Prescription exception rejected, damages claim remanded for retrial

Şedinţa publică din data de 25 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 08.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat instanţei de judecată să constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 şi dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale si obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin cererea aditională depusă la data de 31.08.2021, reclamanta a solicitat instanţei de judecata, ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat subscrisei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016, constând în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 – 68643.64 RON, calculate până la data de 08.09.2021 şi în continuare până la data plăţii efective, în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

În sedinţa de judecată din data de 17.11.2021, la interpelarea instanţei de judecată de a preciza de când înţelege să solicite penalităţi de întârziere în cuantum stabilit de normele legale speciale incidente de 0,1%, astfel cum s-a menţionat în cererea modificatoare, apărătorul reclamantei a precizat că acestea se solicită începând cu a 31-a zi a depunerii cererii de plată. Curtea a luat act de susţinerea apărătorului reclamantei în sensul că, prin cererea iniţială de plată s-au solicitat doar despăgubiri, iar în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, acestea sunt solicitate începând cu cea de-a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată şi până la data plăţii efective, despagubirile fiind solicitate pentru solutionarea cu intarziere a cererii şi pentru respingerea acesteia.

Ca urmare, perioada pentru care se solicită penalităţi/dobânzi este începând cu a 31-a zi de la data depunerii cererii de plata nr. x/29.01.2016 si pana la plata debitului solicitat prin aceasta cerere, ele se raportează la cuantumul integral al debitului solicitat prin cerere, iar temeiul juridic invocat de reclamantă sunt prevederile art. 19 din Legea 554/2004.

Debitul principal a fost achitat de parata către reclamantă, acest aspect fiind confirmat de ambele părti ale cauzei.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1942 din 15 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia lipsei de obiect a capătului de cerere prin care se solicită obligarea pârâtei la soluţionarea cererii de despăgubiri formulate de reclamanta şi s-a respins acest capăt de cerere formulat de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca fiind lipsit de obiect; s-a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect pretenţii; s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect pretenţii şi respinge aceasta cerere ca fiind prescrisă; s-a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1942 din 15 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi arătând că hotărârea primei instanţe este pronunţată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material care reglementează prescripţia extinctivă.

S-a susţinut că, în temeiul art. 19 raportat la art. 28 din Legea nr. 554/2004, calcularea termenului de prescripţie trebuie să se facă cu respectarea regulilor stabilite în C. civ., relevante în acest sens fiind prevederile art. 2526 din actul normativ menţionat, concluzionând recurenta în sensul că, fiind în prezenţa unui prejudiciu continuu, al cărui cuantum nu putea fi precizat în totalitate până la data plăţii efective a despăgubirilor, nu se putea pune problema prescripţiei dreptului material la acţiune.

Sub aspectul evidenţiat a făcut trimitere la poziţia exprimată de Ministerul Public şi reţinută în Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată într-un recurs în interesul legii în interpretarea art. 19 din Legea nr. 554/2004 şi a afirmat că în prezenta cauză prejudiciul suferit prin neplata sumei datorate a încetat la data plăţii despăgubirilor, şi anume la 29.10.2021, dreptul său la acţiune nefiind prescris.

Pornind de la art. 19 din Legea nr. 554/2004 care stabileşte că promovarea pe cale separată a unei cereri privind acordarea de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului produs printr-un act administrativ nelegal poate avea loc înăuntrul unui termen de prescripţie de 1 an de la data la care persoana prejudiciată a cunoscut sau putea să cunoască cuantumul prejudiciului şi având în vedere că obligarea la despăgubiri a autorităţii administrative presupune îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale, a arătat că a existat o jurisprudenţă consistentă în sensul că termenul de 1 an trebuie calculat de la data la care persoana prejudiciată a luat cunoştinţă de hotărârea judecătorească definitivă prin care actul administrativ prejudiciabil a fost declarat nelegal.

