Pensioners Win Challenge to Bonus Contribution Exclusion, Case Quashed and Remanded

Şedinţa publică din data de 23 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 12.01.2022 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a -IX - a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2022, reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României anularea dispoziţiei "asupra lor nu se calculează C.A.S., fond de şomaj şi contribuţia pentru pensie suplimentară" din textul alin. (2) al pct. 3 din Capitolul III - Prevederi Generale din Normele referitoare la constituirea şi utilizarea fondurilor destinate stimulării personalului din aparatul propriu al Ministerului Finanţelor şi din unităţile subordonate acestuia, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 498 din 23.09.1993 publicată în M. Of. al României nr. 242 din 11 octombrie 1993, cu modificările şi completările ulterioare.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1011/2022 din 20 mai 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea privind pe reclamanţii A., B., C. şi D. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Reclamanţii A., B., C. şi D. au formulat recurs împotriva sentinţei de mai sus, prin care au solicitat admiterea acestuia, casarea sentinţei şi rejudecând fondul, admiterea acţiunii.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Contrar motivării primei instanţe, recurenţii au arătat că din textul art. 1 al Decretului nr. 389/1972 rezultă că în perioada 1972-2000, toţi angajatorii erau datori să verse la bugetul asigurărilor sociale de stat, o contribuţie de 15 % asupra câştigului brut realizat de personalul lor salariat, indiferent de forma în care se realizează aceste venituri şi de fondul din care se plătesc, aici fiind incluse implicit şi stimulentele acordate reclamanţilor în perioada în care şi-au desfăşurat activitatea la MFP şi ANAF, în mod similar tuturor celorlalte noi elemente salariale reglementate ulterior anului 1972 (spre exemplu sporul de acord global, reglementat prin Legea nr. 57/1974), asupra cărora s-au aplicat prev. art. 1 din Decr. 389/1972, fără ca angajatorii sau organele fiscale să obiecteze absurd că acestea nu au fost avute în vedere, nici chiar implicit, de sintagma de maximă generalitate şi atotcuprinzătoare din art. 1 din Decretul 389/1972: "indiferent de forma in care se realizează aceste venituri, de fondul din care se plătesc."

Contrar motivării potrivit căreia în raport de organizarea României anterior anului 1989, în perioada regimului comunist şi cea ulterioară adoptării Constituţiei din anul 1991, aplicabilă la data adoptării celor două hotărâri de guvern în discuţie, nu se poate reţine caracterul de act normativ superior în privinţa Decr. nr. 389 din 11 oct. 1972 emis de preşedintele RSR, în contextul în care, potrivit prevederilor art. 42 din Constituţia din anul 1965, Marea Adunare Naţională era unicul organ legiuitor al RSR, pe de o parte iar posibilitatea instituirii unei astfel de reglementări nu se regăseşte printre atribuţiile stabilite de art. 75 în favoarea preşedintelui RSR, reclamanţii au arătat că Decretul nr. 389/1972 a fost aprobat de Marea Adunare Naţională a RSR prin Legea nr. 65/1972 publicată în Buletinul Oficial nr. 164 din 30 decembrie 1972. Pe de altă parte, această aprobare prin legea adoptată de MAN a RSR, a Decretului nr. 389/1972, determină ilegalitatea şi a ultimei părţi a motivării, potrivit căreia posibilitatea instituirii unei astfel de reglementări nu se regăseşte printre atribuţiile stabilite de art. 75 în favoarea preşedintelui RSR, ce tinde către aprecierea, după bunul plac, a inexistenţei acestei reglementări numai cu privire la reclamanţii şi a existenţei ei drept actul normativ care a constituit, până la data abrogării sale (în anul 2000), norma generală în ceea ce priveşte contribuţia pentru asigurări sociale, pentru restul destinatarilor acestui act normativ.

