Tax authority's appeal dismissed; joint liability rulings annulled for lack of proven bad faith.

Şedinţa publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 26.03.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA NATIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BUCUREŞTI - ADMINISTRAŢIA SECTOR 3 A FINANŢELOR PUBLICE a solicitat ca prin ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună:

1. Anularea Deciziei nr. 1371/04.03.2019 prin care s-a dispus respingera contestatiei formulate de A., impotriva Deciziei nr. x/13.10.2016 de angajare a raspunderii solidare cu debitoarea insolvabila B. S.R.L.;

2. Anularea Deciziei de angajare a raspunderii solidare in situatia atragerii raspunderii solidare prevazuta la art. 27. alin. (1) lit. a), alin. (2), (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare emisa in dosarul de executare nr. x/13.10.2016 de catre AGENTIA NATIONALA DE ADMINISTRARE FISCALA - DIRECTIA REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI - ADMINISTRATIA SECTOR 3 A FINANTELOR PUBLICE;

3. Obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata pricinuite de prezenta cauza.

Hotărârea ce face obiectul controlului judiciar dedus prezentei judecăţi

Prin sentinţa nr. 219 din 31.03.2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele AGENŢIA NATIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BUCUREŞTI - ADMINISTRAŢIA SECTOR 3 A FINANŢELOR PUBLICE, şi ADMINISTRAŢIA SECTOR 3 A FINANŢELOR PUBLICE şi anulată Decizia nr. 1371/4.03.2019 emisă de pârâta ANAF – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti precum şi Decizia nr. x/13.10.2016, de angajare a răspunderii solidare a reclamantului emisă de pârâta Administraţia Sector 3 a Finanţelor Publice.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., a exercitat calea de atac a recursului pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Sector 3 a Finanţelor Publice, solicitând, în temeiul art. 488 şi următoarele C. proc. civ., admiterea recursului şi schimbarea în tot a sentinţei recurate şi, pe cale de consecinţă, menţinerea deciziilor atacate, ca temeinice şi legale.

În motivarea cererii de recurs, pârâta a susţinut în esenţă că, în mod eronat instanţa de fond a admis cererea reclamantului şi a dispus anularea Deciziei de solutionare a contestatiei nr. x.03.2019 si a Deciziei de angajarea raspunderii solidare nr. x/13.10.2016 emisa de AS3FP.

Solicită a se avea în vedere că, în mod eronat a precizat instanţa de fond în motivarea sentintei recurate faptul că autoritatea nu a dovedit reaua-credinţă a reclamantului.

Arată astfel că, în primul rând reclamantul din prezenta cauza a fost administrator al B. S.R.L., societate care a intrat in faliment ca urmarea neachitării obligaţiilor fiscale in cuantum de 1.955.937 RON.

In al doilea rând, autoritatea a formulat cerere de deschidere a procedurii insolventei nr. x/31.03.2017 împotriva acestei societati la Tribunalul Bucuresti formându-se dosarul x, ce l-a declinat la Tribunalul Ilfov, instanţă care respinge cererea, ca rămasă fără obiect, însă această hotarare nu i-a fost comunicata niciodată recurentei. In schimb, autoritatea a primit de la lichidatorul judiciar notificarea de deschidere a procedurii insolventei, notificare comunicata Administratiei Sector 3 a Finantelor Publice de catre lichidatorul judiciar C..

Intre timp, debitoarea a formulat cerere de deschidere a procedurii simplificate la Tribunalul llfov care a primit numar de dosar nou si astfel s-a pierdut urma cerererii formulata de autoritate în data de 31.03.2017.

Avand in vedere aceste aspecte, recurenta susţine că, în mod eronat instanta de fond precizeaza în pag. 3 al hotararii faptul că reclamantul din prezenta cauza a formulat cererea de deschidere a procedurii insolventei si implicit este de buna credinţă.

