Admissibility of incidental challenge to administrative insurance decision and failure to apply specific damages conditions under Law No. 554/2004

Şedinţa publică din data de 23 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată la data de 14.06.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/04.04.2017 constând în:

- în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv de 0,2%/zi de întârziere, potrivit Normei ASF nr. 23/2014, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data plăţii efective, până la data de 06.09.2021, respectiv în cuantum de 2853.22 RON,

- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1841/2021 din 7 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins, ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate, precum şi excepţiile procesuale: inadmisibilitatea şi tardivitatea acţiunii.

Deopotrivă, a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1841/2021 din 7 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamanta A. S.A. şi, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5,6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond primei instanţe şi, în urma rejudecării, să se admită acţiunea şi, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/04.04.2017 constând în:

1. în principal, penalităti de întarziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor (Norma ASF 23/2014):

2. în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Într-o primă critică, recurenta susţine că, prin soluţia pronunţată cu privire la exceptia de nelegalitate invocată împotriva Deciziei nr. 16.517/27.08.2018, prima instanţă a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii iar hotărârea este nemotivată. (motive de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 si pct. 6 C. proc. civ.)

Consideră că soluţia dată de instanţa de fond cu privire la excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 16517/27.08.2018 este vădit nelegală din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ce consacră posibilitatea de a verifica legalitatea unui act administrativ individual pe calea incidentală a exceptiei de nelegalitate oricând si indiferent de emitentul actului administrativ. Or, acolo unde legea nu distinge sau nu impune condiţii suplimentare nici noi nu putem distinge sau impune restricţii suplimentare. Exceptia de nelegatitate este un remediu oferit tocmai pentru a asigura înlăturarea efectelor actelor administrative nelegale si pe cale incidentală, fiind mult mai mare pericolul de lezare a stabilităţii securitătii raporturilor juridice prin menţinerea efectelor unui act administrativ nelegal decât prin verificarea, chiar după împlinirea termenului pentru promovarea acţtiunii pe cale principale, a legatităţii unui act administrativ emis cu încălcarea prevederilor legale.

Chiar dacă Decizia nr. 16517/27.08.2018 poate fi atacată pe calea actiunii principale, este evident că instanta putea şi trebuia să verifice legalitatea acesteia pe calea incidentală a exceptiei de netegalitate, solutia de respingere fiind contrară regulilor de procedură care consacră posibilitatea invocării exceptiei de nelegalitate. Prin respingerea ca inadmisibilă a exceptiei de nelegalitate, pentru niciun alt motiv decât acela că Decizia 16517, ca de altfel orice act administrativ, poate fi atacatå cu actiune directă, prima instanţă încalcă a alternativă procedurală pe care chiar legea o oferă. Astfel, recurenta susţine că-i este încălcat liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.

În cadrul celei de-a doua critici recurenta susţine că, prin respingerea acţiunii în angajarea răspunderii patrimoniale a FGA, prima instanţă a încălcat prevederile legale care reglementează răspunderea patrimonială a autorităţii publice.

Prezenta acţiune tinde la angajarea răspunderii patrimoniale a FGA pentru repararea prejudiciutui produs A. prin respingerea în mod nelegal a cererii de plată a despăgubirilor si lipsa A. de folosinta sumelor de bani la care era îndreptăţită. Consideră recurenta că, pentru obligarea FGA lalPlata de despăgubiri, este necesar să fie îndeplinite cele patru conditii pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv să existe o faptă ilicitä — care în acest caz este un act administrativ nelegal, actul să fi cauzat un prejudiciu, între efectele actului si prejudiciu să existe raport de cauzalitate si autoritatea să fi fost în culpă.

În speţă, prima instantă a considerat că, de vreme ce Decizia 16517 nu a fost contestată, deci nu a fost declarată nelegală, acţiunea în despăgubiri este inadmisibilă. În sustinerea poziţiei sale instanţa invocă si prevederile art. 18 din Legea 554/2004 potrivit cărora în cazul soluţionării cererii în anularea actului, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

În realitate, însă, angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii este conditionată de existenta unui act administrativ nelegal cauzator de prejudicii, iar în speţă, actul administrativ nelegal este refuzul FGA a da curs cererilor de plată a despăgubirilor formulate de A., cum a fost el exprimat din Decizia 16.517/27.08.2018 şi reiterat prin Decizia 18.140/27.08.2018.

