Revision of VAT deduction claim dismissed as inadmissible; CJEU referral refused on res judicata grounds.

Şedinţa publică din data de 11 mai 2022

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016, reclamanta AZOMUREŞ S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală:

- anularea Deciziei nr. 530/30.12.2015 emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală privind soluţionarea contestaţiei nr. 94378/27.10.2015;

- anularea parţială a Deciziei de impunere nr. x/04.09.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/04.09.2015, emise de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili – Activitatea de Inspecţie Fiscală, în ceea ce priveşte suma în cuantum de 2.271.667 RON (reprezentând TVA în cuantum de 1.643.791 RON, dobânzi în cuantum de 380.768 RON şi penalităţi de întârziere în cuantum de 247.108 RON);

- exonerarea reclamantei de la plata sumei de 2.271.667 RON, menţionată anterior la punctul 2, reprezentând TVA şi accesorii aferente;

- obligarea pârâtelor la rambursarea către reclamantă a sumei de 2.271.667 RON, reprezentând TVA şi accesorii aferente;

- obligarea pârâtelor la calcularea şi plata dobânzilor fiscale aferente sumei de 2.271.667 RON, de la data stingerii obligaţiilor fiscale de plată stabilite prin decizia de impunere şi până la data restituirii efective a sumei de 2.271.667 RON către reclamantă;

- obligarea pârâtelor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 3420 din 02 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta AZOMUREŞ S.A., a anulat Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 530/30.12.2015, a anulat în parte Decizia de impunere nr. x/04.09.2015, pentru suma de 2.271.667 RON, reprezentând TVA, dobânzi şi penalităţi aferente.

2. Hotărârea atacată cu revizuire

Prin decizia nr. 5116 pronunţată în data de 13 octombrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursurile formulate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei nr. 3420 din 02 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; a casat sentinţa recurată; a respins acţiunea formulată de reclamanta AZOMUREŞ S.A., ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 5116 pronunţată la 13 octombrie 2020 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a formulat cerere de revizuire societatea AZOMUREŞ S.A., care invocând prevederile art. 21 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 509 din C. proc. civ. a solicitat admiterea cererii, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca netemeinice.

În cuprinsul motivelor cererii de revizuire, după prezentarea amplă a situaţiei de fapt, societatea revizuentă a susţinut că hotărârea atacată încalcă:

- principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene faţă de orice altă dispoziţie internă contrară;

Sub acest aspect indică deciziile de speţă pronunţate de CJUE care au prioritate asupra legislaţiei interne, apreciind că, în cauză, având în vedere că Înalta Curte, prin hotărârea atacată, a încălcat şi ignorat prevederile din dreptul Uniunii Europene în materia TVA (inclusiv principiile generale ale dreptului Uniunii Europene în materia TVA), precum şi hotărârile CJUE în materia TVA.

Ca urmare, instanţa naţională sesizată cu soluţionarea cererii de revizuire trebuie, în baza principiului priorităţii dreptului UE, să remedieze această încălcare şi să aplice cu prioritate dreptul Uniunii Europene încălcat, pentru a respecta atât obligaţiile constituţionale prevăzute de art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, dar şi obligaţiile care rezultă din hotărârile obligatorii ale CJUE care consacră principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene.

- principiul neutralităţii fiscale garantate de regimul comun al TVA, a prevederilor dreptului Uniunii Europene care reglementează principiul neutralităţii fiscale, dar şi a hotărârilor obligatorii prin care CJUE a interpretat aceste norme;

Indică în susţinere deciziile de speţă pronunţate de CJUE care au prioritate asupra legislaţiei interne, menţionând că, în concret, conform principiului neutralităţii fiscale- aşa cum a fost interpretat de CIUE. întreprinzătorul este degrevat în întregime de sarcina TVA-ului datorat sau achitat în cadrul tuturor activităţilor sale economice. indiferent de finalitatea sau de rezultatele acestora. cu condiţia ca activităţile mentionate să fie. În principiu. ele însele supuse TVA-ului. Aşadar, conform principiul neutralităţii fiscale. persoana impozabilă are dreptul de a beneficia de exonerarea integrală a TVA aferentă tuturor bunurilor şi serviciilor pe care le-a achiziţionat pentru exercitarea activităţilor sale taxabile.