Invocând dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. b) şi c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală, precum şi dispoziţiile art. 9 şi art. 26 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, mai susţine recurenta că organele fiscale au transmis reclamantului invitatia de a se prezenta in vederea audierii, plicul fiind primit personal de reclamant la data de 07.07.2016, astfel cum reţine şi instanta de fond, însă acesta nu a înţeles să se prezinte la sediul institutiei si nici să transmita un punct de vedere în acest sens. Mai mult, i s-a acordat un termen de 10 zile de la data primirii invitaţiei să se prezinte la sediul Administratiei Sector 3 a Finantelor Publice în vederea consultării documentetiei care a stat la baza intocmirii deciziei de angajarea raspunderii solidare nr. x/13.10.2016, însă reclamantul nu a dat curs acestei invitatii, deşi avea cunostinţă despre acest fapt şi despre cuantumul obligaţiitor fiscale neachitate în suma de 1.955.937 RON pentru care autoritatea a emis somaţii şi titluri executorii.

Urmare acestui fapt autoritatea a continuat procedura de recuperare a sumelor prin executare silită, însă nici acest lucru nu a fost posibil, întrucât societatea nu avea bunuri sau disponibil la bănci.

Consideră recurenta că aceste aspecte fac dovada relei-credinţe a reclamantului în îndeplinirea obligaţiilor de plată şi chiar sustragerea de la plata acestor obligatii faţă de bugetul statului, dovedită atat prin primirea invitatiei la audiere, cât şi prin faptul că acesta nu s-a prezentat la sediul Administratiei Sector 3 a Finantelor Publice sa consulte dosarul de insolvenţă şi să-si exprime punctul de vedere asupra situatiei expuse.

Deopotrivă, recurenta solicită a se avea în vedere că, atât din cererea de deschidere a procedurii insolventei nr. x/31.03.2017 formulata de autoritate în dosatul nr. x, cât şi din Cererea de admitere a creantei nr. x/01.08.2017 formulata în dosarul nr. x/2017 rezultă reau credinţă a reclamantului, în sensul ca nu a achitat impozitele datorate bugetului de stat de catre B. S.R.L. pe care a administrat-o, impozite care au stat la baza declaratiile fiscale întocmite chiar de reclamant, spre exemplu impozitul pe profit in cuantum de 481.101lei care are la baza declaraţia fiscală întocmită chiar de reclamant, de unde rezultă în mod clar ca acesta a încasat profitul societatii pe care a administrat-o, fără a se achita de obligatia de plată a impozitului, conform codului de procedură fiscală. Astfel, recurenta consideră că este indeplinita condiţia prevazută de legiuitor la art. 25 alin. (2) lit. b) si c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, respectiv reau credinţă, concretizată prin neachitarea obligatiilor fiscate de către reclamant.

Faţă de aceste considerente solicită admiterea recursului, schimbarea în tot a sentinţei recurate şi, pe cale de consecinţă, menţinerea deciziilor contestate, ca temeinice şi legale.

Apărările formulate în cauză

Intimatul – reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul promovat de recurenta - pârâtă, în cadrul căreia a invocat excepţia nulităţii recursului raportat la dispoziţiile art. 489 C. proc. civ. iar pe fond a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate, ca temeinică şi legală.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, a susţinut în esenţă intimatul – reclamant că motivele invocate de recurentă nu se circumscriu niciunuia dintre motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., recursul declarat cuprinzând critici superficiale, fără a se menţiona ce norme de drept material se consideră că au fost încălcate de către instanţă.

Pe fondul recursului, în ceea ce priveşte criticile recurentei referitoare la buna sa credinţă, susţine că în cauză recurenta nu a motivat în fapt îndeplinirea condiţiei exprese prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală în ceea ce priveşte fapta sa, fără a arăta însă vreun motiv pentru care s-ar putea prezuma sau ar fi dovedită reaua sa credinţă în săvârşirea faptei.

Pe de altă parte, mai arată că buna-credinţă a fost stabilită cu putere de lucru judecat în dosarul nr. x/2017, iniţial de către Tribunalul Ilfov şi ulterior de către Curtea de Apel Bucureşti, dosar ce a avut ca obiect cererea de atragere a răspunderii sale în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014, aspect avut în vedere, de altfel, şi de către instanţa de fond.

Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-pârâtă Administraţia Sector 3 a Finanţelor Publice prin reprezentant Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti nu a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimatul – reclamant A., deşi aceasta i-a fost comunicată în termenul prevăzut de lege.

