Judicial disciplinary jurisdiction: Prescription of disciplinary action and limits of Inspecția Judiciară review of judicial reasoning under judicial independence

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamantul A. a formulat în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară - Consiliul Superior al Magistraturii, contestaţie împotriva rezoluţiei de clasare a sesizării nr. 2243/21.07.2021 (nr. lucrare x) şi a rezoluţiei prin care a fost respinsă plângerea nr. 16252/07.09.2021 (nr. lucrare x), solicitând admiterea contestaţiei, desfiinţarea rezoluţiei inspectorului-şef şi a rezoluţiei de clasare şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 987 din 18 mai 2022, a respins contestaţia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta, Inspecţia Judiciară-Consiliul Superior al Magistraturii, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte interpretarea art. 46, alin. (7) din Legea nr. 317/2014 în sensul prescripţiei acţiunii disciplinare.

Astfel, prin aplicarea greşită a art. 46, alin. (7) din Legea nr. 317/2014, instanţa de fond a motivat respingerea contestaţiei astfel: "Curtea reţine că în temeiul dispoziţiilor art. 46, alin. (7) din Legea nr. 317/2004 acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârşită".

De asemenea, interpretarea greşită a art. 46, alin. (7) din Legea nr. 317/2014 a condus instanţa de fond la raţionamentul că "împlinirea termenului de prescripţie este un termen de neprimire ce lasă procedura disciplinară fără finalitate".

Eroarea de raţionament a instanţei de fond apare însă în condiţiile în care constată ca fiind prescrisă acţiunea disciplinară chiar dacă, în speţa de faţă, chiar cercetarea disciplinară nu există.

Conform art. 45, alin. (5) din Legea nr. 317/2004, ca urmare a sesizării Inspecţiei Judiciare, "în cazul în care se constată că există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, inspectorul judiciar dispune, prin rezoluţie, începerea cercetării disciplinare".

Referitor la clasarea unei sesizări, chiar art. 45, alin. (4) din Legea nr. 317/2004 reglementează această situaţie, în sensul în care "dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, sesizarea se clasează...".

Prin urmare o sesizare se clasează exclusiv dacă nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare şi nu ca urmare a constatării prescripţiei acţiunii disciplinare.

Conform art. 46, alin. (1) din Legea nr. 317/2004, "în cadrul cercetării disciplinare se stabilesc faptele şi urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, precum şi orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenţei sau inexistenţei vinovăţiei...".

În ceea ce priveşte cercetarea disciplinară, potrivit art. 47, alin. (1) din Legea nr. 317/2004, "după efectuarea cercetării disciplinare, inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată: a) admiterea sesizării, prin exercitarea acţiunii disciplinare şi sesizarea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior a! Magistraturii; b) respingerea sesizării, în cazul în care constata, în urma efectuării cercetării disciplinare, că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea acţiunii.".

Acest articol de lege este foarte clar - respingerea sesizării pentru că nu sunt îndeplinite condiţiille pentru exercitarea acţiunii se poate face doar "după efectuarea cercetării disciplinare".

Referitor la instituţia prescripţiei, conform art. 46, alin. (7) din Legea nr. 317/2004, "Acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârşită"'.

Prin urmare, Legea nr. 317/2004 face o diferenţă clară între cercetarea disciplinară şi acţiunea disciplinară, aceasta din urmă putând fi exercitată ulterior finalizării cercetării disciplinare potrivit art. 46, alin. (1) din Legea nr. 317/2004.

Mai mult, nu există niciun termen de prescripţie de 2 ani de la data săvârşirii faptei raportat la exercitarea cercetării disciplinare, termenul precizat la art. 46, alin. (7) din Legea nr. 317/2004 referindu-se exclusiv la exercitarea acţiunii disciplinare.

Având în vedere aceste dispoziţii legale imperative, pentru a putea ipotetic constata prescripţia acţiunii disciplinare, cronologic ar fi trebuit efectuate următoarele etape: dispunerea prin rezoluţie a începerii cercetării disciplinare (art. 45, alin. (5), desfăşurarea cercetării disciplinare (art. 46, alin. (1), respingerea sesizării ca urmare a constatării prescripţiei acţiunii disciplinare (art. 47, alin. (1), lit. b).