Deci, pentru a se verifica existenta dreptului de a beneficia de exonerarea integrală a TVA aferentă tuturor bunurilor şi serviciilor achiziţionate, este necesar să şe verifice dacă activităţile pentru care au fost achiziţionate bunurile sau serviciile sunt în principiu, ele însele supuse TVA-ului.

În cauză, Azomureş îndeplineşte această condiţie, întrucât atât serviciile de management de proiect, cât şi cele de mandat, pe care le-a achiziţionat de la A., au fost achiziţionate pentru exercitarea activităţilor taxabile ale Azomures, aşa cum a arătat pe larg în cererea de chemare în judecată şi aşa cum a reţinut, în mod corect şi expertul judiciar şi instanţa de fond.

Având în vedere că în cauză s-a demonstrat, prin probele administrate (atât înscrisuri, cât şi expertiză judiciară fiscală), că Azomureş îndeplineşte toate condiţiile de fond necesare pentru naşterea dreptului de deducere, în sensul că serviciile de management de proiect şi de mandat, invocate pentru a justifica acest drept, au fost utilizate de societate în scopul operaţiunilor taxabile ale acesteia şi, în amonte, aceste servicii au fost furnizate de o altă persoană impozabilă, rezultă că refuzul instanţei de recurs de a recunoaşte dreptul de deducere a TVA, în lipsa dovedirii de către autoritatea fiscală. pe bază de elemente obiective, a implicării într-o fraudă sau a cunoaşterii, de către Azomures, a implicării într-o fraudă a emitentului facturii sau a unui alt operator, constituie o gravă încălcare a principiului neutralităţii fiscale.

Mai mult, fără a explica în niciun mod care ar fi acele elemente obiective pe baza cărora s-ar putea stabili, în cauză, că dreptul de deducere ar fi invocat în mod fraudulos sau abuziv în cauză de Azomureş, şi fără a face niciun fel de analiză cu privire la existenta sau nu a unei fraude sau a unui abuz (deşi dreptul UE si jurisprudenţa citată privind principiul neutralităţii impuneau o astfel de analiză), instanţa de recurs menţionează că, în speţă, organul fiscal nu a negat existenţa unor facturi care respectă prevederile art. 155 din Codul fiscal, ci a reproşat societăţii Azomureş faptul că aceste facturi nu au fost însotite de documente din care să rezulte necesitatea serviciilor prestate de tert pentru derularea operaţiunilor taxabile ale Azomureş.

Instanţa de recurs, cu ignorarea şi încălcarea totală a interpretării reţinute de CJUE cu privire la principiul neutralităţii şi la invocarea abuzivă sau frauduloasă a dreptului de deducere a TVA din cauza C-430/19 CF S.R.L., refuză să recunoască dreptul societăţii la deducerea TVA, constatând că instanţa de fond în mod nelegal ar fi reţinut ca fiind dovedită necesitatea achiziţionării contra cost a serviciilor de management de proiect prestate de A., în condiţiile în care documentele prezentate au fost întocmite de angajaţi ai societăţii sau de persoane ce se aflau în raporturi cu ambele societăţi (doi administratori ai A. fiind preşedinte şi vicepreşedinte în Consiliul de Administraţie al Azomureş), şi în condiţiile în care Azomureş dispunea, în opinia Înaltei Curţi, de personal de specialitate, inclusiv de posturi de conducere ocupate de persoane care exercitau efectiv managementul societăţii.