Contrar motivării potrivit căreia Legea nr. 19/2000 este ulterioară datelor adoptării celor două hotărâri de Guvern, astfel că o eventuală reglementare diferită, instituită printr-un act normativ de nivel superior, constituie un aspect care priveşte ordinea de prioritate a aplicării legii respective, apreciere cu privire la o eventuală abrogare implicită a reglementării anterioare iar nu un aspect de nelegalitate a reglementării instituite anterior, se arată că aplicarea dispoziţiei atacate, din cele două hotărâri de Guvern, atât după intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000, cât şi anterior, în perioada în care a fost în vigoare Decretul nr. 389/1972 aprobat prin Legea nr. 65/1972 adoptată de MAN a RSR, conferă respectivei dispoziţii aceeaşi nelegalitate, având în vedere motivarea în fapt şi în drept a acţiunii introductive de instanţă, aşa cum aceasta a fost modificată şi completată în termen legal.

Faptul că dispoziţia atacată din cele două hotărâri s-a aplicat atât în perioada în care a fost în vigoare Decretul nr. 389/1972 aprobat prin Legea nr. 65/1972 adoptată de MAN a RSR, cât şi ulterior, după intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000 (până în anul 2007), constituie într-adevăr un aspect care priveşte nerespectarea ordinii de prioritate a aplicării legii respective şi totodată, inexistenţa unei necesare aprecieri cu privire la inaplicabilitatea (nu "o eventuală abrogare implicită") dispoziţiei atacate din cele două hotărâri de Guvern în raport de cele două acte normative de nivel superior (legi adoptate de unicele organe legiuitoare: MAN a RSR sub imperiul Constituţiei din anul 1965 şi respectiv Parlamentul României sub imperiul Constituţiei din anul 1991) de la care aceasta a derogat ilegal.

Atât nerespectarea ordinii de prioritate a aplicării celor două acte normative de nivel superior (legi, faţă de hotărâri de Guvern), cât şi inexistenţa unei necesare aprecieri cu privire la inaplicabilitatea dispoziţiei atacate din cele două hotărâri de Guvern în raport de cele două legi (de la care dispoziţia în cauză a derogat ilegal) au conferit nelegalitate aplicării respectivei dispoziţii în perioada 1993-2007.

Contrar ultimei motivări, potrivit căreia dispoziţiile a căror anulare este solicitată au fost favorabile reclamanţilor în perioada în care aceştia s-au aflat în activitate, în sensul că prin excluderea stimulentelor din categoria drepturilor asupra cărora se calculează CAS, fondul pentru ajutoare de şomaj şi contribuţia pentru pensia suplimentară a rezultat implicit un cuantum mai mare al acestor drepturi achitate reclamanţilor, se arată că discutabilul caracter favorabil al dispoziţiei atacate din cele două hotărâri de Guvern (în baza cărora nu au fost calculate şi virate la bugetul asigurărilor sociale contribuţiile în procent de 15% din stimulentele brute acordate reclamanţilor) nu are nicio relevanţă în constatarea ilegalităţii acestei dispoziţii faţă de dispoziţiile art. 1 şi art. 2 din Decretul nr. 389/1972 cu privire la contribuţia pentru asigurări sociale de stat, cu modificările şi completările ulterioare, art. 23 alin. (1) lit. a) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, art. 3 şi art. 30 din Metodologa Generală de tehnica legislativă privind pregătirea şi sistematizarea proiectelor de acte normative aprobată prin Decretul Consiliului de Stat nr. 16/1976, art. 63 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative invocate în motivarea în drept a acţiunii introductive.

Pe de cealaltă parte, avantajul minor creat în perioada 1993 - data pensionării, prin aplicarea dispoziţiei ilegale din cele două hotărâri de Guvern atacată, reprezentând procentul de 15 % din brutul stimulentelor acordate a fost contracarat de un prejudiciu major constând în diminuarea cu cel puţin 100% a cuantumului pensiei lunare, cauzată de neincluderea în baza de calcul a acesteia a totalului brut al stimulentelor respective, care cel puţin ar fi dublat sau chiar triplat cuantumul pensiei fiecăruia dintre reclamanţi (luând în considerare faptul că minimul cuantumului lunar al stimulentelor acordate era prevăzut la nivelul unui salariu brut iar maximul cuantumului lunar respectiv, la nivelul de trei salarii brute, conform normelor aprobate prin H.G. nr. 498/1993, preluate ulterior de normele aprobate de H.G. nr. 154/1997). Stimulentele acordate reclamanţilor au fost impozitate intrând în baza lunară de calcul a impozitului pe venitul total brut lunar realizat de reclamanţi, această situaţie impunând, în ipoteza legală a inaplicabilităţii derogării ilegale, prin dispoziţia derogatorie atacată, calcularea şi virarea CAS aferent aceluiaşi total brut al veniturilor reclamanţilor.

