşeuri. Obligaţia de a demonstra sau confirma în mod corespunzător că bunurile au fost distruse, pierdute sau furate, în sensul art. 304 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal, revine persoanei impozabile. Pentru scoaterea din evidenţă a acestor mărfuri, societatea. A. S.A. trebuia să solicite şi să primească, de fiecare dată, documentele apte să ateste eliminarea finală a mărfurilor expirate, la fiecare proces-verbal de ridicare a mărfurilor, în termenul maxim de 30 de zile, conform prevederilor contractuale, la care trebuia anexat şi certificatul de distrugere.

Urmare unei succinte prezentări a corespondenţei purtate cu intimata pe parcursul procedurii administrative de inspecţie fiscală, recurenta a învederat că, deşi prin certificatele de distrugere pentru marfa predată în perioada 01.01.2016-31.12.2019 se precizează că societatea B. S.R.L. a ridicat cantităţi de marfă expirată/deteriorată, conform listei de borderouri colectări deşeuri, iar operaţiunile de eliminare aplicate deşeurilor colectate au fost tratarea fizico-chimică şi incinerarea, ce au fost efectuate "în una din locaţiile proprii şi la colaboratori", astfel de certificate nu au putut fi luate în considerare, întrucât au fost întocmite la data de 23.09.2020, ulterior solicitării prezentării acestora de către echipa de inspecţie fiscală (iar nu în termenul de maxim 30 zile de la data colectării deşeurilor de la punctul de lucru al Beneficiarului, termen înscris în Contractul de servicii de colectare, transport, procesare şi eliminare finală a deşeurilor medicale încheiat în de 01.09.2015).

De asemenea, recurenta a arătat că aceste certificate nu prezintă elemente clare din care să rezulte, fără echivoc, că marfa expirată/deteriorată a fost distrusă.

Recurenta a mai menţionat şi că modificările contractuale consimţite de părţi fără consemnarea lor în scris prin încheierea unui act adiţional la contract, în sensul că acestea au rezultat din practicile statornicite între pârţi de-a lungul timpului, nu au putut fi valorificate de echipa de inspecţie fiscală, întrucât nu au avut aptitudinea de a confirma parcurgerea etapelor de justificare a distrugerii mărfurilor.

Cât priveşte chestiunea neefectuării distincţiei între deşeurile periculoase şi cele nepericuloase, recurenta a criticat raţionamentul primei instanţe, subliniind că prevederile legale fiscale nu disting între deşeurile periculoase şi cele nepericuloase, şi nici în privinţa modului de eliminare a acestora.

De asemenea, recurenta a apreciat ca fiind nelegale şi considerentele expuse în sentinţa atacată, prin care Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că reţinerea unor baze impozabile diferite ar reprezenta un element apt a fi calificat drept caz bine justificat.

În aceste sens, recurenta a învederat că baza impozabilă totală stabilită suplimentar a fost în sumă de 16.011.031 RON, defalcată în două sume precizate corect la paginile 1, 3, 6 din decizia de impunere, respectiv: mărfuri degradate, în sumă de 344.038 RON şi mărfuri expirate, în sumă de 15.666.993 RON.

Dintr-o eroare de scriere a fost trecută la pagina 8 suma de 15.668.309 RON pentru medicamente expirate şi suma de 342.722 RON pentru medicamente deteriorate, suma totală fiind tot de 16.011.031 RON, iar o atare eroare nu influenţează rezultatul fiscal, nefiind o problematică de fond.

Cât priveşte paguba iminentă, recurenta a învederat că riscul executării silite sau intrării în incapacitate de plată a societăţii nu reprezintă o pagubă iminentă care să justifice suspendarea actelor administrative fiscale, întrucât o atare interpretare a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu cele ale art. 2 lit. ş) din acelaşi act normativ, ar genera concluzia că cerinţa pagubei iminente ar fi îndeplinită în toate cazurile executării unui act administrativ, ceea ce ar contraveni caracterului de excepţie al instituţiei suspendării executării acestor acte.

În opinia recurentei, nici cuantumul sumei nu poate reprezenta, în sine, un motiv de suspendare a executării deciziei de impunere, la fel cum nu poate reprezenta un motiv de suspendare nici celeritatea desfăşurării procedurii de executare în materie fiscală şi nici faptul că societatea intimată are mai multe creditări active şi nu are lichidităţi semnificative la dispoziţie sau că nu are acces imediat la o creditare bancară, deoarece are deja un grad de îndatorare faţă de bănci, prin liniile de creditare existente.