În ceea ce priveşte exercitarea dreptului de deducere a TVA aferent facturilor emise în baza Contractului de mandat, instanţa de recurs a reţinut că facturilor emise de mandatară le-au fost ataşate o serie de rapoarte de activitate, în cuprinsul cărora au fost enumerate o serie de servicii, fără a se preciza valoarea acestora, iar celelalte documente justificative (declaraţii fiscale pentru ANAF, ordine de plată) ataşate au fost întocmite fie de angajaţii Azomureş fie au fost primite de la alte autorităţi (note de compensare, decizii de rambursare), motiv pentru care, de asemenea, a refuzat dreptul de deducere a TVA.

- prevederile dreptului UE care reglementează dreptul de deducere TVA şi condiţiile de exercitarea acestui drept, precum şi a hotărârilor obligatorii prin care CJUE a interpretat aceste norme;

După indicarea deciziilor de speţă pronunţate de CJUE care au prioritate asupra legislaţiei interne, apreciază că, în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de deducere a TVA aferent facturilor emise în baza Contractului de mandat, instanţa de recurs a reţinut că facturilor emise de mandatară le-au fost ataşate o serie de rapoarte de activitate, în cuprinsul cărora au fost enumerate o serie de servicii, fără a se preciza valoarea acestora, iar celelalte documente justificative (declaraţii fiscale pentru ANAF, ordine de plată) ataşate au fost întocmite fie de angajaţii Azomureş fie au fost primite de la alte autorităţi (note de compensare, decizii de rambursare), motiv pentru care, de asemenea, a refuzat dreptul de deducere a TVA.

În speră, aşa cum a arătat pe larg în cererea de chemare în judecată şi aşa cum rezultă din înscrisurile ataşate acestei, Azomureş îndeplineşte toate condiţiile de fond consacrate de prevederile dreptului Uniunii Europene si de hotărârile CJUE menţionate pentru a beneficia de dreptul de deducere a TVA aferentă serviciilor de management de proiect şi de mandat, respectiv este o persoană impozabilă, emitentul factuurilor A. are calitatea de persoană impozabilă şi revizuenta a utilizat în scopul operaţiunilor taxabile ale acesteia serviciile de management de proiect şi de mandat. Mai mult îndeplineşte şi condiţiile de formă, deţinând facturile aferente serviciilor de mandat şi de management de proiect.

În condiţiile în care Azomureş îndeplineşte atât condiţiile de fond, cât şi cele formă pentru naşterea dreptului de deducere a TVA (atât în ceea ce priveşte contractul de mandat cât şi în ceea ce priveşte contractul de management de proiect), stabilite de dreptul Uniunii Europene şi de jurisprudenţa obligatorie a CJUE, rezultă că, potrivit prevederilor din dreptul Uniunii Europene şi jurisprudenţei obligatorii a CJUE menţionate în prezenta secţiune, autorităţile fiscale naţionale şi instanţele naţionale sunt obligate să recunoască dreptul Azomureş de deducere a TVA. Orice altă interpretare contrară reprezintă o încălcate şi o ignorare a dreptului Uniunii Europene şi jurisprudenţei obligatorii a CJUE.

Susţine că nici autoritatea fiscală şi nici instanţa de recurs nu au stabilit, pe baza unor elemente obiective, că Azomureş era implicată într-o fraudă sau că stia sau ar fi trebuit să ştie că, prin achiziţionarea serviciilor de mandat sau de management de proiect, ar participa la o operaţiune implicată într-o fraudă privind TVA-ul, de unde rezultă că în speţă nu se află în situatia de excepţie, stabilită de jurisprudenta CJUE, care ar permite refuzarea dreptului de deducere a TVA.