În opinia recurentei, întreaga motivare a instanţei de fond reprezintă a denaturare, o distorsionare a legii, pentru a împiedica efectuarea unei cercetări disciplinare a unui coleg magistrat.

O astfel de motivare la limita abuzului conduce la o concluzie simplă: în pofida existenţei unei norme legale teoretic suficiente, nu există niciun mecanism real de control al activităţii şi conduitei unui magistrat, cât timp se refuză aplicarea textului de lege în spiritul şi litera legii.

Nu în ultimul rând, jurisprudenţa în materie face o distincţie clară între cercetarea disciplinară şi sancţionarea disciplinară, raportat la instituţia prescripţiei.

Astfel, conform deciziei civile nr. 269/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, "Sub acest aspect, se constată că sunt lipsite de echivoc dispoziţiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 care instituie termenul de prescripţie de 2 ani pentru exercitarea acţiunii disciplinare, iar nu pentru soluţionarea acţiunii disciplinare prin hotărârea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii. Sintagma "exercitarea acţiunii disciplinare" vizează momentul sesizării Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanţă disciplinară, iar nu momentul pronunţării hotărârii de către această instanţă, aşa rezultă şi din terminologia utilizată de art. 48 alin. (2) din lege - "[...] ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate exercita acţiunea disciplinară prin sesizarea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii" - şi art. 50 alin. (1) din lege -"Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii soluţionează acţiunea disciplinară printr-o hotărâre "".

Relevant faţă de prezenta cauză în calcularea termenului de prescripţie de 2 ani, în decizia civilă nr. 269/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut faptul că "în condiţiile în care ultima faptă reţinută în sarcina pârâtei a fost săvârşită la data de 5 noiembrie 2013, iar secţia pentru judecători a fost sesizată la data de 5 noiembrie 2015, acţiunea disciplinară a fost exercitată cu respectarea termenului de 2 ani de la data săvârşirii faptei, prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 pentru exercitarea acţiunii disciplinare".

Suplimentar faţă de argumentele anterioare, temeiul legal al sesizării subsemnatului - art. 99, lit. t) raportat la art. 991 din Legea nr. 303/2004 este încălcat în mod flagrant, instanţa de fond făcându-se la rândul său culpabilă de încălcarea normelor de drept material prevăzute de acest articol.

Conform art. 99, lit. t) raportat la art. 991 din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară a unui judecător "exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni", " atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual"'.

Recurentul precizează că judecătorii B. şi C. au încălcat normele de drept material şi procesual în cadrul dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului Sibiu, în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 802/20.09.2018,.

Aceste norme de drept au fost menţionate explicit: art. 8, alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, art. 997, alin. (1) Cod procedură civilă, art. 397 din C. civ. şi art. 36 din Legea nr. 272/2004, fiind încălcate în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

La fel ca şi Inspectorul judiciar, instanţa de fond nu face nicio referire la încălcarea acestor norme de drept, nicio verificare sau analiză a încălcărilor sesizate, nu oferă nicio explicaţie faţă de argumentele aduse în sesizarea formulată.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că recurentul-reclamant a înregistrat la Inspecţia Judiciară - Direcţia de Inspecţie pentru judecători, sub numărul sub nr. x la data de 02.07.2021 o plângere formulată împotriva doamnelor judecător B. şi C. din cadrul Tribunalului Sibiu în legătură cu pronunţarea deciziei din apel cu nr. 802/20.09.2018.

Recurentul şi-a exprimat nemulţumirea faţă de modalitatea de instrumentare a dosarului nr. x/2018 de către Tribunalul Sibiu, invocând, printre altele, soluţionarea cauzei fără respectarea normelor de competenţă.