Pe cale de consecinţă, recurenta a subliniat că, în cauză, nu poate fi reţinută întrunirea cumulativă a existenţei unui caz bine justificat şi a unei pagube iminente, în sensul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care prin tonul restrictiv-imperativ al normei denotă caracterul de excepţie al măsurii suspendării executării actului administrativ.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul de recurs, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susţinând, în esenţă, apărări similare celor evocate în faţa primei instanţe, prin care a învederat legalitatea concluziilor primei instanţe privind întrunirea cumulativă a condiţiilor existenţei unui caz bine justificat şi a riscului producerii unei pagube iminente, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimată, învederând, în esenţă, că, din analiza obiectului de activitate al societăţii intimate, rezultă faptul că intimata a desfăşurat atât activitate de comercializare angro, cât şi en-detail a produselor farmaceutice şi para – farmaceutice, iar nu doar activitatea de comercializare cu amănuntul a unor astfel de produse, cum evocă intimata.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 20 septembrie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 2 februarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când cauza a fost amânată pentru data de 11 mai 2022.

II. Soluţia instanţei de recurs asupra căii de atac formulate

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că, prin Decizia de impunere nr. x_188/28.05.2021 (denumit în cele ce urmează "Decizia de impunere"), emisă în considerarea Raportului de inspecţie fiscala nr. x_100/27.05.2021 (denumit în cele ce urmează "RIF") de recurenta – pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, au fost stabilite în sarcina intimatei – reclamante societatea A. S.A. obligaţii fiscale suplimentare aferente perioadei 01.01.2016-31.12.2019, în cuantum total de 4.403.765 RON, din care suma de 2.561.765 RON cu titlu de impozit pe profit şi suma de 1.842.000 RON cu titlu de TVA, ambele stabilite în raport de o bază impozabilă suplimentară de 16.011.031 RON, determinată de aprecierea ca nedeductibilă (din perspectiva ambelor tipuri de obligaţii fiscale) în special a contravalorii produselor expirate/deteriorate, ca urmare a neîndeplinirii, în opinia organului fiscal, a condiţiilor legale pentru reţinerea deductibilităţii. Din această perspectivă, organele fiscale au apreciat că intimata – reclamantă nu a prezentat documente şi informaţii suficiente spre a dovedi că marfa expirată/deteriorată a fost distrusă.

Prin cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii în cauza pendinte, intimata – reclamantă a solicitat, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 suspendarea executării Deciziei de impunere, emise în temeiul RIF, iar prima instanţă a apreciat întrunite, în cauză, cele două condiţii impuse de un astfel de text normativ, dispunând temporizarea executării antereferitului act administrativ fiscal, până la pronunţarea instanţei de fond. O astfel de soluţie este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 fiind una corectă, cu respectarea parametrilor pe care analiza specifică tipului de acţiune ce face obiectul prezentului dosar îi impune.

Înalta Curte are în vedere, din perspectivă generală, împrejurarea că acţiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor reclamantei, atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autorităţile publice.

Deşi actul administrativ se bucura de prezumţia de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumţia autenticităţii şi veridicităţii, principiul legalităţii actelor administrative presupune atât ca autorităţile administrative să nu încalce legea, cât şi ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege, el impunând, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi sa fie în mod efectiv asigurată. Prin urmare, în procesul executării, din oficiu, a actelor administrative trebuie asigurat un anumit echilibru, precum şi anumite garanţii de echitate pentru particulari, întrucât acţiunile autorităţilor publice nu pot fi discreţionare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. În acest context, suspendarea executării actelor administrative reprezintă un eficient instrument procedural menit a asigura respectarea principiului legalităţii, fiind reglementat, în planul contenciosului administrativ, de prevederile art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Îndeplinirea celor două condiţii reglementate de art. 14 din actul normativ sus evocat, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, este verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru a crea un dubiu asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi care să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat.

Noţiunea de caz bine justificat are o definiţie legală reglementată prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 care prevăd că, prin aceasta, se înţeleg "împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoiala serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ".