Este adevărat cä de cele mai mult ori, caracterul ilegal al actului administrativ este constat fie în cadrul aceleaşi acţiuni, fie printr-o hotărâre anterioară, deoarece doar în acest mod prezumţia de legalitate de care se bucurţ actele administrative este îndepărtată.

Cu toate acestea, în condiţiile pronunţării şi publicării deciziei ICCJ 29/2020 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, caracterul nelegal al Deciziei 16.517 este evident. Mai mult, prin invocarea excepţiei de nelegalitate, chiar prima instanţă a fost investită cu verificarea pe cale incidentală a legalităţii Deciziei 16517.

Prin urmare, susţine că prima instanţă ar fi trebuit să procedeze la analizarea şi admiterea exceptiei de nelegalitate, fiind evident astfel că şi condiţia existenţei actului administrativ nelegal — pentru angajarea răspunderii patrimoniale a FGA, ar fi fost îndeplinită.

Mai mult, refuzul de a da curs cererii de plată ce face obiectul prezentului dosar a fost reiterat de către FGA si prin Decizia 18.140/28.01.2019. Aşadar, Decizia nr. 18140/28.01.2029 conţine în mod expres refuzul FGA de a achita cele 270 de cereri de plată mentionate în anexa 2. în plus, la baza refuzului tuturor cererilor de plată sunt aceleaşi argumente ce ţin de interpretarea prevederilor Legii 213/2015 si mai ales a noţiunilor de creanţă de asigurare, creditor de asigurare si a modului de aplicare a plafonului de 450.000 RON pentru plata despăgubirilor.

Or, Decizia 18140/28.01.2019 a fost atacată şi desfiinţată ca nelegală prin hotărârea pronunţată de ICC în data de 19.11.2021 în dosarul x/2021

Prin urmare, recurenta susţine că nelegalitatea refuzului de a dat curs cererii de plată a despăgubirilor este incontestabilă, iar prima instanţă putea să reţină ca îndeplinită această condiţie, fie în baza soluţiei pronuntate de ICCJ în dosarul x/2019 — respectiv anularea Deciziei 18.140/28.01.2019, fie prin analizarea si admiterea exceptiei de nelegalitate împotriva Deciziei 16.517/27.08.2018.

Apărările formulate în cauză

Intimatul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare, în cadrul căreia, pe cale de excepţie, a solicitat a se constata nulitatea recursului, raportat la dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pe fondul recursului, susţine în esenţă că, în privinţa excepţiei de nelegalitate a Deciziei nr. 16517/27.08.2018, soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, Legea nr. 213/2015 prevăzând explicit modul de contestare a legalităţii acestor acte administrative, termenul de contestare, instanţa la care se pot contesta, procedura contencioasă prevăzută de lege în acest sens fiind imperativă şi excluzând astfel orice alt mod de contestare a acestora.

Asupra excepţiei de nelegalitate a Deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018, instanta de fond în mod corect a reţinut că aceasta este inadmisibilă, astfel că, raportându-se la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, aceasta nu are legătură cu fondul cauzei, deoarece, dacă s-ar admite exceptia de nelegalitate consecinţa ar fi înlăturarea deciziei FGA de la soluţionarea prezentei cauze, iar nu anularea deciziei FGA, astfel cum solicită art. 19 din Legea nr. 554/2004, a cărui incidenţă se verifică în prezenta cauză. Această condiţie impusă de art. 19 din Legea 554/2004 este obligatorie, neîndeplinirea acesteia ducând la inadmisibilitatea cererii de despăgubiri introdusă pe cale separată. lar în prezenta cauză, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada acţiunii prin care solicită anularea Deciziei 16517/27.08.2018, situaţie recunoscută în mod indirect prin invocarea excepţiei de nelegalitate prin notele scrise depuse în faţa instanţei de fond.

În al doilea rând, Decizia invocată de reclamantă reprezintă actul administrativ cu caracter individual a cărei nelegalitate este invocată în susţinerea cererii de despăgubiri cu care a fost investită instanţa prin cererea introductivă. Ori, legalitatea actului administrativ cu caracter individual care formează din aceastä perspectivă obiectul cauzei nu poate fi cercetată pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, ci doar pe calea principală a acţiunii în anulare, situaţie în care instanţa de fond a reţinut corect faptul că problema de drept a legalităţii deciziei FGA nr. 8, apare ca inadmisibilă.