Or, având în vedere că societăţii Azomureş i-a fost totuşi refuzat dreptul de deducere a TVA, deşi nu se află în situaţia de excepţie stabilită de jurisprudenţa CJUE şi în special de hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-430/19 S.C. C.F. S.R.L. (menţionată şi de instanţa de recurs în Hotărârea atacată ca un argument pentru refuzarea dreptului de deducere a TVA), rezultă că prin decizia atacată a fost încălcată şi jurisprudenţa CJUE care stabileste, în mod expres şi limitativ, cazurile în care poate fi refuzat dreptul de deducere a TVA. Pentru evitarea oricărui dubiu, subliniazâ că, potrivit acestei jurisprudenţe a CJUE, şi în special potrivit cauzei C-430/19 S.C. C.F. S.R.L., pentru a se afla în prezenţa unei invocări frauduloase sau abuzive a dreptului de deducere a TVA, este necesar să se dovedească pe baza unor elemente obiective, că Azomureş era implicată într-o fraudă sau că ştia sau ar fi trebuit să ştie că, prin achiziţionarea serviciilor de mandat sau de management de proiect, ar participa la o operaţiune implicată într-o fraudă privind TVA-ul, ceea ce în cauză nu s-a dovedit/stabilit.

Prin Hotărârea atacată s-a reţinut că prezentarea altor documente suplimentare, în afară de factură, ar reprezenta o condiţie esenţială pentru acordarea dreptului de deducere a TVA, deşi nici prevederile Directivei 2006/112 şi nici jurisprudenţa CJUE în materie de TVA nu prevăd o astfel de condiţie, stabilind astfel o condiţie suplimentară pentru deducerea TVA faţă de cele impuse de dreptul Uniunii Europene si de jurisprudenţa CJUE, care a avut ca efect anihilarea acestui drept, ceea ce este interzis de dreptul Uniunii Europene şi de jurisprudenţa CJUE.

- principiului securităţii juridice si a principiului încrederii legitime. care reprezintă principii generale ale dreptului Uniunii Europene consacrate de CJUE, precum şi a hotărârilor obligatorii prin care CJUE a consacrat si a interpretat aceste principii;

Principiul protecţiei încrederii legitime impune autorităţilor administrative şi instanţelor naţionale ale statelor membre să adopte un comportament constant şi să nu îşi schimbe în mod brusc interpretarea asupra aceloraşi situaţii de fapt într-o asemenea manieră, încât să prejudicieze operatorii economici care, cu încredere legitimă şi-au adaptat comportamentul faţă de interpretarea anterioară.

Interpretarea pe care instanţa de recurs a retinut-o prin Hotărârea atacată, conform căreia Societatea nu are dreptul de deducere a TVA, deşi, în realitate. îndeplineste toate condiţiile prevăzute de lege pentru a-şi exercita dreptul de deducere a TVA, încalcă principiul securităţii juridice, precum şi principiul protecţiei încrederii legitime, fiind de natură să afecteze grav încrederea legitimă a particularilor în activitatea instanţelor naţionale, care ar trebui să fie primele care să le protejeze drepturile conferite de dreptul Uniunii Europene.

Subliniază că Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007, a abrogat A şasea directivă 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată ("A şasea directivă"), fără a aduce schimbări de fond în raport cu aceasta. Rezultă că, întrucât dispoziţiile celei de A şasea directive au un conţinut în esenţă identic cu cele ale Directivei 2006/112, jurisprudenţa CJUE cu privire la aceasta din urmă este aplicabilă şi celei de A şasea directive.

Având în vedere considerentele expuse în secţiunile precedente, rezultă că instanta de recurs, prin Hotărârea atacată, a încălcat şi ignorat prevederile din dreptul Uniunii Europene care reglementează dreptul de deducere a TVA şi condiţiile de exercitare a acestui drept. inclusiv principii generale ale dreptului Uniunii Europene incidente în materia TVA, precum şi hotărâri obligatorii ale CIUE cu privire la TVA.

Subliniază încă o dată că hotărârile pronunţate de CJUE au caracter obligatoriu pentru statele membre şi pentru toate instanţele statelor membre în ceea ce priveşte interpretarea pe care o dau dreptului Uniunii Europene, constituind izvor de drept. Astfel, singurele condiţii impuse de legislaţia Uniunii Europene, confirmate de CJLJE prin hotărârile sale obligatorii, pentru acordarea dreptului de deducere a TVA, sunt ca achiziţiile să fi fost realizate în scopul efectuării de operatiuni taxabile şi contribuabilul să deţină o factură corect întocmită, condiţii pe care Azomures le-a îndeplinit, prezentând dovezi mai mult decât concludente în acest sens, fără a exista vreo condiţie în legislaţia Uniunii Europene privitoare la necesitatea serviciilor.