În concret, pentru a interveni suspendarea pe cale judecătorească a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate, care să creeze o îndoiala rezonabilă privind prezumţia de legalitate de care se bucura actul administrativ, fără a fi necesar a răsturna această prezumţie, răsturnare care se poate petrece în faţa instanţei care examinează cererea în anularea actului administrativ.

În cazul suspendării actului administrativ instanţa este chemată să realizeze o analiză de aparenţă a legalităţii, fără a influenţa şi afecta fondul cauzei, în pronunţarea unei soluţii într-o speţă de natura celei de faţă, judecătorul fiind îndreptăţit să "pipăie" fondul litigiului, spre a analiza în favoarea cui funcţionează aparenţa de legalitate.

În cauza de faţă, Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material, reţinând că există împrejurări vădite de fapt şi de drept apte a crea o îndoială asupra legalităţii Deciziei de impunere, emise în temeiul RIF.

Deşi sunt corecte susţinerile recurentei privind faptul că (în raport de limitele exprese ale verificărilor ce pot fi efectuate în cadrul unei proceduri contencioase ce vizează suspendarea executării actului administrativ) maniera de reţinere, în cuprinsul RIF, a legislaţiei secundare constând în ghidurile privind buna practică, aplicabilă sau inaplicabilă activităţii desfăşurate de intimata – reclamantă, nu poate fi apreciată drept caz bine justificat, câtă vreme chestiunea verificată vizează obligaţii fiscale determinate în raport de prevederile Codul fiscal şi Codului de procedură fiscală, astfel de aspecte nu sunt suficiente să genereze reformarea hotărârii atacate (astfel cum se va argumenta în paragrafele ulterioare).

De asemenea, nici argumentele recurentei ce vizează chestiunea lipsei de distincţie, în planul legislaţiei fiscale, între deşeuri periculoase sau nepericuloase sau cele ce privesc diferenţele dintre bazele impozabile reţinute în filele x ale Deciziei de impunere, deşi fondate din perspectivele relevante cauzei pendinte, nu sunt, prin ele însele, îndestulătoare spre a determina o casare a sentinţei primei instanţe.

Câtă vreme, în limitele verificărilor pe care le permite principiul fumus boni iuris, cel puţin unul dintre motivele invocate în susţinerea cererii de suspendare pare, la prima vedere, apt a genera reţinerea existenţei unei împrejurări legate de starea de fapt (şi de drept) de natură să creeze o îndoiala serioasă în privinţa legalităţii deciziei de impunere, soluţia primei instanţe este una corectă.

Or, în raport de conţinutul normativ al prevederilor art. 25 alin. (4) lit. c) pct. 3 şi 7 Codul fiscal, coroborate cu pct. 17 Secţiunea a 5-a Cap. II Titlul II din Normele metodologice de punere în aplicare a Codul fiscal (în materia impozitului pe profit) şi de cel al art. 304 alin. (2) lit. a) Codul fiscal, coroborate cu pct. 78 al Secţiunii a 7-a din Cap. X, Titlul VII din Normele metodologice de punere în aplicare a Codul fiscal (în materia TVA), bunurile de natura stocurilor degradate sau expirate pot fi considerate drept deductibile dacă se face dovada distrugerii.

În cauza pendinte, este suficientă existenţa unor elemente care indică, cel puţin la nivel de aparenţă, că intimata – reclamantă a întreprins demersuri de distrugere a mărfii expirate/deteriorate (Contractul de servicii de colectare, transport, procesare şi eliminare finală a deşeurilor medicale, încheiat în data de 01.09.2015 între intimata – reclamantă şi societatea B. S.R.L., listele de borderouri colectări deşeuri, formulare de expediţie/transport deşeuri, facturile însoţite de devizele acestora, certificatele de distrugere pentru marfa predată în perioada 01.01.2016-31.12.2019 etc.), spre a temporiza executarea actului administrativ fiscal constând în Decizia de impunere nr. x_188/28.05.2021, emisă în considerarea Raportului de inspecţie fiscala nr. x_100/27.05.2021, urmând ca instanţa de fond să verifice dacă a avut loc, în mod efectiv, distrugerea unor astfel de bunuri. Argumentele recurentei, privind conţinutul prevederilor antereferitului contract, or maniera de respectare a unor astfel de prevederi, inclusiv din perspectiva datei emiterii certificatelor de distrugere pentru marfă predată sau a conţinutului certificatelor, nu pot fi valorificate în prezenta procedură, ce implică doar o "pipăire" a fondului litigiului.