Prin urmare, raportat la argumentele în combaterea excepţiei inadmisibilităţii ridicate de FGA prin întâmpinare, solicită respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă, aceasta necontestând până în prezent Decizia 16517/27.08.2018, Decizia nr. 18140/28.01.2019 necuprinzând cererea de plata nr. x/26.04.2017.

În concluzie, solicită respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate, ca temeinică şi legală.

Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului din data de 18.03.2022 s-a fixat primul termen pentru soluţionarea recursului la data de 23.05.2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, după soluţionarea cererii de suspendare a cauzei, astfel cum a fost formulată în scris de către recurenta-reclamantă şi a excepţiei nulităţii recursului, invocată de către intimatul – pârât în cadrul întâmpinării, în sensul respingerii acestora, Înalta Curte, luând act de solicitarea recurentei – reclamante, de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând dosarul spre soluţionare pe fondul recursului, inclusiv sub aspectul motivului de recurs suplimentar invocat din oficiu şi întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, prin raportare la criticile formulate, dar şi la motivul suplimentar de casare invocat din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ. Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., constată că recursul este fondat, pentru motivele arătate în continuare:

În primul rând se reţine că recursul este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă, prin care se supune instanţei ierarhic superioare, respectiv Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cazurile prevăzute de lege, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., motiv de recurs invocat din oficiu, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1 - 4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) şi art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanţa a admis apelul şi s-a pronunţat şi asupra fondului, fără ca părţile să fi pus concluzii şi asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialităţii şi al nemijlocirii prin pronunţarea soluţiei în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului şi nu au fost puse în dezbaterea părţilor; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

Înalta Curte constată că, faţă de soluţia ce a fost dată excepţiei de nelegalitate şi modul cum judecătorul de primă jurisdicţie a procedat la cercetarea pe fond a pricinii, hotărârea ce face obiectul controlului judiciar dedus prezentei judecăţi nu poate fi menţinută, prin aceasta instanţa încălcând regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Mai întâi, instanţa de control judiciar nu-şi poate însuşi soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de nelegalitate a Deciziei nr. 16517/2016, invocată de recurenta-reclamantă, raportat la dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod greşit a reţinut, din perspectiva cerinţei impuse de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, că excepţia nu este admisibilă, întrucât nu are nici o relevanţă în cadrul prezentului litigiu şi de soluţionarea acesteia nu depinde litigiul de faţă privind penalităţile/dobânda legală.

Potrivit art. 4 din Legea 554/2004: (1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate.

(2) Instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză. În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul.

(3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.

(4) Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare, în condiţiile prevăzute de prezenta lege."

Din textele de mai sus reiese că excepţia de nelegalitate constituie în sine un mijloc de apărare ce poate fi folosit pentru a contracara pretenţiile părţii adverse sau pentru apărarea ori valorificarea unui drept al părţii ce înţelege să se prevaleze de aceasta, utilizat în cadrul unui proces în curs de soluţionare, pentru alte temeiuri decât nevalabilitatea actului administrativ.

Aşadar, textul legal consacră posibilitatea de a verifica legalitatea unui act administrativ individual pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate oricând şi indiferent de emitentul actului administrativ, aceasta fiind un remediu oferit de legiuitor pentru a asigura înlăturarea efectelor actelor actelor administrative nelegale şi pe cale incidentală.

Înalta Curte reţine astfel că excepţia de nelegalitate este una dintre formele de exercitare a controlului judecătoresc asupra actelor administrative (control indirect) şi tinde la înlăturarea unui act administrativ nelegal ce are incidenţă într-o cauză aflată pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de obiect sau de stadiul procesual.

Ori, faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că, în mod greşit judecătorul fondului a reţinut inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate a Deciziei nr. 16517/27.08.2018, aceasta având legătură cu fondul litigiului dedus prezentei judecăţi, în condiţiile în care cererea de plată înregistrată sub nr. x/26.04.2017 ce vizează suma de 952.98 RON reprezentând despăgubirea în dosarul A. nr. x, a fost soluţionată prin decizia atacată cu excepţia de nelegalitate (Anexa/borderoul 2, poziţia 204).

Nu poate fi ignorată, în această privinţă, practica judiciară constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care s-a pronunţat în mod repetat în sensul admisibilităţii excepţiei de nelegalitate în situaţia în care partea avea la dispoziţie o acţiune directă.

Se constată, aşadar, că soluţia dată de instanţa de fond, în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a excepţiei de nelegalitate a Deciziei nr. 16517/27.08.2018, este greşită, fiind pronunţată cu interpretarea şi încălcarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care se impune reformarea sa, Înalta Curte reţinând că excepţia de nelegalitate invocată de reclamantă este admisibilă.