In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, precum şi cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de reclamanţi, intimatul-pârât Guvernul României nu a formulat întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data 3.03.2023, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 23.05.2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând cauza spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecăţii.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

6.1. Elemente de fapt şi de drept relevante reţinute de prima instanţă

Reclamanţii sunt foşti salariaţi ai Ministerului Finanţelor Publice (în perioada 1991-2003) respectiv ai Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (începând cu data de 01.01.2004), la data introducerii acţiunii având calitatea de pensionari.

Aceştia au arătat că în perioada în care şi-au desfăşurat activitatea în cadrul structurilor menţionate au realizat venituri suplimentare faţă de cele care au fost înscrise în carnetele de muncă, respectiv stimulente, însă, aceste venituri nu au fost avute în vedere pentru stabilirea pensiei, o atare excludere fiind determinată de existenţa dispoziţiilor legale atacate în prezenta cauză.

Dispoziţiile legale cu privire la care reclamanţii arată că sunt nelegale şi vătămătoare pentru drepturile lor sunt menţiunea, asupra lor nu se calculează C.A.S., fond de şomaj şi contribuţia pentru pensie suplimentară" din cuprinsul pct. 3 alin. (2) din Normele referitoare la constituirea şi utilizarea fondurilor destinate stimulării personalului din aparatul propriu al Ministerului Finanţelor şi din unităţile subordonate acestuia aprobate prin H.G. nr. 498/1993 şi menţiunea, asupra lor nu se calculează C.A.S., fond de şomaj şi contribuţia pentru pensie suplimentară" preluate după abrogarea H.G. nr. 498/1993 în cuprinsul pct. 2 alin. (3) din Cap. III din Normele metodologice privind constituirea şi utilizarea fondurilor destinate stimulării personalului din aparatul propriu al Ministerului Finanţelor şi din unităţile subordonate acestuia, aprobate prin H.G. nr. 154/1997.

În opinia reclamanţilor, aceste dispoziţii sunt nelegale întrucât contravin unor acte normative de nivel superior care erau în vigoare în perioadă de referinţă, respectiv dispoziţiilor art. 1 şi 2 din Decretul 389/1972, art. 23 alin. (1) şi art. 26 alin. (1) din Legea 19/2000.

6.2. Analiza motivelor de casare invocate de recurenţii-reclamanţi

6.2.1. Într-o primă linie de argumentaţie, prima instanţă a constatat că nu se poate reţine existenţa unei contrarietăţi între reglementarea instituită prin H.G. nr. 498/1993 (şi preluată în H.G. nr. 154/1997) şi dispoziţiile Decretului 389/1972 astfel cum susţin reclamanţii. A reţinut prima instanţă că, deşi Decretul nr. 389 din 11 octombrie 1972 emis de preşedintele Republicii Socialiste România a constituit, până la data abrogării sale, în anul 2010, norma generală în ceea ce priveşte contribuţia pentru asigurările sociale, cu toate acestea, în raport de momentul adoptării (cu 21 de ani anterior H.G. nr. 498/1993 şi în perioada regimului comunist) în mod evident nu a reglementat şi nu se poate considera că a avut în vedere, nici chiar implicit, situaţia altor drepturi, asimilate celor salariale, acordate unor categorii de personal, cum este cazul stimulentelor acordate reclamanţilor începând cu anul 1993. Totodată, în raport de organizarea României anterior anului 1989, în perioada regimului comunist, şi cea ulterioară adoptării Constituţiei din anul 1991, aplicabilă la data adoptării celor două hotărâri de guvern în discuţie, nu se poate reţine caracterul de act normativ superior în privinţa Decretului nr. 389 din 11 octombrie 1972 emis de preşedintele Republicii Socialiste România în contextul în care, potrivit prevederilor Constituţiei din anul 1965, Marea Adunare Naţională, organul suprem al puterii de stat, este unicul organ legiuitor al Republicii Socialiste România (art. 42); posibilitatea instituirii unei astfel de reglementări nu se regăseşte printre atribuţiile stabilite de art. 75 în favoarea preşedintelui Republicii Socialiste România.