În raport de astfel de aspecte, în mod corect a reţinut judecătorul fondului că neanalizarea tuturor documentelor prezentate de reclamantă cu ocazia controlului fiscal, ce atestă scoaterea din gestiune a mărfurilor degradate calitativ şi expirate, predarea către o societate specializată în ridicarea şi distrugerea deşeurilor cât şi eliminarea acestora, reprezintă indicii temeinice de nelegalitate, care să creeze o îndoială rezonabilă privind prezumţia de legalitate de care se bucura actul administrativ, motiv pentru care este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, fiind astfel nefondate argumentele evocate de recurenta – pârâtă din această perspectivă.

De asemenea, nefondate sunt şi alegaţiile recurentei ce privesc neîndeplinirea, în cauză, a condiţiei existentei unei pagube iminente, astfel cum este aceasta reglementată de prevederile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004.

Contrar celor afirmate de recurentă, Înalta Curte reţine că evaluarea realizată de prima instanţă din perspectiva existenţei unui prejudiciu material viitor şi previzibil pe care intimata – pârâtă l-ar putea suferi ca urmare a executării Deciziei de impunere nr. x_188/28.05.2021, emisă în considerarea Raportului de inspecţie fiscala nr. x_100/27.05.2021, este una corectă, câtă vreme iminenţa producerii unui astfel de prejudiciu derivă din gradul de conexitate cauzală ce exista între faptul că intimata are mai multe creditări active, sub forma unor linii de credit, că nu beneficiază de lichidităţi semnificative, coroborat cu faptul că autorizaţiile de funcţionare farmacie sunt deja aduse drept garanţie către producătorii/distribuitorii de la care au fost achiziţionate produsele, precum şi către diferitele bănci la care reclamanta are linii de creditare. Totodată, nu poate fi ignorată nici valoarea creanţei fiscale, în cuantum de 4.403.765 RON, ce are relevanţă din perspectiva faptului că o eventuală executare a acesteia ar putea viza stocurile de marfă, ce, după cum corect a apreciat şi prima instanţă, ar putea avea un impact semnificativ atât asupra activităţii intimatei, cât şi asupra serviciului public de asigurare a medicamentelor către populaţie prin intermediul farmaciilor pe care intimata le deţine. Astfel de elemente au capacitatea de a produce efecte în cascadă.

Întrucât analiza consecinţelor pe care măsura a cărei suspendare se solicită le poate produce nu trebuie realizată doar dintr-o perspectivă statică (i.e. prin analiza exclusiv a efectului lor propriu-zis), ci şi dintr-o perspectivă dinamică (prin punerea lucrurilor în context), Înalta Curte constată ca fiind îndeplinită, în cauză şi condiţia riscului producerii unei pagube iminente, sens în care, faţă de întrunirea cumulativă a cerinţelor reglementate de art. 14 din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond a apreciat corect că se impune suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x_188/28.05.2021, emisă în considerarea Raportului de inspecţie fiscala nr. x_100/27.05.2021.

Prin urmare, nu se poate reţine incidenţa motivelor de casare invocate de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, prima instanţă pronunţând o hotărâre prin care a realizat o interpretare şi aplicare corectă a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei civile nr. 1042 din 30 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Totodată, observând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata A. S.A., instanţa de control judiciar, în temeiul art. 453 alin. (1), coroborat cu art. 451 alin. (2) C. proc. civ., o va admite în parte şi va dispune obligarea recurentei Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata sumei de 3000 RON către intimata A. S.A., reprezentând onorariu avocaţial parţial, achitat conform dovezilor aflate la filele x ale dosarului instanţei de recurs (factura seria x nr. x din 26.01.2022 şi ordinul de plată ce atestă efectuarea plăţii la data de 28.01.2022), apreciind că, în raport de circumstanţele cauzei şi de gradul de complexitate a demersului dedus analizei, cuantumul total de 8825,58 RON al onorariului avocaţial solicitat de intimată, este vădit disproporţionat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei civile nr. 1042 din 30 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta la plata către intimata A. S.A. a sumei de 3000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 mai 2022.