Deopotrivă, analizând hotărârea recurată şi sub aspectul dezlegării fondului cauzei, instanţa de control judiciar constată că aceasta reflectă o abordare greşită a cauzei, aşa încât controlul judiciar urmează să fie exercitat din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., invocat din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural şi care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 din C. proc. civ.

În speţă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/04.04.2017 constând în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv de 0,2%/zi de întârziere, potrivit Normei ASF nr. 23/2014, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data plăţii efective, şi, în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

În motivare, reclamanta a invocat cererea de plată nr. x/04.04.2017 prin care a solicitat plata sumei de 952.98 RON reprezentând despăgubiri pe care era îndreptăţită să le recupereze de la B. S.A..

A susţinut că prin Decizia nr. 18140/28.01.2019, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, pârâtul a respins în mod nejustificat cererea de plată a reclamantei.

Faţă de decizia de respingere, reclamanta a menţionat faptul că a promovat acţiunea în contencios administrativ, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 aflat acum pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Având în vedere caracterul neunitar al jurisprudenţei, reclamanta a arătat că nu a formulat odată cu acţiunea în anularea deciziei de respingere şi cerere de despăgubiri, formulând prezenta acţiune în temeiul art. 19 raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în corelaţie cu normele cuprinse în art. 8 din lege, ce reglementează obiectul acţiunii judiciare, rezultă că instanţa poate acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral sau material în cazul acţiunilor în contencios subiectiv.

În situaţia în care persoana vătămată, din cauza necunoaşterii cuantumului pagubei ori din alte motive, nu a formulat cererea pentru despăgubiri odată cu acţiunea prin care a cerut anularea actului, are posibilitatea de a acţiona în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ.

Prin apărările sale exprimate în cadrul întâmpinării, pârâtul Fondul de Garantare a susţinut printre altele că cererea de plată privind suma de 952.98 RON reprezentând despăgubiri a fost solicitată de reclamantă "prin cererea înregistrată la FGA sub nr. x/26.04.2017 şi nu sub nr. x/04.04.2017, susţinând în mod intenţionat greşit faptul că această cerere de plată ar fi fost soluţionată prin Decizia FGA nr. 18140/28.01.2019, care ar fi contestată în dosarul nr. x/2019....cererea de plată nr. x/26.04.2017 a fost soluţionată prin Decizia FGA nr. 16517/27.08.2018, poziţia 204 anexa 2".

Verificând cererea de chemare în judecată Înalta Curte constată că acţiunea promovată de reclamantă vizează cererea de despăgubiri, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, pentru prejudiciul cauzat prin respingerea cererii de plată "înregistrate la FGA sub numărul x/04.04.2017" (cererea de plată ataşată acţiunii, ce priveşte aceeaşi sumă – purtând nr. 24511/26.04.2017, fila x).

Motivând respingerea cererii de chemare în judecată, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu se regăseşte în ipoteza menţionată de art. 19 din Legea nr. 554/2004, că reclamanta nu are o sumă certă stabilită, în raport de care să solicite penalităţi de intârziere, că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, reclamanta neavând un prejudiciu care să îndeplinească cerinţa de a fi cert, în sensul art. 1532 din C. civ.

Deşi maniera de redactare a cererii de chemare în judecată este una criticabilă, Înalta Curte apreciază că există suficiente elemente care să confirme voinţa reclamantei ca în prezenta acţiune să solicite exclusiv despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Din interpretarea coroborata a prevederilor art. 22 alin. (2), (4), (5) şi (6) din C. proc. civ. rezultă, ca regulă generală, ca instanţa nu poate schimba din oficiu obiectul cererii deduse judecăţii. Obiectul cererii de chemare în judecata este reprezentat de pretenţia concreta a reclamantei.

Or, din considerentele hotărârii se constată cu uşurinţă că judecătorul fondului nu a stabilit în concret situaţia de fapt şi nu a răspuns obiectului acţiunii, reprezentat de pretenţia concretă a reclamantei.