Instanţa de recurs a refuzat acordarea dreptului de deducere a TVA deoarece Azomureş nu ar fi justificat necesitatea achiziţionării serviciilor, încălcând dreptul Uniunii Europene, întrucât, în esenţă, necesitatea serviciilor nu este o condiţie a dreptului de deducere a TVA, din perspectiva dreptului Uniunii Europene, iar pe de altă parte, dreptul Uniunii Europene interzice autorităţilor/instanţelor naţionale să creeze alte condiţii suplimentare pentru acordarea dreptului de deducere a TVA care să aibă ca efect anihilarea acestui drept.

4. Apărări formulate în cauză

Intimata Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac, iar în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de revizuire ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

La data de 1 martie 2022 intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare prin care invocă, în principal excepţia inadmisibilitaţii căii de atac şi în subsidiar solicită respingerea cererii de revizuire ca nefondată.

5. Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

La data de 3 martie 2022 recurenta-reclamantă AZOMURES S.A. a formulat cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, întemeiată în drept pe art. 267 din TFUE, pentru a se răspunde unei întrebări preliminare, respectiv dacă:

"Art. 2, 9, 24, 62, 63, 167, 168 şi 178 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului Uniunii Europene din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată, prin raportare la principiile neutralităţii şi proporţionalităţii, pot fi interpretate în sensul că autoritatea fiscală are dreptul să impună persoanei impozabile, în cazul exercitării dreptului de deducere a TVA plătită pentru achiziţionarea unor servicii (de management de proiect, de mandat, precum cele din speţă), să facă dovada necesităţii achiziţionării acestora pentru activitatea economică proprie, în contextul în care autoritatea fiscală nu a stabilit că serviciile sunt fictive sau frauduloase, separat de dovedirea faptului că aceste servicii au fost achiziţionate în scopul propriilor operaţiuni taxabile?"

În motivarea acestei cereri a arătat, sunt îndeplinite cele trei condiţii prin raportare la aspectele specifice prezentei speţe, respectiv:

a) solicitarea provine din partea unui organ cu atribuţii jurisdicţionale;

Prima condiţie este îndeplinită ab initio câtă vreme, în măsura în care cererea sa urmează a fi admisă, sesizarea va fi adresată CJUE de instanţa de judecată în faţa căreia se află prezenta cauză. Obiectul interpretării este o prevedere de drept al Uniunii Europene de care depinde pronunţarea hotărârii în litigiul naţional.

b) Obiectul interpretării este o prevedere de drept al Uniunii Europene de care depinde pronunţarea hotărârii în litigiul naţional, CJUE esrte competentă a se pronunţa asupra întrebării preliminarii, întrucât:

De plano — obiectul întrebării preliminare intră în domeniul de aplicare a dreptului UE. Astfel, în domeniul impozitării indirecte, UE coordonează şi armonizează legislaţia privind taxa pe valoarea adăugată (TVA) şi accizele. Se evită astfel distorsionarea concurenţei pe piaţa internă ca urmare a unor variaţii ale ratelor de impozitare indirectă şi a unor sisteme care le-ar oferi persoanelor dintr-o anumită ţară un avantaj inechitabil faţă de altele.

In concreto - întrebarea preliminară formulată de către revizuentă priveşte interpretarea actelor adoptate de instituţiile Uniunii, respectiv interpretarea coroborată a art. 2, 9, 24, 62, 63, 167, 168 şi 178 din Directiva TVA în lumina principiilor neutralităţii şi a proporţionalităţii.

c) necesitatea sesizării CJUE

În ceea ce priveşte îndeplinirea celei de-a treia condiţii, referitoare la necesitatea sesizării CJUE cu o întrebare preliminară, chiar dacă în prezenta cauză se află în ipoteza sesizării obligatorii a CJUE, consideră că din actele cauzei rezultă că răspunsul CJUE este necesar pentru soluţionarea cauzei.