6.2.2. Pe un al doilea palier de argumentaţie, prima instanţă a constatat că nu se poate reţine existenţa unei derogări nelegale, instituită prin H.G. nr. 498/1993 şi H.G. nr. 154/1997 nici în raport de prevederile Legii 19/2000, astfel cum se invocă de către reclamanţi, deoarece legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ, respectiv concordanţa acestuia cu actele normative de nivel superior, trebuie analizată în raport de reglementarea existentă la data emiterii acestuia, iar nu în raport de reglementarea adoptată ulterior. Or, în cauză, prevederile Legii 19/2000 sunt ulterioare datelor adoptării celor două hotărâri astfel că o eventuală reglementare diferită, instituită printr-un act normativ de nivel superior, constituie un aspect care priveşte ordinea de prioritate a aplicării legii, respectiv aprecierea cu privire la o eventuală abrogare implicită a reglementării anterioare, iar nu un aspect de nelegalitate a reglementării instituite anterior.

6.2.3. În fine, prima instanţă a mai reţinut un al treilea argument, pe care instanţa supremă îl califică ca fiind un argument de oportunitate, arătând că dispoziţiile în discuţie a căror anulare este solicitată în prezent, au fost favorabile reclamanţilor în perioada în care aceştia s-au aflat în activitate, în sensul că prin excluderea stimulentelor din categoria drepturilor asupra cărora se calculează C.A.S., Fondul pentru plata ajutorului de şomaj şi contribuţia pentru pensia suplimentară a rezultat implicit un cuantum mai mare al acestor drepturi achitate reclamanţilor.

6.2.4. Trecând la analiza motivelor de casare comparativ cu cele reţinute de prima instanţă, se constată că prima instanţă a realizat o greşită aplicare a legii prin respingerea acţiunii ca nefondată.

6.2.5. În ceea ce priveşte primul palier de argumentaţie, Înalta Curte constată că practic, prima instanţă a ajuns la concluzia că nu există un act administrativ cu caracter normativ superior celor atacate, ceea ce ar conduce la concluzia ilogică că cele două acte au reglementat un domeniu de legislaţie virgin, pentru prima dată, la nivelul hotărârilor de guvern.

Or, cât timp chiar prima instanţă a reţinut că Decretul nr. 389 din 11 octombrie 1972 emis de preşedintele Republicii Socialiste România a constituit, până la data abrogării sale, în anul 2010, norma generală în ceea ce priveşte contribuţia pentru asigurările sociale, aceasta trebuia să procedeze la verificarea conformităţii actelor atacate cu acest decret, singurul identificat ca fiind norma juridică superioară celor atacate cu prezenta acţiune în anulare.

Menţiunea primei instanţe în sensul că, raportat la distanţa în timp de 21 ani şi la regimul politic ce caracteriza statul român la acel moment, nu se poate considera că acest decret a reglementat şi a avut în vedere, nici chiar implicit, situaţia altor drepturi, asimilate celor salariale, acordate unor categorii de personal, cum este cazul stimulentelor acordate reclamanţilor începând cu anul 1993, este incorectă; ca şi exemplu, se poate menţiona vechiul C. civ. adoptat in anul 1864, care a fost în vigoare până la intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 (noul C. civ.), peste mai multe perioade de organizare statală, fără ca acest aspect să conducă la caducitatea sau ieşirea lui din vigoare implicită; de altfel, motivarea primei instanţe este lipsită de precizie sub acest aspect, prima instanţă nearătând care este consecinţa atrasă de argumentul legat de trecerea unui timp îndelungat sau faţă de schimbarea regimului politic statal (caducitate, abrogare implicită sau altă cauză de inaplicabilitate).