În speţă, decizia privind refuzul de plată al Fondului de Garantare a Asiguraţilor a fost declarată nelegală, hotărârea devenind definitivă abia la data de 13.10.2021, astfel că, în acord cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004 şi cu considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 22/2019, dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut abia după această dată, neintervenind prescripţia. În plus, prin hotărârea prin care a fost anulată decizia de respingere a cererii de plată nu a fost în mod automat recunoscut dreptul reclamantei la plata de despăgubiri, fiind stabilit doar caracterul nelegal al refuzului pentru motivul precizat de pârât în decizia nr. 14452/03.05.2018, ulterior fiind stabilit dreptul reclamantei la despăgubiri şi, implicit, dobândirea caracterului cert al prejudiciului.

A mai arătat recurenta că nu pot fi primite susţinerile primei instanţe în sensul că reclamanta cunoştea sau trebuia să cunoască prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere a despăgubirilor de la împlinirea celor 30 de zile de la depunerea cererii de plată.

Din această perspectivă a invocat motivul de nelegalitate referitor la greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material care reglementează prescripţia dreptului la acţiune şi a arătat că prima instanţă a încălcat prevederile art. 2537 din C. civ., precum şi natura juridică a daunelor interese moratorii care au un caracter accesoriu faţă de dreptul principal al reclamantei la plata de despăgubiri, concluzionând că, din moment ce dreptul la despăgubiri al reclamantei nu a fost considerat prescris, faţă de caracterul accesoriu al daunelor interese moratorii, este evident că nici dreptul la a solicita obligarea Fondului la plata de daune interese moratorii-accesorii dreptului principal nu poate fi considerat prescris.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În opinia intimatului-pârât, ca urmare a analizării situaţiei de fapt şi a întregului probatoriu administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut în mod corect că "reclamanta cunoştea producerea prejudiciului si întinderea acestuia pentru nesoluţionarea in termenul legal a cererii sale odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data de 11.03.2016, data depunerii cererii de despăgubiri, si ca aceasta cunoştea atât producerea prejudiciului cat si întinderea acestuia pentru respingerea cererii de plata începând cu data comunicării deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a acestei cereri, si anume data de 07.05.2018, începând cu aceste doua date fiind certe atât naşterea dreptului la despăgubiri, cat si cuantumul acestora, care era fix si determinat de norme administrative si legale".

A susţinut intimatul-pârât că nu se poate lua în considerare susţinerea recurentei-reclamante cu privire la curgerea prescripţiei de la data la care a cunoscut "în realitate" cuantumul despăgubirilor, raportându-se la momentul plăţii efectuate de FGA, fără a se ţine cont de momentul la care ar fi trebuit să cunoască conform împrejurărilor de fapt şi de drept a momentului de la care a început să curgă prescripţia extinctivă, cele doua momente (obiectiv şi subiectiv) nefiind lăsate la aprecierea celui împotriva căruia curge prescripţia extinctivă, respectiv alegerea momentului mai convenabil, ci aplicându-se cu prioritate primul moment care poale fi stabilit ca fiind acela de la care curge prescripţia.

În consecinţă, intimatul a aratat că aşa cum a constatat şi instanţa de fond termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele doua situaţii a început sa curgă începând cu a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată la FGA (aşa cum a solicitat A. în mod expres prin cererea modificatoare) şi s-a împlinit un an mai târziu, iar recurenta-reclamantă a depus prezenta acţiune pe rolul instanţelor cu mult după împlinirea acestor termene, cererea de despăgubiri fiind înregistrata la data de 31.08.2021 (cererea modificatoare), astfel încât Curtea de Apel Bucureşti în mod corect şi legal a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune in ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect pretenţii formulată de A..

II. Soluţia instanţei de recurs

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate prin recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi în raport cu dispoziţiile legale incidente, constată fondat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune a fost dată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor legale incidente.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Demersul judiciar al reclamantei A. S.A., astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la dosar la data de 31 august 2021, vizează obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin respingerea cererii de plată înregistrată sub nr. x/29.01.2016, constând în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011 şi în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, acestea sunt solicitate începând cu cea de-a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată şi până la data plăţii efective, despăgubirile fiind solicitate pentru soluţionarea cu întârziere a cererii şi pentru respingerea acesteia, astfel cum a luat act instanţa de precizarea reclamantei, prin încheierea de şedinţă din 17.11.2021.