Procedura de soluţionare a recursului

În această etapă procesuală s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 07.05.2020 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 17 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând cauza spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii dedusă judecăţii.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate în cadrul cererii de recurs, a apărărilor din întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâta Administraţia Sector 3 a Finanţelor Publice prin reprezentant Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti este nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor expuse în continuare:

În prealabil, reaminteşte Înalta Curte că, în ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului ce face obiectul judecăţii, astfel cum a fost invocată de intimatul-reclamant A. în cadrul întâmpinării depusă la dosar, a fost soluţionată în şedinţa publică de la termenul de faţă, înainte de închiderea dezbaterilor, în sensul respingerii acesteia, considerentele avute în vedere de către instanţă la pronunţarea acestei soluţii fiind consemnate în practicaua prezentei hotărâri.

Argumente de drept şi de fapt relevante

Prin Decizia nr. x/13.10.2016, în temeiul art. 25 alin. (2) lit. c) coroborat cu art. 346 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, s-a stabilit angajarea răspunderii solidare a reclamantului A., având calitatea de administrator şi unic asociat al debitoarei S.C. B. S.R.L., începând cu data de 12.03.2010 în vederea realizării în tot a creanţelor fiscale în limita sumei de 1.511.043 RON.

Contestaţia administrativă a reclamantului a fost respinsă iniţial prin Decizia nr. 2994/27.03.2017, care însă a fost anulată prin Sent.civ. nr. 2327/18.05.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, aceasta dispunând soluţionarea contestaţiei administrative pe fond.

Ca urmare a soluţionării contestaţiei administrative pe fond, pârâta ANAF – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti – Compartimentul Insolvabilitate, Răspundere Solidară şi Insolvenţă a emis Decizia contestată în cauză cu nr. 1371/04.03.2019, prin care a respins, ca neîntemeiată, contestaţia administrativă a reclamantului.

În acest context, reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care, în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA NATIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BUCUREŞTI - ADMINISTRAŢIA SECTOR 3 A FINANŢELOR PUBLICE a solicitat:

1. Anularea Deciziei nr. 1371/04.03.2019 prin care s-a dispus respingerea contestatiei formulate împotriva Deciziei nr. x/13.10.2016 de angajare a raspunderii solidare cu debitoarea insolvabila B. S.R.L., precum şi

2. Anularea Deciziei de angajare a raspunderii solidare în situatia atragerii raspunderii solidare prevazuta la art. 27. alin. (1) lit. a), alin. (2), (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare emisa in dosarul de executare nr. x/13.10.2016 de catre AGENTIA NATIONALA DE ADMINISTRARE FISCALA - DIRECTIA REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI - ADMINISTRATIA SECTOR 3 A FINANTELOR PUBLICE.

Prin sentinţa recurată a fost admisă cererea reclamantului şi anulate atât Decizia nr. 1371/4.03.2019 emisă de pârâta ANAF – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti cât şi Decizia nr. x/13.10.2016 de angajare a răspunderii solidare a reclamantului emisă de pârâta Administraţia Sector 3 a Finanţelor Publice, această din urmă autoritate, prin reprezentant Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti exercitând calea de atac a recursului împotriva hotărârii instanţei de fond.

Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Astfel, constată instanţa de control judiciar că, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în temeiul cărora s-a decis de organul fiscal angajarea răspunderii solidare a reclamantului A. pentru obligaţiile fiscale datorate de S.C. B. S.R.L.. "(2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.

Deopotrivă, Art. 12 din Legea nr. 207/2015 prevede la alin. (4) faptul că "buna-credinţă a contribuabililor se prezumă până când organul fiscal dovedeşte contrariul".

Se constată, aşadar, că răspunderea administratorilor nu operează automat atunci când pasivul societăţii nu poate fi acoperit de aceasta, ci doar în situaţia în care organul fiscal face dovada că respectivii administratori, cu rea credinţă nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei deschiderea procedurii insolvenţei pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, în sensul de a se arăta în concret care sunt motivele de fapt în raport de care a stabilit reaua-credinţă a acestora.

Or, după cum în mod judicios şi instanţa de fond a reţinut, prin decizia de angajare a răspunderii solidare contestate organul fiscal nu motivează în fapt îndeplinirea condiţiei exprese prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) C. proc. civ..fisc., stabilind răspunderea acestuia doar în temeiul calităţii sale de administrator şi a faptului că nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, fără însă a se arăta vreun motiv pentru care s-ar putea prezuma sau ar fi dovedită reaua-credinţă a acestuia în săvârşirea faptei.