Pe de altă parte, argumentul legat de faptul că posibilitatea instituirii unei astfel de reglementări nu se regăseşte printre atribuţiile stabilite de art. 75 în favoarea preşedintelui Republicii Socialiste România, ci era atribuţia Marii Adunări Naţionale, depăşeşte cadrul procesual cu care fusese sesizată prima instanţă, nefiind invocate argumente legate de "nevalabilitatea" procedurală a acestui decret; nu este de ignorat nici argumentul subsidiar invocat de recurenţi, în sensul că Decretul nr. 389/1972 a fost aprobat de Marea Adunare Naţională a RSR prin Legea nr. 65/1972 publicată în Buletinul Oficial nr. 164 din 30 decembrie 1972.

Or, atâta timp cât acest decret a constituit, până la data abrogării sale (în anul 2000), norma generală în ceea ce priveşte contribuţia pentru asigurări sociale, prima instanţă trebuie să verifice conformitatea actelor atacate raportat la acest decret.

Problema de drept dedusă judecăţii prin acţiunea introductivă de instanţă este conformitatea unor norme cuprinse în două acte administrative cu caracter normativ (pct. 3 alin. (2) din Normele referitoare la constituirea şi utilizarea fondurilor destinate stimulării personalului din aparatul propriu al Ministerului Finanţelor şi din unităţile subordonate acestuia aprobate prin H.G. nr. 498/1993 şi pct. 2 alin. (3) din Cap. III din Normele metodologice privind constituirea şi utilizarea fondurilor destinate stimulării personalului din aparatul propriu al Ministerului Finanţelor şi din unităţile subordonate acestuia, aprobate prin H.G. nr. 154/1997) cu actul normativ de forţă juridică superioară în aplicarea căruia a fost emis (art. 1 şi 2 din Decretul 389/1972).

Această problemă de drept implică verificarea respectării principiului ierarhiei actelor normative, ierarhie care se stabileşte în funcţie de importanţa relaţiilor sociale reglementate (conţinutul normativ) şi în funcţie de locul autorităţii emitente în rândul autorităţilor publice. Având aceste două elemente ca temei, ierarhia actelor normative determină forţa juridică a acestora.

Principiul de drept aplicabil în speţă este acela că actul normativ de nivel inferior trebuie să fie emis în limitele şi potrivit normelor care le guvernează de nivel superior. Astfel, art. 1 alin. (5) din Constituţie stabileşte că "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie".

Textul constituţional cuprinde şi o reglementare relativ indirectă a principiului ierarhiei actelor normative, dedusă din succesiunea în care sunt reglementate principiile generale, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale şi autorităţile publice – emitenţii actelor normative. Cadrul normativ subsecvent Constituţiei a detaliat reglementarea principiului ierarhiei actelor normative. Articolul 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 prevede că actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă. De asemenea, art. 81 din acelaşi act normativ dispune că la elaborarea proiectelor de hotărâri, ordine sau dispoziţii ale autorităţile administraţiei publice locale se va avea în vedere caracterul lor de acte subordonate legilor, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului şi altor acte de nivel superior.

Actele normative date în executarea actelor normative primare trebuie să fie date cu respectarea competenţei constituţionale şi legale a organului emitent şi cu respectarea actelor normative cu forţă juridică superioară.

Astfel, hotărârile de guvern, ordinele cu caracter normativ, instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor şi ai celorlalte organe ale administraţiei publice de specialitate sau ale autorităţilor administrative autonome, acestea trebuie să fie emise în conformitate cu reglementările cu forţă juridică superioară, fiind acte cu caracter administrativ ce pot fi contestate în cadrul contenciosului administrativ.

Prin urmare, prima instanţă trebuia să răspundă pe fond argumentului reclamanţilor referitor la faptul dacă normele incriminate contravin sau nu prevederilor art. 1 şi 2 din Decretul 389/1972 şi în special sintagmei subliniate de reclamanţi ("indiferent de forma in care se realizează aceste venituri, de fondul din care se plătesc".)