Sub acest aspect instanţa europeană nu refuză să răspundă întrebării "decât dacă reiese în mod vădit că interpretarea dreptului comunitar solicitată sau aprecierea validităţii unei reguli de drept comunitar nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale."

Revine astfel sarcina exclusivă a CJUE să stabilească dacă pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA prevăzut de Directiva TVA trebuie dovedită de către contribuabil condiţia necesităţii serviciilor achiziţionate pentru activitatea economică desfăşurată.

Precizează că Directiva 2006/112 nu reglementează în mod expres problema semnalată, iar CJUE nu s-a pronunţat asupra acesteia.

În finalul susţinerilor sale, revizuenta a menţionat că, sub aspect procedural transmiterea întrebărilor preliminare către CJUE este guvernată de dispoziţiile art. 93 — 118 din Regulamentul de procedură al Curţii Justiţie a Uniunii Europene (Regulamentul de procedură), respectiv Recomandările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în atenţia instanţelor naţionale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare.

De asemenea, dacă apreciază că este în măsură să procedeze în acest sens, instanţa de trimitere poate să expună succint si punctul său de vedere cu privire la răspunsul care trebuie să fie dat la întrebările adresate cu titlu preliminar.

Pentru toate aceste considerente a solicitat să se dispună suspendarea cauzei şi sesizarea CJUE pentru a se pronunţa cu titlu preliminar asupra întrebării menţionate anterior.

5. Punctul de vedere al intimaţilor, cu privire la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Intimata Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi de suspendare a cererii de revizuire, întrucât criticile aduse nu vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, ci aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare a speţei deduse judecăţii.

Intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi de suspendare a cererii de revizuire.

6. Procedura de soluţionare a cauzei

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 30 iunie 2021, s-a fixat termen de judecată la data de 3 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa urmează a o respinge, întrucât aceasta priveşte fondul raportului juridic dedus judecăţii, iar nu admisibilitatea cererii de revizuire.

Considerentele instanţei asupra cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora fiind judecătorul naţional.

Părţile din litigiul principal nu au dreptul de a trimite direct Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, articolul 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) neconstituind temei legal pentru o nouă cale de atac deschisă părţilor într-un litigiu, astfel că nu este suficient ca o parte să susţină că litigiul ridică o problemă de interpretare sau validitate a dreptului Uniunii Europene (UE), pentru ca instanţa naţională respectivă să se considere obligată să trimită o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.

Instanţa în faţa căreia se formulează cererea de adresare a unei întrebări preliminare, potrivit art. 267 § din TFUE (fost art. 234 TCE), trebuie să aprecieze dacă o decizie îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre. Chiar şi instanţele naţionale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern au libertatea de a evalua relevanţa unei cereri pentru întrebare preliminară.

Tot jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.

Astfel, în Cauza Da Costa, Curtea de Justiţie a subliniat că "o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Prin urmare, Înalta Curte reţine faptul că cererea formulată de către revizuentă nu îndeplineşte condiţiile de sesizare a CJUE în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene şi Recomandările adresate instanţelor naţionale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 338/01 din data de 6 noiembrie 2012.

În aceste condiţii, va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, formulată de revizuenta Azomureş S.A..

În ceea ce priveşte cererea de suspendare a judecării cauzei, examinând cererea, Înalta Curte apreciază că în prezenta cauză nu se impune suspendarea judecăţii, având în vedere modul de soluţionare a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a cererii de revizuire.

III. Soluţionarea cererii de revizuire

Analizând cererea de revizuire prin prisma condiţiilor de admisibilitate ce rezultă din art. 21 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, aşa cum a fost acest text interpretat prin decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunţarea unei hotărâri prea­labile pentru interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea conten­ciosului administrativ nr. 554/2004, obligatorie potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., Curtea constată că aceasta este inadmisibilă, urmând a fi respinsă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea 554/2004, "constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată."