Nici prin decizia de soluţionare a contestaţiei organul de soluţionare nu răspunde în nici un fel criticilor reclamantului din cadrul contestaţiei, ci se rezumă la redarea situaţiei de fapt şi a cadrului normativ incident.

Or, motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente legate de competenţa emitentului ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie să conţină şi elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască şi să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate.

Sub aspectul motivării actului administrativ, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis şi trebuie să prezinte într-o manieră clară algoritmul urmat de instituţia care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate motivarea măsurilor şi de asemenea, să permită instanţelor efectuarea revizuirii actului, insuficienţa motivării sau nemotivarea atrăgând nulitatea.

În acest sens, este cauza C 509/1993 prin care instanţa de contencios unional a reţinut că o detaliere a motivelor este necesară şi atunci când instituţia emitentă dispune de o largă putere de apreciere, întrucât motivarea conferă actului transparenţă, putându-se verifica în acest fel dacă actul este corect fundamentat.

O motivare insuficientă sau greşită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actului administrativ, iar aceasta atrage nulitatea sau nevalabilitatea lui.

Se constată, aşadar că recurenta – pârâtă ar fi trebuit să probeze reaua credinţă a reclamantului în ceea ce priveşte neîndeplinirea obligaţiei legale de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, prin arătarea în concret a motivelor de fapt şi prezentarea înscrisurilor doveditoare a situaţiei de fapt expusă în actul contestat, buna credinţă nefiind prezumată.

Recurenta - pârâtă nu a făcut însă nici o dovadă în acest sens, neexistând elemente de fapt precise şi certe, care să justifice stabilirea răspunderii solidare a reclamantului cu societatea debitoare, descrierea faptei în decizia de angajare a răspunderii solidare fiind făcută în termeni generali, fără expunerea concretă a elementelor care au determinat antrenarea acestei răspunderi. În dovedirea relei credinţe, aspectele de fapt au o importanţă capitală, ori, sub acest aspect, motivarea deciziei de angajare a răspunderii este deficitară, nefiind analizată în concret situaţia de fapt raportată la pretinsul comportament fiscal fraudulos al reclamantului, în cuprinsul deciziei făcându-se vorbire doar despre nişte obligaţii fiscale cuprinse în cadrul unui proces-verbal de insolvabilitate şi simplul fapt că acestea nu au fost achitate în termenul legal, a determinat organul fiscal să angajeze răspunederea solidară a reclamantului, ca administator al respectivei societăţi.

În aceste condiţii, în mod corect instanţa de fond a constatat că decizia de angajare a răspunderii solidare nu este motivată în acord cu dispoziţiile legale, " motivele în fapt" constituind unul dintre elementele acesteia, prevăzut de art. 26 alin. (4) lit. e) din Legea nr. 207/2015, controlul jurisdicţional al legalităţii deciziei fiind astfel împiedicat de nerespectarea de către organul fiscal a obligaţiei de a motiva actul administrativ pe care l-a emis. Pentru angajarea răspunderii solidare nu este suficient, aşa cum s-a întâmplat în cauză, ca organul fiscal să constate calitatea de administrator statutar a reclamantului la această societate; acesta fiind un element necesar, dar nicidecum suficient şi, de aceea, art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015 impune cu precădere condiţia relei-credinţe; aceasta în contextul în care prezumată de art. 12 din Legea nr. 207/2015 este buna-credinţă, legiuitorul stabilind în sarcina organului fiscal obligaţia de a dovedi reaua-credinţă.

Aşadar, având în vedere că reaua-credinţă trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, şi trebuie să existe la momentul producerii faptelor, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumţia de vinovăţie în cazul procedurilor arătate mai sus, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că decizia de antrenare a răspunderii solidare nu este motivată, în sensul că nu sunt expuse argumentele pertinente şi concludente şi înscrisurile doveditoare în baza cărora s-a apreciat că reclamantul a acţionat cu rea-credinţă în scopul determinat de lege, folosindu-se doar prezumţii.

Codul de procedură fiscală nu impune de plano emiterea deciziei de impunere pe numele tuturor administratorilor unei societăţi debitoare, ci doar pe numele acelor administratori pentru care organul fiscal trebuie să deţină dovezi şi argumente că le sunt incidente dispoziţiile legale respective.