6.2.6. În ceea ce priveşte cel de-al doilea palier de argumentaţie reţinut de prima instanţă, Înalta Curte constată că prima instanţă a statuat în mod corect că legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ, respectiv concordanţa acestuia cu actele normative de nivel superior, trebuie analizată în raport de reglementarea existentă la data emiterii acestuia, iar nu în raport de reglementarea adoptată ulterior. Or, în cauză, prevederile Legii 19/2000 sunt ulterioare datelor adoptării celor două hotărâri astfel că o eventuală reglementare diferită, instituită printr-un act normativ de nivel superior, constituie un aspect care priveşte ordinea de prioritate a aplicării legii, respectiv aprecierea cu privire la o eventuală abrogare implicită a reglementării anterioare, iar nu un aspect de nelegalitate a reglementării instituite anterior. Astfel, sub acest aspect, prima instanţă a realizat o corectă aplicare a legii, aceste considerente fiind menţinute de instanţa supremă.

În ceea ce priveşte argumentul recurenţilor, raportat la faptul că aplicarea dispoziţiei atacate, din cele două hotărâri de Guvern, atât după intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000, cât şi anterior, în perioada în care a fost în vigoare Decretul nr. 389/1972 aprobat prin Legea nr. 65/1972 adoptată de MAN a RSR, conferă respectivei dispoziţii aceeaşi nelegalitate, având în vedere motivarea în fapt şi în drept a acţiunii introductive de instanţă, aşa cum aceasta a fost modificată şi completată în termen legal, Înalta Curte constată că se susţine, implicit, faptul că Decretul nr. 389/1972 s-a aplicat şi ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000.

Or, prin art. 198 din Legea nr. 19 din 17 martie 2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, s-a prevăzut expres că la data intrării în vigoare a acesteia se abrogă Decretul nr. 389/1972 cu privire la contribuţia pentru asigurările sociale de stat, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 112 din 18 octombrie 1972, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, Legea nr. 19/2000 nu poate reprezenta actul normativ superior din perspectiva punerii sale în aplicare prin cele două hotărâri de guvern datate 1993 şi 1997.

6.2.7. În fine, în ceea ce priveşte argumentul "de oportunitate" referitor la împrejurarea că dispoziţiile în discuţie ar fi fost favorabile reclamanţilor în perioada în care aceştia s-au aflat în activitate, în sensul că prin excluderea stimulentelor din categoria drepturilor asupra cărora se calculează C.A.S., Fondul pentru plata ajutorului de şomaj şi contribuţia pentru pensia suplimentară a rezultat implicit un cuantum mai mare al acestor drepturi achitate reclamanţilor, Înalta Curte constată, pe de o parte, că acest aspect ar fi putut fi analizat din perspectiva unei eventuale excepţii procesuale sau raportat la existenţa unei vătămări în sensul art. 7 din Legea contenciosului administrativ; pe de altă parte, consideraţiile reţinute de prima instanţă nu sunt juste, cât timp neplata contribuţiilor de asigurări sociale a condus în mod evident la diminuarea bazei de stabilire a pensiilor, reclamanţii justificând o vătămare suficientă - în sensul art. 7 din Legea contenciosului administrativ- pentru a putea formula prezenta acţiune.

6.2.8. În concluzie, faţă de cele statuate în cadrul punctului 6.2.5 din prezentele considerente, Înalta Curte constată că se impune casarea sentinţei cu trimiterea spre rejudecare, faţă de faptul că prima instanţă nu a intrat în mod greşit în cercetarea fondului, iar instanţa supremă nu poate proceda la judecata de fond direct în faza procesuală a recursului, părţile neavând posibilitatea de a renunţa la această consecinţă obligatorie a casării sentinţei ca urmare a admiterii recursului.

6.3. Temeiul procesual al soluţiei date recursului

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanţi, va casa sentinţa civilă recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanţii A., B., C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 1011/2022 din 20 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa civilă recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 23 mai 2023.