În cauză se invocă prioritatea dreptului Uniunii Europene prin raportare la statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în principal în cauzele C-6/64 Costa Enel şi C-26/62 Gend&Loos şi a prevederilor esenţiale ale Directivei 2006/112/CE a Consiliului Uniunii Europene din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea. S-a susţinut încălcarea sau ignorarea principiilor generale ale dreptului Uniunii Europene cu privire la TVA, precum şi a hotărârilor Curtii de Justitie a Uniunii Europene în materia TVA, care sunt obligatorii pentru toate statele membre şi pentru toate instanţele naţionale

Cu privire la cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea 554/2004, Înalta Curte reaminteşte că reglementarea acestei căi extraordinare de atac în materie administrativă este o conse­cinţă a aderării României la Uniunea Europeană şi reprezintă un instrument menit să asi­gure la nivelul jurisdicţiei naţionale preeminenţa prevederilor tratatelor şi reglementărilor europene. Scopul urmărit de legiuitorul naţional a fost să creeze un remediu procesual efectiv şi eficient menit să corecteze acele hotărâri judecătoreşti irevocabile/definitive care au ignorat principiile consfinţite la nivel european, astfel cum se desprind acestea din actele normative unionale şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Revizuenta a invocat în susţinerea acestei căi de atac încălcarea de către instanţa de recurs a patru principii consacrate în materie de TVA de normele dreptului comunitar şi anume: principiul neutralităţii fiscale, principiul securităţii juridice, principiul încrederii legitime şi principiul proporţionalităţii.

Înalta Curte reţine că în considerentele deciziei ce formează obiectul cererii de revizuire instanţa de recurs a arătat că:

"Jurisprudenţa CJUE, deopotrivă invocată de părţile litigante şi de instanţa de fond este, într-adevăr, în sensul că dreptul de deducere a TVA nu poate fi refuzat persoanei impozabile deţinătoare a unei facturi conforme, câtă vreme taxa priveşte achiziţii de bunuri sau servicii prestate efectiv în amonte şi utilizate în scopul operaţiunilor sale taxabile.

Prin hotărârea pronunţată în cauza C-430/19 S.C. CF S.R.L. (par. 42), Curtea a statuat însă şi faptul că "revine autorităţilor şi instanţelor naţionale sarcina de a refuza acordarea dreptului de deducere dacă se stabileşte, având în vedere elemente obiective, că acest drept este invocat în mod fraudulos sau abuziv.

Înalta Curte constată, în acest context, că prin actele administrativ fiscale contestate, organul fiscal nu a negat existenţa unor facturi care respectă prevederile art. 155 din Codul fiscal, ci a reproşat societăţii intimate faptul că aceste facturi nu au fost însoţite de documente din care să rezulte că necesitatea serviciilor prestate de terţ pentru derularea operaţiunilor taxabile ale intimatei."

Calea extraordinară de atac a revizuirii în materie administrativă reprezintă un instrument menit să asigure la nivelul jurisdicţiei naţionale preeminenţa prevederilor tratatelor şi reglementărilor europene. Scopul urmărit de legiuitorul naţional a fost să creeze un remediu procesual efectiv şi eficient menit să corecteze acele hotărâri judecătoreşti irevocabile/definitive care au ignorat principiile consfinţite la nivel european, astfel cum se desprind acestea din actele normative unionale şi jurisprudenţa CJUE.

Înalta Curte reţine că existenţa unui astfel de instrument este lăsată la latitudinea legiuitorului naţional, CJUE pronunţându-se, prin Hotărârea din 16 martie 2006, în cauza C-23/2004 Rosmarie Kapferer, în sensul că "dreptul comunitar nu impune unei jurisdicţii naţionale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârşită prin hotărârea în cauză".