Ori, în cauză, prezumţiile folosite pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului nu sunt pertinente pentru aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015.

Recurenta, practic, fără a motiva în vreun fel, în cadrul deciziei, s-a limitat la a susţine că sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii reclamantului, menţionând doar că societatea figurează cu obligaţii fiscale restante, în condiţiile în care, în reglementarea art. 25 Codul de procedură fiscală, răspunderea administratorilor nu devine automat operantă în toate cazurile când au determinat neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, ci numai atunci când se face dovada că administratorii au cauzat prejudiciul prin săvârşirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres şi limitativ enumerate la art. 25 alin. (1) şi (2), iar prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă săvârşită.

Rezultă, aşadar, că pentru instituirea răspunderii personale a administratorilor este necesar ca aceştia să aibă calitatea de autori ai faptelor limitativ enumerate de art. 25 din Legea nr. 207/2015, iar persoana să fi acţionat cu rea-credinţă. Ori, reaua credinţă nu a fost dovedită de către recurenta – reclamantă, cum corect a reţinut instanţa de fond.

Astfel, simplul fapt că reclamantul, în calitate de administrator al societăţii S.C. B. S.R.L., nu a solicitat instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, nu reprezintă o condiţie suficientă pentru atragerea răspunderii, în sensul dispoziţiilor art. 27 din Codul de procedură fiscală, reaua-credinţă neputând fi prezumată, ci dovedită, conform art. 12 alin. (4) din Codul de procedură fiscală.

Nici simpla existenţă a obligaţiilor fiscale restante nu reprezintă o condiţie suficientă pentru atragerea răspunderii, având în vedere că dispoziţiile legale prevăd în mod necesar şi obligatoriu administrarea unor dovezi pertinente şi concludente din care să rezulte reaua-credinţă.

Cum legiuitorul nu a instituit o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina administratorului, invocarea dispoziţiilor legale nu constituie o dovadă suficientă şi nu atrage automat răspunderea persoanei în solidar cu debitoarea.

În acord cu instanţa de fond şi Înalta Curte constată ca fiind relevantă în cauză sub aspectul relei credinţe şi situaţia de fapt stabilită cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 1626 pronunţată la data de 30.05.2018 de Tribunalul Ilfov – secţia Civilă în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 214A pronunţată la data de 11 februarie 2019 de Curtea de Apel Bucureşti –Secţia a VI-a Civilă, judecătorul sindic reţinând că nu a fost dovedit faptul că, prin continuarea activităţii de către administratorul societăţii, acesta a urmărit un interes personal în afara aceluia care presupune realizarea obiectului de activitate al societăţii comerciale, iar din raportul întocmit de lichidatorul judiciar rezultă că principala cauză a încetării de plăţi ar fi fost lipsa de apreciere a puterii de cumpărare a locuitorilor, precum şi faptul că au crescut vânzările online, iar nu faptul că administratorul a înţeles să continue activitatea.

Aşadar, în condiţiile în care pârâtele nu au motivat în fapt îndeplinirea condiţiei exprese prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală, în sensul de a arăta vreun motiv pentru care s-ar putea prezuma sau ar fi dovedită reaua-credinţă a reclamantului în săvârşirea faptei, stabilind răspunderea acestuia doar în temeiul calităţii sale de administrator şi a faptului că nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond, de amitere a acţiunii şi de anulare a celor două acte administrative atacate, este legală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 12 alin. (4) şi 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015, critica recurentei sub acest aspect fiind neîntemeiată.

Ori, raportat la modul de soluţionare a acestei critici, în sensul respingerii şi menţinerii soluţiei de anulare a deciziilor emise de cele două autorităţi publice, pentru nemotivare, instanţa de control judiciar constată ca fiind inutil a analiza şi critica ce vizează audierea intimatului – reclamant conform art. 9 alin. (3) din Legea nr. 207/2015.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte reţine că judecătorul de primă jurisdicţie a apreciat în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei – pârâte sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, nesusceptibilă de reformare prin intermediul căii de atac a recursului.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta Administraţia Sector 3 a Finanţelor Publice prin reprezentant Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legală, a hotărârii instanţei de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Administraţia Sector 3 a Finanţelor Publice prin reprezentant Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 219 din 31 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 17 mai 2022.