Instanţa de judecată, respingând pretenţia reclamantei, trebuia să se limiteze la analiza cererii din perspectiva condiţiilor speciale prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004, în special, în ceea ce priveşte analiza existenţei situaţei premisă stabilită pentru acoperirea prejudiciului– existenţa hotărârii de constatare a nelegalităţii unui act administrativ tipic sau asimilat, în condiţiile în care, reclamanta, în cadrul acţiunii a susţinut că suma de 952.98 RON solicitată cu titlu de despăgubiri a făcut obiectul cererii de plată înregistrată la FGA sub nr. x/04.04.2017 şi a fost soluţionată de această autoritate prin Decizia nr. 18140/28.01.2019, iar pârâtul a susţinut că cererea de plată a fost înregistrată sub un alt număr, respectiv nr. 24511/26.04.2017 " si nu sub nr. x/04.04.2017" şi a fost soluţionată prin Decizia FGA nr. 16517/27.08.2018 (poziţia 204).

Înalta Curte constată astfel că instanţa de fond nu a stabilit în concret situaţia de fapt, ceea ce înseamnă că aceasta nu a stăruit prin toate mijloacele legale în vederea lămuririi cadrului procesual sub aspectul obiectului cererii, nesocotind dispoziţiile art. 22 alin. (2), (5) şi (6) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorului.

Aşadar, în mod greşit s-a procedat la soluţionarea în primă instanţă a acţiunii, cu nerespectarea acestor dispoziţii, întrucât nu există o analiză a pretenţiei deduse judecăţii prin prisma obiectului propriu-zis al acesteia, a raportului juridic invocat de către reclamantă, prin raportare la normele legale incidente litigiului şi la apărările pârâtului, având loc astfel o vătămare gravă a drepturilor procesuale ale părţii.

Neregula de ordin procedural, constând în pronunţarea asupra a altceva decât s-a cerut, nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii de fond şi reluarea judecăţii în faţa aceleiaşi instanţe.

Procedând la judecata cauzei în circumstanţele expuse, fără ca împrejurări de fapt şi de drept esenţiale să fie lămurite, prima instanţă nu a răspuns, în concret, obiectului acţiunii, motiv pentru care soluţia pe care Înalta Curte este chemată să o pronunţe nu poate fi decât casarea cu trimitere spre rejudecare, asigurându-se astfel părţilor toate garanţiile procesuale pe care judecata cauzei în primă instanţă le oferă, precum şi dublul grad de jurisdicţie instituit de lege în materia contenciosului administrativ.

Soluţia casării cu trimitere are o justificare nu doar teoretică, ci şi practică: ea este impusă de faptul că altminteri s-ar încălca efectiv dreptul părţilor la cele două grade de jurisdicţie.

Este firesc ca instanţa de trimitere să administreze toate probele impuse de o completă cercetare a fondului cererii de chemare în judecată, ceea ce presupune existenţa tuturor elementelor de rezolvare a fondului litigiului.

Altfel spus, dacă s-ar aplica o altă soluţie procedurală, ar însemna ca instanţa de recurs să verifice pentru prima oară fondul dreptului, iar părţile să mai aibă la dispoziţie doar cele două căi extraordinare de atac de retractare - contestaţia în anulare şi revizuirea, care pot fi exercitate numai pentru motive limitativ prevăzute de C. proc. civ.

În raport de soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare şi de motivul care a determinat-o, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs, acestea urmând a fi avute in vedere la rejudecarea cauzei.

În consecinţă, pentru toate considerentele expuse anterior, constatând că, în mod greşit, excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 16517/27.08.2018 a fost respinsă, ca inadmisibilă, iar cauza a fost soluţionată fără a lămuri, în concret, situaţia de fapt şi fără a răspunde obiectului cererii de chemare în judecată, din perspectiva condiţiilor speciale prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 497 şi art. 480 alin. (3) C. proc. civ., coroborat cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Reţinând, aşadar, că, raportat la practica judiciară constantă, ce a statuat asupra posibilităţii invocării excepţiei de nelegalitate în situaţia în care ar fi existat o acţiune directă, soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de nelegalitate este greşită, Înalta Curte constată că se impune reformarea acesteia.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de primă jurisdicţie va soluţiona pe fond excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 16517/27.08.2018, astfel cum este reglementată de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Deopotrivă, judecătorul fondului va stabili situaţia de fapt, răspunzând în concret obiectului acţiunii, prin raportare la dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, valorificând atât susţinerile reclamantei cât şi apărările pârâtului, inclusiv din calea de atac a recursului, precum şi toate probele administrate, în vederea pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, reţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 C. proc. civ., va admite recursul formulat de reclamanta A. S.A., va casa sentinţa civilă recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe – Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1841/2021 din 7 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa civilă recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 23 mai 2023.