Pentru înţelegerea condiţiilor în care operează acest motiv de revizuire esenţiale sunt dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru interpretarea disp. art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin prisma considerentelor acestei decizii se constată că nu este îndeplinită în cauza de faţă condiţia elementului de noutate în privinţa invocării dispoziţiilor de drept european sub aspectul principiului neutralităţii fiscale. Astfel, prezintă relevanţă considerentul 73 al Deciziei ÎCCJ nr. 45/2016 potrivit căruia "Dacă dreptul uniunii sau hotărârea interpretativă a CJUE a fost invocată în faţa instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere şi această instanţă a analizat-o, partea nu poate critica soluţia pe calea revizuirii deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanţa de fond sau de recurs."

Or, se reţine că în faţa instanţei de recurs revizuenta a invocat dreptul său de deducere a TVA doar prin depunerea facturilor, iar instanţa de recurs a analizat susţinerile şi a concluzionat în sensul că avea obligaţia a depune dovezi din care să rezulte necesitatea serviciilor prestate şi pentru care s-au depus facturile, argumentând soluţia pronunţată. Prin urmare, pe calea revizuirii formulate în temeiul art. 21 din Legea nr. 554/2004, revizuenta nu poate să critice soluţia pronunţată de instanţa de control judiciar invocând încălcarea acestor principii fundamentale reglementate de dreptul comunitar în materie fiscală, întrucât se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanţa de recurs. În caz contrar, ar însemna ca instanţa sesizată cu cererea de revizuire să examineze soluţia instanţei care a pronunţat hotărârea supusă revizuirii, adică să exercite un control judiciar, care nu se poate realiza pe calea revizuirii. Un astfel de control judiciar se poate realiza numai pe calea de atac de reformare, dată în competenţa instanţei ierarhic superioare celei care a pronunţat hotărârea, astfel cum s-a stabilit prin decizia dată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul instanţei supreme.

S-a mai reţinut în această decizie că: "74. Această soluţie, care rezultă din principiile care guvernează calea extraordinară de atac de retractare a revizuirii, conform legii naţionale, respectă principiul echivalenţei din dreptul european şi principiul securităţii juridice."

Trebuie precizat că, prin calea de atac extraordinară a revizuirii nu se poate verifica dacă revizuenta Azomureş are dreptul de deducere a TVA (atât în ceea ce priveşte contractul de mandat cât şi în ceea ce priveşte contractul de management de proiect), ci doar dacă instanţa naţională nu a dat prioritate prevederilor din dreptul Uniunii Europene şi jurisprudenţei obligatorii a CJUE. Rezultatul la care doreşte revizuenta să ajungă, în sensul că autorităţile fiscale naţionale şi instanţele naţionale sunt obligate să recunoască dreptul Azomureş de deducere a TVA şi că, orice altă interpretare contrară reprezintă o încălcate şi o ignorare a dreptului Uniunii Europene şi jurisprudenţei obligatorii a CJUE, depăşeşte cadrul admisibilităţii cererii de revizuire.

Înalta Curte reţine că aceste susţineri nu pot fi invocate în cadrul unei cereri de revizuire întemeiate pe disp. art. 21 din Legea nr. 554/2004, întrucât, aşa cum s-a precizat deja, instanţa care soluţionează o asemenea cerere trebuie să stabilească dacă hotărârea rămasă definitivă a fost pronunţată prin încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, adică prin nepronunţarea asupra criticilor aduse sub acest aspect sau ignorarea deciziilor CJUE. În cazul în speţă nu este îndeplinită condiţia elementului de noutate în privinţa invocării dispoziţiilor de drept european. Instanţa de recurs a răspuns susţinerilor părţilor în ceea ce priveşte deducerea TVA-ului.

Reţinând că cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele precizate prin cererea de revizuire, precum şi faptul că această chestiune nu prezintă element de noutate, Înalta Curte, statuând deja cu autoritate de lucru judecat asupra chestiunii inaplicabilităţii dreptului Uniunii în prezenta cauză, urmează ca, în temeiul art. 21 din Legea 554/2004 să respingă cererea de revizuire ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, formulată de revizuenta Azomureş S.A..

Respinge cererea de revizuire formulată de Azomureş S.A. împotriva deciziei nr. 5116 din 13 octombrie 2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 11 mai 2022.