Prin acţiunea introductivă recurenta-reclamantă a solicitat constatarea unui refuz nejustificat din partea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, de soluţionare a cererii de plată înregistrate sub nr. x/29.01.2016, iar modificarea acesteia prin cererea formulată la 31 august 2021 s-a datorat emiterii Deciziei nr. 14452/03.05.2018 prin care pârâtul a respins cererea de plată a reclamantei. .

Soluţionând cauza în primă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca neîntemeiată excepţia privind inadmisibilitatea cererii şi a admis excepţia lipsei de obiect a capătului de cerere prin care se solicită obligarea pârâtei la soluţionarea cererii de despăgubiri formulate de reclamantă şi a respins acest capăt de cerere ca lipsit de obiect.

Totodată, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect pretenţii şi a respins aceasta cerere ca fiind prescrisă.

Reclamanta a criticat soluţia primei instanţe, susţinând prin cererea de recurs încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile în materia prescripţiei extinctive.

Criticile recurentei-reclamante sunt apreciate fondate de instanţa de control judiciar, fiind apte să atragă casarea în parte a sentinţei recurate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Regula instituită de legea contenciosului administrativ este ca acţiunea în anularea actului administrativ să conţină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât şi repararea pagubei cauzate.

Spre deosebire de regula stabilită prin art. 8 din Legea nr. 554/2004, conform căreia cererea de daune se formulează odată cu acţiunea principală în anularea actului administrativ, reglementarea cuprinsă în art. 19 din acelaşi act normativ constituie excepţia, fapt pentru care s-a instituit atât posibilitatea exercitării separate a acţiunii în despăgubire ca urmare a emiterii unui act administrativ vătămător, cât şi un termen de prescripţie aferent acestui caz special reglementat de lege.

Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei", iar la alin. (2) al aceluiaşi text de lege se stipulează că, "Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

Aşadar, legea contenciosului administrativ dă posibilitatea exercitării separate a acţiunii în despăgubire faţă de acţiunea în anularea actului, însă numai dacă acest lucru nu a fost posibil odată cu exercitarea acţiunii în anularea actului, potrivit regulii instituite în cadrul art. 8 din lege.

În speţă, aşa cum s-a arătat, reclamanta a formulat iniţial acţiune prin care a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor de a-i soluţiona cererea de plată înregistrată sub nr. x/29.01.2016, iar modificarea acestei acţiuni s-a datorat emiterii de către pârât a Deciziei nr. 14452/03.05.2018, prin care cererea de plată a fost respinsă.

Această decizie a fost contestată de către reclamantă, acţiunea făcând obiectul Dosarului nr. x/2018, aflat la data de 31 august 2018 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal, cu termen la 13.10.2021, la care dosarul a fost soluţionat definitiv prin respingerea recursului pârâtului, astfel că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este obligat să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă.

Instanta de fond a constatat că reclamanta cunoştea producerea prejudiciului şi întinderea acestuia pentru nesoluţionarea în termenul legal a cererii sale odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data de 11.03.2016, data depunerii cererii de despăgubiri, şi că aceasta cunoştea atât producerea prejudiciului cât si întinderea acestuia pentru respingerea cererii de plată începând cu data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a acestei cereri, şi anume data de 07.05.2018, începând cu aceste două date fiind certe atât naşterea dreptului la despăgubiri, cat si cuantumul acestora, care era fix şi determinat de norme administrative si legale.

Totodată, a reţinut că reclamanta cunoştea existenţa şi întinderea prejudiciului pentru nesoluţionarea în termen legal a cererii începând cu data expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plata nr. x/29.01.2016, acesta fiind termenul la care pârâta avea obligaţia de a soluţiona cererea de plată, iar cuantumul penalităţilor/dobânzilor fiind stabilit de lege pentru fiecare zi de intârziere în parte, şi a cunoscut existenta si întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plata la data comunicarii catre ea a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată nr. x/29.01.2016, data de 07.05.2018, la acel moment având certitudinea comportamentului pârâtei apreciat nelegal de catre reclamanta, precum si a cuantumului fix stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere de penalităţi/dobânzi la care se considera îndreptaţită.