În urma efectuării verificărilor prealabile a fost emisă de către inspectorul de caz rezoluţia de clasare nr. 2243 din 21 iulie 2021 în dosarul nr. x al Inspecţiei Judiciare - Direcţia de inspecţie pentru judecători.

Împotriva acestei rezoluţii, recurentul a formulat contestaţie adresată inspectorului şef, fiind emisă rezoluţia inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare nr. C21-1428 din data de 7 septembrie 2021 prin care a fost respinsă plângerea.

Recurentul-reclamant s-a adresat instanţei, criticând ambele rezoluţii şi solicitând desfiinţarea acestora întrucât sunt nelegale şi netemeinice.

În ceea ce priveşte sesizarea privind săvârşirea de către magistraţii menţionaţi în sesizare a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, s-a constatat că, în mod corect, inspectorul judiciar a dispus clasarea sesizării, reţinând că nu sunt indicii privind săvârşirea acestei abateri disciplinare.

Plângerea recurentului-reclamant a fost înregistrată la data de 2 iulie 2021, rezoluţia de respingere a plângerii a fost emisă la dat de 7 septembrie 2021, iar ştampila aplicată pe adresa de înaintare a rezoluţiei către petent poartă data de 8 septembrie 2021, data când s-a făcut comunicarea.

În temeiul dispoziţiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârşită.

Acţiunea disciplinară poate fi exercitată de către Inspecţia judiciară, respectiv în termen de cel mult 2 ani de la data la care fapta a fost săvârşită, împlinirea termenului de prescripţie fiind un fine de neprimire ce lasă procedura disciplinară fără finalitate.

În cauză, termenul de prescripţie, faţă de data formulării sesizării de către recurentul-reclamant la 03 iulie 2021 era împlinit prin raportare la soluţia definitivă pronunţată din cadrul Tribunalului Sibiu la data de 20.09.2018. Astfel, termenul de prescripţie s-a împlinit cel mai târziu la data de 20.09.2020.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că potrivit principiului independenţei judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanţa de judecată şi nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară:

t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Înalta Curte reţine incidenţa prevederilor art. 97 din Legea 303/2004, potrivit cărora:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Rezultă, aşadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauzele deduse judecăţii excedează competenţelor Inspecţiei judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând în concret operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, interpretare a normelor juridice şi apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată şi care se subsumează tocmai raţionamentului logico-juridic al magistratului.

Cu alte cuvinte, stabilirea situaţiei de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea şi coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată, care fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti.

Aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt. Interpretarea normelor de drept, încuviinţarea şi coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raţionamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituţional privind independenţa judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă.

Sublinierea acestui aspect se impune, deoarece considerentele hotărârii reprezintă în esenţă garanţia imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie, garanţie care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluţionat cererile de apel, pronunţându-se asupra argumentelor invocate de părţi, motivarea hotărârii explicând şi fundamentând soluţia concretizată în dispozitivul deciziei.

Reaua-credinţă presupune intenţia frauduloasă a magistratului: ea se manifestă prin încălcarea cu bună ştiinţă de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi şi/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puţin magistratul, deşi nu urmăreşte expres, acceptă în mod conştient vătămarea unei persoane.

Încălcarea unor norme de drept material sau procesual, chiar reală dacă ar fi este un element distinct de reaua-credinţă a magistratului sau de grava neglijenţă – aceste din urmă elemente ale răspunderii trebuind a fi probate în mod distinct de încălcarea normelor de drept. Or, în cauză, nu s-au prezentat şi identificat indicii temeinice privind reaua-credinţă, nici privind grava neglijenţă a magistratului.

Grava neglijenţă presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijenţă se apreciază, între altele, de exemplu, şi în raport de claritatea unor norme juridice ce, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanţe. Dincolo de aceste aspecte, sunt şi alţi factori obiectivi de avut în vedere cum sunt, de pildă, volumul de activitate al judecătorului, exercitarea altor atribuţii etc. Prin urmare, pentru a vorbi de o gravă neglijenţă, culpa magistratului ar trebui să nu poată fi scuzabilă.

Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 987 din 18 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2023.