Înalta Curte nu poate valida însă raţionamentul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate de instanţa de fond asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, deoarece acesta relevă o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în materie, prin raportare la situaţia de fapt stabilită şi la probatoriul administrat.

Este de observat sub acest aspect, faptul că recurenta-reclamantă a solicitat în prezenta cauză, despăgubiri atât pentru întârziere în soluţionarea cererii de plată, cât şi pentru respingerea nejustificată a acestei cereri, impunându-se aşadar necesitatea de a se verifica intervenirea prescripţiei dreptului material la acţiune raportat la ambele petite ale acţiunii, prin prisma prevederilor art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004.

Dată fiind şi decizia nr. 22/2019 pronunţată de instanţa supremă într-un recurs în interesul legii, invocată atât de prima instanţă, cât şi de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs formulată, relevante pe subiectul analizat fiind considerentele reţinute la paragraful 32, potrivit cărora: "În situaţia în care paguba se produce într-un interval de timp care se sfârşeşte ulterior promovării acţiunii în anularea actului vătămător, reclamantul poate să solicite repararea pagubei, după caz: (...) - pe calea unei acţiuni separate în despăgubiri în temeiul art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în termen de un an care începe să curgă de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea producerii pagubei, în care are suficient timp să stabilească întinderea acesteia.", este evident că în situaţia dedusă judecăţii era necesar ca reclamantei să-i fie recunoscut dreptul pretins prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti şi prin plata debitului principal, şi doar ulterior să-i fie calculate penalităţile sau dobânzile în funcţie de stabilirea debitului principal. Aceasta, deoarece, în cazul particular supus analizei, recurenta-reclamantă a dovedit data de la care a cunoscut întinderea pagubei şi această dată nu poate coincide cu data reţinută de prima instanţă în hotărârea atacată.

Cum analiza cererii de plată pe fondul său a fost realizată de pârât după pronunţarea definitivă a soluţiei de anulare a Deciziei nr. 14452/03.05.2018, iar plata despăgubirilor a fost efectuată la data de 29.10.2021, este neîndoielnic că prejudiciul recurentei-reclamante constând în lipsa de folosinţă cu privire la sumele la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri a devenit cert doar după analizarea pe fond a cererii de plată, când s-a stabilit dreptul la respectiva sumă de bani, acela fiind momentul prin raportare la care trebuia verificată prescripţia dreptului de a solicita despăgubirile pentru prejudiciul cauzat prin emiterea actului administrativ considerat vătămător.

În acest context, câtă vreme recurenta-reclamantă a demonstrat, cu actele depuse la dosarul cauzei, că a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul abia la data de 29.10.2021, când contul său a fost creditat cu suma stabilită în urma analizării pe fond a cererii de plată nr. x/29.01.2016, soluţia instanţei de fond, care a considerat ca fiind prescris dreptul material la acţiune faţă de data formulării acestei solicitări de plată, este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că a fost demonstrată nelegalitatea parţială a sentinţei de fond criticate, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune referitor la capătul de cerere având ca obiect pretenţii, aspect de natură a conduce la casarea hotărârii sub acest aspect şi la trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cât priveşte celelalte excepţii invocate în cauză, respectiv excepţiile privind lipsa de obiect a capătului de cerere prin care se solicită obligarea pârâtei la soluţionarea cererii de despăgubiri, şi excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect pretenţii, Înalta Curte urmează să menţină dispoziţiile sentinţei primei instanţe pronunţate în soluţionarea acestora, având în vedere că nu au făcut obiectul căii de atac supuse analizei de faţă.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentinţa atacată şi, în rejudecare, va respinge excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune referitor la capătul de cerere având ca obiect pretenţii şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1942 din 15 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, respinge excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune referitor la capătul de cerere având ca obiect pretenţii şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Menţine în rest sentinţa recurată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.